Noi doi. Ultima fotografie.

Incercasem sa uit acea seara si sa ma bucur de putinele zile pe care le petreceam cu parintii. Nu am reusit. Eram departe de ceea ce se intampla in jurul meu, inca il mai urmaream cum ma privea admirativ cu aparatul in mana. Ma deranjase acea privire. Si ma intrebam de ce anume ma incapatanez. Oricum stiu ca nu va intelege niciodata si din nou, habar nu avea ca prin joaca lui de-a fotograful a distrus tot ce exista intre noi, asta daca era ceva. Ma deranja postura in care ma instalase. De model in sensul rau la cuvantului. Un obiect pe care il studia, fara sa aiba nicio consideratie, fara sa constientizeze o vizibila transformare sau existenta unor sentimente. Pana si atunci cand aveam impresia ca realizeaza ceva, ca vede ceva mai mult decat un posibil cadru excelent, remarcam din nou acea sclipire in ochi, acea dorinta de a imortaliza momentul. Ma simteam inumana, rece, incapabila de a transmite ceva viu.

Concuram cu propria mea imagine transpusa pe lentile. Si pierdeam de fiecare data. Nu era numai frustarea invingerii intr-o lupta absolut stupida si fara sens. Mai exista si pierderea individualitatii, a unui contur concret, real. Imi era frica de multe ori sa ma intreb daca ma vede pe mine, Mela, persoana care e in fata lui sau pozele pe care le-a facut ieri sau alaltaieri. Probabil nici acum nu stie ce culoare au ochii mei.

Nu mai auzisem nimic de el de 3 zile. Asteptasem pozele, dar nu imi trimise nimic. Ma ingrijora oarecum tacerea asta. Nu ii era deloc caracteristica. Am inceput sa ma intreb ce intelesese din discutia noastra din acea seara, desi in mod normal, ar fi trebuit sa uite tot pana dimineata. Niciodata nu mai reactionase asa. Poate doar exageram. Il sunasem. Avea telefonul inchis. Am stat toata noaptea cu telefonul langa mine, reactionand la orice sunet pe care il auzeam. Nimic. Incepusem sa dezvolt ipoteze complexe despre ce s-ar fi putut intampla. Desigur, toate erau absolut tragice si imi transformasera noaptea intr-un infern. A doua zi dimineata mi-am luat bagajul si am plecat. Le-am spus parintilor ca am de pregatit o lucrare. Minteam. Dar trebuia sa stiu ce e cu el.

Am alergat ca o nebuna la gara pentru a prinde trenul. Am mers direct la el. Cu bagajele in mana, cu parul ravasit, cu frica de dezastru, cu oboseala din cearcanele mov de sub ochi. Mi-a deschis dupa un timp, care mie cel putin mi s-a parut indelungat.

- Buna!

- Buna? Imi spui "buna" dupa ce am alergat ca o nebuna de la ai mei pentru ca nu ai mai dat niciun semn de viata de cateva zile? Ce s-a intamplat, Andrei? S-a inundat studio-ul? A aparut un fotograf mai bun decat tine si ai decis sa iti infunzi zilele in apartamentul tau dezordonat? Vorbeste!

- Intra! Vrei o cafea? Arati destul de obosita...

- As vrea sa imi explici. Accept si o cafea, multumesc. Asta in conditiile in care te consideri in stare sa imi spui intre timp ce s-a intamplat.

- De ce? Pentru ca nu ti-am trimis pozele? Nu am apucat sa le developez.

- Nu ai apucat sa developezi fotografiile pe care le consideri cele mai reusite opere ale tale?

- Nu. Am fost ocupat si nu am avut dispozitie.

- Iti amintesti cumva de existenta telefonului tau?

- A, telefonul. S-a descarcat si am uitat sa il incarc. Imi cer scuze. Nu era cazul sa te ingrijorezi.

- Stii, tocmai s-a intamplat ceva absolut incredibil. Am schimbat rolurile si asta fara sa fi facut dragoste intr-o camaruta de muzeu. Sunt eu cea care nu intelege de data asta. Si vad ca nu ai nici cea mai mica intentie sa imi explici. Ai gresit persoana. Daca ai impresia ca iti voi suporta masca ta de om plictisit de viata, te inseli. Te cunosc prea bine pentru ca sa cred ca nu s-a intamplat nimic. Eu plec, stii unde sa ma gasesti daca ai de gand sa...

- Ai idee ce greseala ai facut, Mela?

- Nu. Si mi-ar face mare placere sa mi-o dezvalui.

- Te-ai indragostit de un fotograf? De un amator de arta moarta? De o persoana care habar nu are ce culoare au ochii tai?

- Aha, deci recunosti ca nu m-ai privit niciodata in realitate.

- O, Doamne, stii prea bine ca nu asta e ideea! Nu fi copil!

- Foarte bine. Da. M-am indragostit de un fotograf, amator de arta moarta, care nu stie sa distinga persoana mea de desenul de pe sticla. Si ce e cu asta?

- Nu ar fi nimic atata timp cat as fi capabil sa cred ca esti constienta de consecinte. Dar nu esti.

- Si de ce anume ar trebui sa fiu constienta dupa parerea ta? Apropo, ce anume te-a facut sa privesti fotografia? Pentru ca ma simt mandra de o asemenea realizare si nu as vrea sa imi asum un merit care s-ar putea sa nu fie al meu.

- Reactia ta din acea seara si probabil ca reprosurile constante. Am decis sa privesc macar o data. Dar nu vreau sa te amagesti. Va fi una dintre putinele dati. Nu pretind sa ma intelegi. Dar nu ma incanta realitatea in stare bruta cum o numesti tu. Eu caut altceva, iar in acel "altceva" tu ocupi locul central, dar e evident ca nu e asta ceea ce iti doresti.

- Si ce propui?

- Sa uiti. Poti?

- Probabil ca nu.

- Atunci va trebui sa uit eu.

- Poti?

- Teoretic e mai usor. Nu stiu. Sunt constient doar ca e singura solutie. Nu vreau sa te ranesc, Mela. Mi-am dat seama ca am lasat prea multe sa treaca pe langa mine si am regretat. Dar voi face acelasi lucru si maine si poimaine. Nu voi privi viata altfel pentru ca nu stiu si nu vreau. Pur si simplu nu ma atrage.

- Imi ceri imposibilul.

- Tocmai asta te face diferita, Mela. Accepti existenta imposibilului si o provoci in continuu. Il sfidezi, daca asa e mai pe intelesul tau. Iar eu, am invatat sa traiesc cu el pentru ca "posibilul" ma plictiseste.

- Nu vreau sa ma uiti.

- Nu imi lasi alta optiune. Nici macar tu nu poti sa pretinzi, desi ai fi tentata, ca relatia noastra ar putea continua in mod normal la fel ca inainte. Persoanele vin si pleaca. Sunt doar cateva care raman, iar eu sunt doar un trecator. Am crezut ca ai inteles asta de la inceput. M-am inselat.

- Dar cine decide postura in care tu te afli in viata mea? Nu vreau sa fii un trecator!

- E postura pe care mi-am ales-o singur si nu te implica numai pe tine. Imi pare rau doar ca amprenta mea poate s-a tiparit prea tare in sufletul tau.

- Ar fi trebuit sa stii ca trecatorii lasa urmele cele mai greu de sters...

- Banuiesc ca mi-am asumat acest risc.

- Mi-ai spus prea tarziu...

- Ai fi preferat sa stii mai devreme?

- Nu. Presupun ca incerc doar sa te invinovatesc.

- Vreau sa fii constienta de ceva. Te iubesc. Dar nu cum ti-ai dori tu. Am notiuni abstracte despre ce esti tu ca persoana. Cunosc perfect ceea ce transmiti, "desenul tau pe lentila" cum ii spui tu. Si nu e un desen mort. Pentru mine tu exprimi viata pe care o cautam de la prima fotografie. Dar as putea sa te ranesc mult prea usor, cum deja de multe ori cred ca am facut-o, sa nu reusesc sa te individualizez de ceea ce surprind in fotografii. Si probabil ca asta stii deja...

- E exact ceea ce ti-am spus si ai negat tot timpul. Nu a mai ramas nimic real intre noi din clipa in care mi-ai facut prima poza. Si uite de asta imi era frica...

- Ai avut dreptate. Dar eu nu am vrut sau nu am stiut sa realizez asta. Imi pare rau...

- Vreau sa dorm aici.

- Mela, de ce insisti sa....

- E decizia mea si trebuie sa o respecti! Sunt constienta de ce fac, dar nu voi putea suporta singuratatea de acasa. Ma sufoca.

- Inca te lupti cu imposibilul. Si nu vrei sa renunti... Ma duc sa iti pregatesc patul.

Am adormit in bratele lui. Era ingrijorat si percepeam asta destul de clar chiar daca se straduia sa o ascunda. Pana si lui ii era frica de uitare pentru ca asta il arunca pe un taram necunoscut, pe care nu isi dorea sa ajunga.

Eu ma zbateam printre diferite idei. Nu aveam de gand sa renunt la lupta chiar daca asta insemna sa ii cer propriei vieti sa schimbe postura lui in scena mea...Aveam argumente solide si cateva fotografii destul de reusite.

Trecatorul incepea sa uite ca mai are de calatorit....



["As iubi o lume langa tine..."]



Anouk - Lost
Asculta mai multe audio Muzica