vineri, 6 ianuarie 2012

Catre un prieten vechi

6 ianuarie 2012

Draga solitar anonim,

Ma pregatesc de cateva zile sa iti scriu, constienta fiind ca nu am adresa pentru destinatar, nici macar o locatie aproximativa pe care sa o negociez cu postasul in caz ca inca mai merge pe bicicleta si ar fi atat de dragut sa te caute. Totusi, nutresc speranta ca vei gasi aceste randuri candva si ca vei avea ragazul si dorinta necesara unui raspuns, cat de scurt... Am sa astept.

Mi-ar placea si mie uneori sa ma ascund de toata agitatia de aici. Poate imi doresc atat de mult sa traiesc ca si Miruna, in alt secol, cu alti oameni si alte valori, departe de viteza imbatatoare de acum, incat aleg mereu sa fug in ascunzisuri si sa fiu clasificata ca un personaj straniu al epocii noastre, inadaptat. Am invatat sa ma obisnuiesc cu aceasta eticheta si chiar sa gust cu placere din ea, tinand cont de faptul ca tot timpul am visat, in naivitatea mea, sa intalnesc un geniu neinteles. Un personaj conturat in mijlocul uneia dintre cartile care stau, pangarite sau nu, in biblioteca, inarmat cu toate virtutile si pasiunile pe care le mai gasesc acum doar in randurile prafuite. Ah, dar nu vreau sa iti las impresia ca citesc precum o faceau ei. Pana si asta mi-a fost furat. De abia gasesc cateva minute libere in care sa deschid o carte si sa ma scufund in randurile ei. Cu greu descopar placerea cititorului impatimit care eram odinioara, acelui cititor care sfida noptile si nu lasa nici macar un rand sa se scurga fara o analiza minutioasa, fara sa se infrupte cum stia el mai bine din mancare, fie ea cina, pranz sau gustarea dintre mese. La un moment dat m-am ingrasat cam tare, iar Doctorul mi-a recomandat sa o iau mai usor cu mesele acestea bogate pe care le pretuiam atat de mult. De cand au doctorii dreptul sa iti ceara sa renunti la o parte din tine, doar pentru ca sa te potrivesti in context? m-am intrebat. El mi-a tinut o prelegere cam ieftina si plina de greseli gramaticale despre cum societatea apreciaza oamenii frumosi, care gandesc si se misca repede, iar eu risc sa raman in urma, sa devin o povara. De ce sa imi irosesc timpul rasfoind carti si alergand dupa fantasmele unor personaje care nici macar nu au avut vreodata contact cu realitatea cand pot sa aflu toate informatiile de care am nevoie prin intermediul tehnologiei. Scurt si la obiect, eficient. Vrei povesti? mi-a spus; Poti oricand sa te uiti la filme, is la fel de bune si au si imagine. Dar el nu intelegea nimic, ei nu pricepeau. Poate vroiam sa fiu in continuare un personaj ce musca din trecut (si o faceam cu toata pofta, crede-ma, in viata mea nu am mancat mai bine decat atunci) asumandu-mi riscul de a nu ma incadra in standardele lor. Poate ma mandream cu surplusul de cultura pe care il purtam cu mine. Ajungea sa ma defineasca de multe ori, sa ma ajute sa supravietuiesc si sa cred. 

...Asta incerc acum si pot sa numar pe degete de cate ori reusesc. Sa cred. Mi-e greu sa mai recunosc ceva in tot amalgamul asta de nulitati, de forme fara fond, de non-valori. Problema cea mai mare e ca ramanand aici, sunt obligata sa ma contopesc si eu in aceasta realitate goala si sa le cumpar lor povestile. Imi doresc atat de mult, draga prieten (sper ca pot sa imi permit sa te numesc asa in numele acestui sentiment puternic ce ne uneste), sa am curajul sa evadez departe de ei. Vreau sa redescopar naivitatea si pasiunea acelui cititor (a se citi om) ce am fost parca demult, dar mai presus de toate, am nevoie sa regasesc credinta.

Exista, totusi, ceva de care nu ma pot lipsi : dragostea. 


Pe curand,


Ina


PS : Nu vreau sa imi spui un nume. Nu caut identitati, doar esenta.




"Inceputul si sfarsitul nu prea se deosebeau in orasul de plastic. Mai ales acum, ca Timpul era plecat destul de departe..."
(Salex Iatma - Afara nu e nici un anotimp)




Jason Mraz - I Won't Give Up (Single 2012)

luni, 2 ianuarie 2012

Aberatie.

Probabil ca aceasta va fi una dintre cele mai aleatorii postari de pe blog. Nu numai ca nu va imbraca un subiect anume, dar nici nu va purta o masca sau machiaj. Sunt momente, rare, dar sunt, in care simti nevoia sa dai la o parte toate "surplusurile" si sa fii tu. Nu iti promit ca voi reusi, nu voi dezbate niciodata verdicitatea acestor cuvinte, dar voi lasa descoperite sentimente, ganduri, ipoteze, fara a ma mai obosi sa le iau cu mine la sfarsit sau sa le cioplesc in asa fel incat nici macar tu, cititor fidel, prieten, cunostinta, sa nu poti sa le descosi.

Este surprinzator, cel putin pentru mine, cum ma loveste uneori ideea trecerii timpului. Da, stiu ca suna banal si ca e demult uzata, dar devine din ce in ce mai evident cum lasam, de preferinta intr-un mod constient, urme pe oriunde mergem. Cum deja avem amintiri formate, unele care dor si lasa rani, cum povestea noastra incepe sa prinda contur. Cum ascultam prietenul de langa noi, neinitiatul care isi dezvaluie drama sau enigma, dam din cap si spunem ca il intelegem. Si stim exact ce sfat sa ii dam pentru ca am fost si noi acolo, pentru ca o mica bucatica din povestea noastra (ce pare acum infinita) poate fi indentificata cu a lui. Ne amintim, apoi, descoperind un zambet ironic la coltul gurii, ca odinioara faceam eforturi imense pentru a ne imagina prin ce trece si pentru a contura acel cadru necesar intelegerii. Acum, oricat de pueril ar parea, avem si noi cat de cat o poveste. Avem experiente si cuvinte de spus. Continuam sa ne laudam cu o imagine vaga a lumii si nu ne obosim sa fim modesti in legatura cu visele noastre. Pana la urma... au fost putine obstacole pana acum, am realizat putin fara sa fim tinuti de mana, acum e momentul sa indraznim sa speram cat mai mult. Sa ne facem iluzii si sa le alimentam atat de mult incat sa ne simtim obligati sa le urmarim, oricat de imposibile ar parea in realitatea de afara. Pentru ca suntem inca, de ce sa nu o recunoastem, departe de realitate, experiente, sfaturi si o eventuala implinire a povestii. Mai avem mult pana la punctul culminant sau la pana la partea cu lectii invatate. Dar crestem.

Lasam multe in urma o data cu asta. Imi amintesc acum cativa ani cat de des indrazneam sa afirm ca lucrurile nu se vor schimba. Ca stiu exact ce urmeaza sa fac, cunosc persoanele care vor fi alaturi de mine toata viata, iar realitatea va ramane exact aceeasi, poate cu mici modificari. Nu concepeam alte nuante, nu as fi fost niciodata in stare sa accept o fraza de genul : Poate la un moment esti nevoit sa lasi persoane dragi in urma... Prostii. Eu nu aveam sa las niciodata persoane dragi in urma. Cum nici ele nu aveau sa ma lase pe mine.

Ar fi frumos sa reusim sa pastram toata viata o asemenea incredere in oameni. Da, ar veni cu mult prea multe deziluzii, dar cateodata mi-e dor de acea persoana care considera oamenii frumosi, indiferent de circumstante. Cateodata imi lipseste o doza de naivitate, cateodata imi doresc sa fi descoperit mai tarziu ca lucrurile nu sunt chiar asa. Sa pot sa cred in oameni. Sa nu fiu nevoita sa ii las in urma. Dar desigur, nu traim intr-o utopie, iar lucrurile sunt departe de a se intampla asa. Cert e ca trebuie sa inveti sa parasesti si sa o faci constient fiind ca lucrurile nu vor mai fi niciodata asa cum au fost. Relatiile nu se pastreaza doar de dragul trecutului, iar oamenii se schimba. Poti sa accepti noutatea si sa o iei de la zero, sa incepi sa construiesti din nou ceea ce aveai acum 2 minute. Pentru ca sunt prea putine lucruri care raman, prea putine certitudini si prea multi factori care influenteaza realitatea de maine. Dar despre asta.. intr-o alta postare.

Poate cel mai greu e sa le dezvalui. Sa vorbesti fara sa fi judecat sau speriat de ceea ce urmeaza. Dar ce farmec ar mai avea povestea daca nu ar fi spusa mai departe?

Pacat ca nu e o poveste, nu e nici macar lectura de calitate. Sunt doar ganduri desirate, exprimate pueril, sumar, fara prea multa substanta sau analiza. Sunt prea multe idei care se rastalmacesc si se amesteca pana ce formeaza un amalgam greu de descifrat. E dor de tine, oricine ai fi... e dor de ce tot ce a(m) fost.