joi, 6 ianuarie 2011

Sfarsit. (V)

DSC05416

Uneori ne obisnuim si noi cu mediocritatea si superficialitatea care se contureaza din ce in ce mai adanc in jurul nostru. Asta a fost concluzia la care am ajuns dupa cateva ore. Am vazut atat de putin din Tania inainte de discutia noastra de astazi. I-am observat latura pe care toti o vedeau. Unii o idolatrizau, altii o invideau. Dar nu am cautat niciodata mai mult. Nici macar nu m-am intrebat daca este ascuns mai mult, daca mai am ceva de descoperit. Am luat-o drept un corp plan, cu o singura dimensiune, o singura fata de privit.

De abia acum realizez ca nu as fi putut niciodata sa imi dau seama daca o iubesc sau nu. Daca merita sa lupt pentru ea sau nu. Cum? Din moment ce eu stiam atat de putine, orice decizie as fi luat ar fi echivalat cu cea luata de un om orb care actioneaza numai din insinct. Sunt inca un copilas, are dreptate.

Mi-am amintit ca am cunoscut prin clasa a 7-a un om care mi-a marcat viata. Vorbesc rar despre el pentru ca stiu ca nici lui nu ii placea asta. Se multumea cu anonimatul, atatä timp cat societatea nu ii oferea absolut nicio satisfactie. Ne preda viata la ora lui. Si poate daca nu as fi fost atat de intimidat si de timorat de catre glumele colegilor mei ignoranti, as fi continuat discutiile pe care le incepea entuziasmat. Pentru ca asta astepta. O reactie din partea noastra pentru a putea gasi un firicel de speranta. Nu era ca si toti ceilalti. Si avea o poveste uimitoare. La fel ca si Tania. I-am impins intr-o zi, sub usa de la cabinet, un biletel pe care scria cu litere stangace : Domn' profesor, vreau sa stiti ca va respect si va apreciez mult! Nu am avut curajul sa ma semnez, dar nici nu era cazul. Stia foarte bine cine ii lasase biletul. Iar raspunsul nu a intarziat sa apara. A doua zi, am gasit in dulapior, printre carti si caiete cu coperti rupte si mazgalite, o carte. Pe prima pagina scria cu o caligrafie pe care si-ar fi dorit-o pana si vechii scribi egipteni :

Viata, dragul meu Vlad, e o carare cu multe curbe. Unele prea largi, alte de prea multe grade. Daca vei reusi sa pacalesti geometria si sa privesti mereu inainte, vei ajunge departe. Daca nu, va trebui sa gasesti puterea necesara pentru a recupera ceea ce ai pierdut.

Fara sa vreau, cuvintele acelea si toate discutiile care au urmat, m-au urmarit toata viata.Simteam ca va veni momentul in care voi fi pregatit sa recuperez tot ceea ce pierdusem anii acestia. Sa ma regasesc sau sa ma gasesc. Sa pot sa ma uit linistit in oglinda.

Ma gandeam mult la locul unde voi gasi acea putere de care imi vorbea deseori profesorul. Ma ingrijora ca poate va trece pe langa mine, iar eu nu voi fi capabil sa o vad si voi pierde mai mult. Ii asociam uneori notiunea de tata. Desi nu stiam prea bine ce presupune asta. Apoi ma gandeam ca era pentru mine mai mult decat un tata. Dar a plecat. Si atunci am pierdut din nou.

- Incotro?

- In spre parc. E o zi frumoasa.

- Da, poate vine primavara.




Au fost 7 primaveri langa ea. Intr-una dintre ele, mi-a povestit...

- A mai fost o persoana in viata mea despre care ar trebui sa stii, Vlad. Am iubit, candva.

Intuisem pana atunci, cat de cat, care era povestea cu apusul. Ma gandeam ca era vorba despre ceva de genul. Incepusem sa o cunosc bine. Si sa am camera plina de tablouri.
Nu m-a iubit. Nu isi permitea sa se mai ataseze de oameni. Ne-am inteles ca va fi o zi in care fiecare dintre noi va pleca in alta directie. A plecat la sfarsitul iernii. Tot ce am aflat a fost ca s-a mutat si ca imi lasase un pachet in posta. Era portretul. Primul, pe care credeam ca il aruncase.

Acum, dupa 10 ani, stau in galeria destinata tablourilor ei si schitez povestea noastra. O vad in capatul celalalt al salii, cu ochii mari sclipindu-i printre zeci de oameni. Nu ma mai recunoaste. Ea e acum o artista, eu...vreau sa fiu un scriitor.



"Toti avem un secret sub cheie in mansarda inimii. Acesta e secretul meu." Carlos Ruiz Zafon - Marina



Maria Mena - All this time

Asculta mai multe audio diverse


Ceai. Prieteni. (IV)


- Ti-ai revenit?

Ochii ei mari sclipeau de dupa gardul impanzit cu zapada. I-am surprins privirea fugitiv, cu o anumita retinere. Nu ma asteptam sa o vad acolo, nu eram pregatit.

- Da, a fost doar o raceala. Multumesc.

- Vrei sa intri la un ceai cald?

Cat de natural parea totul in preajma ei. Nici macar nu imi oferea ragazul necesar sa imi pun intrebari sau sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa accept invitatia ei. Imi inducea raspunsul, parca, numai din privire. Si atunci nu mai gaseam niciun rost noptii trecute, dezbaterilor, deciziilor importante.

- Daca nu te deranjaza, mi-ar prinde bine.

- Vlad, incepi din nou cu povestea cu deranjul. Ti-am spus sa nu mai fi asa prostut. Intra!

Mi-a zambit stregareste si mi-a facut semn cu mana sa ma apropii. Nu speram la un asemenea deznodamant. Presupuneam, pe drumul inapoi acasa, ca imi voi petrece inca, cateva ore chinuindu-ma si gandindu-ma ce vreau sa fac. Incercand sa ignor galagia din casa si sa iau o decizie. Cum as fi putut sa imi inchipui ca va fi in curte si ca ma va aborda atat de simplu, atat de firesc. Parea ca, in sfarsit, cineva s-a indurat de mine.

Casa ei incepea sa imi para familiara, cu toate ca era doar a doua oara cand eram invitat in ea. Speram ca macar de aceasta data vizita sa aiba un final mai linistit si care sa imi permita o noapte intreaga de somn. Mi-ar prinde bine. Am urcat pana la ea in camera, unde m-a rugat sa o astept pana aduce ceaiul. Ma imbatam cu mirosul ei. Si din cand in cand cu nuantele care imbracau incaperea. Cand, cu greu mi-am impus sa revin la realitate, primul lucru pe care l-am sesizat a fost absenta tabloului care cu o zi in urma starnise plecarea mea brusca. Ma intrebam ce o fi facut cu el. Poate il aruncase. Sau poate, iar aceasta varianta nu ar fi deloc absurda, a prevazut ca voi veni la ea astazi si s-a gandit ca ma va incomoda. Dar deviez, din nou, iar pasii ei pe scarile din lemn vechi imi intrerup zgomotos sirul gandurilor.

- Da, am aruncat tabloul. Presupun ca i-ai observat lipsa. Zahar?

- Aaa, da, mersi. De ce l-ai aruncat?

- Nu era prea reusit. Nici tie nu ti-a placut, asa ca nu am vazut niciun motiv pentru a-l pastra.

- Imi cer scuze pentru aseara. M-am comportat ca un copil idiot.

Asteptam sa aiba o reactie. Sa isi schimbe expresia, sa fie surprinsa, sa fie ceva diferit. Dar nimic. Parea detasata, ca si cum ar fi anticipat tot ce urma sa vorbim. Plictisita.

- Nu e nicio problema. Am avut o idee proasta cu tabloul. E vina mea. In alta ordine de idei, ce zici daca am merge la o plimbare maine?

- Maine? Sigur. Dupa ore?

- Da. Voi fi in fata scolii tale la ora 2. E bine?

- Da, dar tu nu ai...

- Eu nu ma duc la scoala zilele astea. Stau pe acasa. Tata nu se simte prea bine.

- Imi pare rau. Putem lasa plimbarea pe alta zi, daca vrei. Eu sunt disponibil.

- Inca ma amuzi, copilas. Tata merge maine la tratament, va fi toata ziua la spital, iar eu voi sta singura. Altfel nu ti-as fi propus sa iesim.

S-a instalat o tacere care era previzibila pana si pentru mine. Ma jignise din nou cu apelativul folosit, dar luasem decizia de a lasa complexele pe mai tarziu. Macar de data asta.

- Nu ti-am vazut niciodata parintii... [am indraznit]

- Nici nu ai fi avut cum. Mama nu locuieste aici, iar tata iese foarte rar din casa.

- Te intelegi bine cu ea? Cu mama ta, ma refer...

- Asa vreau sa cred. Vorbim putin si rar. Dar eu sunt convinsa ca in putinele momente in care isi aminteste de mine o face cu iubire.

Mi-a zambit. Era diferit fata de zambetul ei jucaus. Se chinuia de data aceasta. Aveam impresia ca ar vrea sa planga, dar ca ceva, poate chiar prezenta mea, o incomoda. Imi era frica sa mai spun ceva, sa continuu discutia.

- Mama e internata intr-un spital, Vlad. E acolo de 9 luni. Medicii, ca deobicei, nu ii dau sperante. Sa isi revina. Are probleme psihice, nu are sens sa iti explic mai multe sau sa intru in detalii. Incerc sa uit pe cat pot toti termenii medicali care imi zgariau mintea intr-o vreme. Mai simplu spus, nu stie cine suntem. Nici eu, nici tata. Eu cred ca isi mai aminteste uneori pentru ca isi schimba expresia fetei si imi spune : artista mea. Dar atat... Dupa aceea inchide din nou ochii, iar cand ii deschide sunt goi, fara lumina, fara nimic. Si-a pierdut viata. Si i-a luat-o si pe cea a lui tata odata cu ea. Restul...ei bine, restul e doar agonie. De asta nu mi-ai vazut parintii, Vlad. Pentru ca ei nu traiesc. Sunt suspendati intr-o lume doar a lor, iar eu, in mod evident, nu am acces la ea.

- De asta pictezi?

- Pentru a ma elibera, presupun. Da. Si pentru a ajunge sa fiu persoana pe care mama o stie. O artista.

- Nu as fi crezut niciodata ca tu... ai o asemenea poveste.

- Stiu, nu par. Dar nu te amagi, am multe rani.

- De ce mi-ai spus mie?

- Nu stiu. Simteam nevoia sa fac asta. Poate intr-o zi o sa iti povestesc toata povestea, Vlad. Pana atunci, ce zici copilas? Prieteni?

- Prieteni.


Cat trebuie sa cauti in privirea unui om pentru a afla tot ce ii ascunde sufletul?


[mersii de melodie>:D<]


marți, 4 ianuarie 2011

Mai e putin. (III)



DSC05403

Contrar noptii trecute, de data aceasta mi-as fi dorit sa opresc ceasul pentru o vreme. Intrebarea care mi-o puneam timp de ore intregi, condamnandu-ma sa caut raspunsuri ale caror existenta nici macar eu nu o puteam garanta era pana cand. In ce moment voi fi pregatit sa pun cap la cap toate piesele din puzzle si sa inteleg macar o parte din mesajul pe care Tania incercase sa mi-l transmita cu o zi un urma. Dar, Doamne, pana acolo mai e cale lunga, iar un biet amarat ca si mine nu poate nici macar sa aspire la atat. Am fost obisnuit toata viata sa am de a face cu doua categorii de persoane. Pe de-o parte sunt toti colegii, rudele, presupusii prieteni, profesorii, cunoscutii, necunoscutii si toti cei carora le-am adresat macar odata eticheta de mediocrii. Pe de alta parte sunt toate persoanele care au luat la un moment dat viata in mintea mea, toate acele fiinte provocatoare de conflicte, toti acei oameni in care am incercat sa ma transform sau sa ii ajung si ale caror resturi, ramasite sau bucatele au devenit parte din intregul care sta astazi in patul inca umed de ieri noapte.

Mai este si ea. Dar e prea devreme sa ma gandesc inca la asta. Si tu...mda, poate si pe tine te-as exclude si te-as eticheta altfel.

Pana atunci, incerc macar sa imi dau seama daca mai vreau sa o vad vreodata. Daca tot ceea ce trezeste in mine, pe care una dintre revistele mamei ar numi-o iubire, merita ceva. Nu pot si nici nu imi permit sa visez sa o inteleg, cel putin nu acum. Pornesc de la premisa care se impune si anume ca ea nu e de aici. Pentru simplul fapt ca nu mai exista nicio alta persoana care sa semene cu ea. Nu indraznesc sa o compar. Prin urmare, din orice punct de vedere am privi problema, chiar si biblic, cu toate ca amestecarea religie intr-o asemenea problema mi se pare grosolana si starnitoare de conflicte suplimentare si inutile, ea nu este ca si noi.

Revenind astfel la dilema mea, numar bataile pendulului care se aude dramatic din sufragerie. Ora 5 dimineata. Mai am 2 ore. Si de data aceasta sunt contra cronometru. Pana dimineata voi lua o decizie care invariabil imi va influenta in mod radical viata. Cel putin in ochii unui copil idiot si naiv ca mine. Si asta pentru ca ti-am mai spus ca nu cred in mai multe iubiri, mai multe femei. Una. Incerc sa fac ceva acum sau ma voi resemna la ideea ca iubirea nu a fost facuta pentru ca sa o cunosc eu. Poate mor maine, in orice caz. Nu merita sa anticipez viitorul sau sa gasesc solutii pentru asta. Astazi. Ce fac astazi cu tine, Tania? Cat mi-ar placea sa gasesc un raspuns in tablourile tale, sau sa fie ca intr-unul dintre filmele alea previzibile la care se uita familia duminica seara si sa primesc prin nu stiu ce mod stupid, un semn din care sa imi dau seama. Prostii. Nu ma mai uit la filme de la 14 ani. Citesc carti, cateodata.

Imi amintesc ca m-am simtit jignit ieri. De modul in care m-ai tratat si te-ai folosit de mine. De reactia mea stupida cand am vazut tabloul. De esec. Pentru ca la fel ca in toate incercarile mele de a face ceva diferit, propriu, de a urmari un vis, o dorinta, am esuat lamentabil. Si mai mult decat atat, m-am comportat ca o bruta in fata delicatetei tale. Un copil razgaiat care habar nu are nimic despre viata sau despre orice altceva. Am fugit si te-am lasat balta intr-un moment in care poate aveam ocazia sa ajung mai aproape de tine. Poate mi-ai fi permis sa vad putin mai mult. Si eu am fugit. A fost singura reactie pe care nu am putut sa o evit sau sa o controlez. Nici macar nu mi-am lasat ragazul de a-ti mentiona ca nu esti tu cea de care fug. Sunt eu. Am mai facut asta de atatea ori incat nu reusesc sa imi amintesc ultima data cand m-am aflat in fata unei situatii imprevizibile sau dificile si am infruntat-o. Sunt un biet complexat si stiu asta. Nu o observi tu, ma numesti naiv, copil. Da, poate mi se potrivesc si atributele alea, desigur, tu oricum stii mai bine. Dar asta nu imi ascunde nici macar unul din infinitile complexe care ma impiedica sa fiu mai mult decat resturi imprastiate. Nu am nici macar un ideal. Mi-e prea frica sa imi stabilesc unul pentru ca sunt absolut convins ca nu il voi putea ajunge.

As putea sa ma gandesc la tine, Tania, ca la un ideal. Dar daca, cumva voi rata momentul nu reusesc sa imi dau seama ce forta pamanteasca sau extraterestra va reusi sa ma readuca la viata. Pentru ca un esec ca si acela de a constientiza faptul ca te-as fi putut avea si din nu stiu ce motiv te-am lasat sa pleci este complet insuportabil. Aia nu mi-as putea ierta. Nu intr-un mod constient. De asta trebuie sa ma gandesc bine daca mai fac ceva sau renunt.

"E asa usor sa renunti", imi spunea. Cat il admiram pe atunci, si acum. Dar parca timpul atenueaza sentimentele si le omoara incet intensitatea. Cu toate ca nu m-am intalnit cu prea multe din categoria asta.

Macar daca as reusi sa aflu ce anume vrei de la mine, de ce m-ai pictat si care este motivul real care sta in spatele povestii cu apusul. De ce te-ai deranjat sa ma cauti acasa dupa scena lamentabila din camera ta colorata.

Probabil ca se joaca, cu mine si ca a venit pur si simplu sa isi ceara scuze. Pare si cu siguranta este o fata educata, e un gest absolut normal si natural, nu ar trebui sa vad mai mult in spatele lui. Ma amagesc si asta, am aflat de multe ori, nu duce nicaieri. Cum inveti sa iubest? De unde vine sentimentul asta pe care toata lumea il preaslaveste si blestema? Sunt demn de el? Mi-e frica sa ma las invaluit de el, daca asta e. Imi displace faptul ca mi-e necunoscut. Nu vreau sa ajung ca tata, mi-am promis ca nu o sa parasesc niciodata, indiferent despre ce sau cine e vorba. Nu vreau sa creez goluri. Mi-e frica. Iar tu, Tania, tu doar imi amplifici complexele. Cum m-as putea simti vreodata fericit pe langa tine? Meriti mai mult, mult mai mult. Si da stiu, intervine din nou prostia cu meritul si bla bla. Plus ca timpul trece si eu deviez de la ideea principala.

O vreau? Cu tot ce implica asta?

Cand am auzit declansarea galagiei si tipetele lui fratemeo inca oscilam intre "da" si "nu". Mai sunt si alte raspunsuri posibile?

"Nu ma-ndoiesc ca, in felul ei, aceasta femeie se cauta si ea pe sine, dar, sistematic si intentionat, se cauta unde nu se afla, de teama ca nu cumva, intr-un tarziu, sa se gaseasca." Mircea Cartarescu - "De ce iubim femeile"


Coldplay - The scientist

Asculta mai multe audio diverse


duminică, 2 ianuarie 2011

Dana si Andrei


Dana si Andrei se iubeau. Pana acum cateva zile. Atunci, Dana i-a scris o scrisoare. Cea pe care am gasit-o eu astazi, pe scarile blocului in care locuiesc. Si atunci s-a terminat. Simplu, fara prea mult zgomot si cu un pahar de vin.

Dragul meu,

Iti scriu astazi, pentru ultima oara, sau cel putin asa vreau sa cred. Ne-am despartit de multe ori pe parcursul acestor ani, am strigat, am irosit atat de mult timp. De fiecare data fiind ferm convinsi ca este ultima data, ca vom inchide jurnalele si vom da uitarii sentimente, vise si ganduri. Tot. Am aruncat in aer cuvinte grele, am spus adio de atatea ori. De prea multe ori.

Ne-am privit pe furis mai apoi, ne-am refugiat in prietenii comuni, am furat vesti unul despre celalalt de la ei, ne-am agatat de fiecare firicel de speranta. Inca mai aveam speranta pe atunci. Am mintit si ne-am comportat ca doi adolescenti, ca doi neofiti in fata marelui ritual. Doi prosti.

Ne-am cumparat haine noi si ne-am pregatit tinute. Pentru ce? Pentru ocazii speciale, ne minteam. Ne-am cumparat pana si cadouri pe care le tineam ascunse in sertarul de la birou. Ne-am ratacit pe strazile intunecate ale Clujului in ideea ca poate, poate destinul, Dumnezeu sau orice alta forta suficient de puternica se va indura de noi si ne va aduce impreuna. Ne-am parfumat. Cate am facut.

Cand gluma se ingrosa si eram aproape de a crede in propriile cuvinte, sufeream. Sau cel putin asa spuneam. Am ajuns sa vizitam pana si psihologii impotriva carora ne revoltam in unele seri, la un pahar de vin (sau bere in cazul tau). Am plans. Mult. Am blestemat pana si ceea ce nu ne inconjura si nu cunosteam. Ne-am crezut filosofi si ne-am cufundat in romane. Am inceput sa invatam alte limbi, crezand ca durerea se rataceste printre cuvinte noi, dar nici macar tehnica lui Llosa nu a functionat. Ne-am autocriticat pana am ajuns sa ne jupuim si pielea de pe noi. Am incetat sa ne mai privim in oglinzi. Ne-am mutilat. Am fost atat de patetici. Doua brute.

Apoi mai sunt si zilele alea pe care oamenii uita sa le mentioneze la despartiri. Stii tu...alea frumoase. In care imi spuneai ca ma iubesti si te credeam. In care imbratisam toate poeziile din lume si imi ameteam inima cu versuri. Tanjeam dupa inca o vorba sau inca un suras. Si Doamne, ma simteam atat de sigura in bratele tale. Stii, mai bine ca si mine, ca nu m-am priceput niciodata la cuvinte. Ca le-am considerat mereu reci si lipsite de inteles (bine, mai putin atunci cand isi gaseau locul in versurile tale). Tocmai de aceea nu o sa o mai lungesc prea mult.

Oamenii devin dramatici cand se despart. Se lasa coplesiti de amintiri si simt nevoia sa vorbeasca, sa se imbete sau sa uite. Eu am ales sa scriu. Si atat. In liniste si cu un pahar de vin. Nu poti sa te imbeti de la un pahar de vin.

Astazi nu iti mai spun adio pentru ca nu ma mai simt in stare sa adun bucatele din suflet de pe strazi. Nu mai am putere pentru asa ceva. Va trece o vreme pana o sa ma obisnuiesc cu mirosul singuratatii si cu lipsa hainelor tale din dulap.

...dar nu mai sufar. Simt ca traiesc, in schimb, si mai presus de toate, simt nevoia sa ma eliberez. Mi-e greata de mirosul de bere. M-au epuizat strigatele.

Am citit intr-o carte ca "Nu ne aducem aminte decat ceea nicicand nu s-a petrecut". Judecand dupa ecoul strigatelor noastre care inca se mai aude si dupa cioburile de pe podeaua din bucatarie (de dupa cearta de aseara) presupun ca toata iubirea asta a noastra a fost suficient de reala incat sa o uit destul de repede.

Si daca nu... atunci nu stiu ce se va intampla. Nu am toate raspunsurile.

Atunci poate o sa iti mai scriu sau o sa ma apuc de matematica.

Nu ma pricep la incheieri, nici la urari. Dar, desigur, stiai asta deja.

Dana




Duffy - Warwick Avenue

Asculta mai multe audio diverse