joi, 23 decembrie 2010

Utopie


Te-am scos afara din apartament de multe ori, in nenumarate moduri, ultima data pe geamul de la camara. Intrai de fiecare data inapoi si te ascundeai prin coltisoare uitate de lume, dupa cartile prafuite, in dulap, langa noptiera, acolo unde credeai ca poti ramane mai mult nevazuta. Iti simteam prezenta pe zi ce trece mai mult, injectata uneori in ochii obositi pana ce ajungeam ca un orb la ascunzatoare. O drama. Te contemplam din nou pentru cateva zile si te smulgeam din sufletul meu, mutilandu-ma.

As fi putut sa stau ore in sir ascultandu-ti respiratia sacadata. Mirosind aerul care se strecoara aproape imperceptibil printre buzele tale. Am facut-o de multe ori, atat cat imi permiteai. Prea putin, as mai fi vrut inca un minut, o ora, o bucatica din eternitate. Mint. Nu m-as fi saturat nici atunci.

Ma speriam de fiecare data cand ceva nu mergea conform planului. Cand alveolele pulmonare intarzeau o sutime de secunda. Cand iti miscai pleopele si curbura genelor tale capatau alta nuanta. De cate ori ma speriam.

Imi era frica sa nu iti patez pielea de fiecare data cand te atingeam. Ma ingrozeam la gandul ar putea ramane o urma a brutei din mine. Ca poate aroma buzelor tale se va contopi cu a mea si nu va mai fi atat de imbietoare. Ma chinuiam ore in sir gandidu-ma ca poate nici macar nu am dreptul sa visez la o faptura atat de minunata precum esti tu. Ca voi termina prin a-ti distruge pana si ultima ramasita de farmec. Ca nu te voi mai putea numi femeie.

Cu toate astea, nu ma saturam din a te contempla. Te preferam cu ochii inchisi, intinsa pe patul din paie, fragila. Simteam, atunci, ca pot sa te apar. Sau macar sa incerc. Sa te protejez. Cu ochii inchisi pentru ca atunci cand ii deschideai disparea pana si barbatia din mine. Eram un copil in fata ta si te priveam ca pe o mama. Nu percepeam niciodata mai intens decat atunci figura materna. Tu erai tot. Pana ce deveneai din nou, o femeie intinsa pe pat.

Ma gandeam de multe ori ce s-ar intampla daca intr-o zi nu ai mai aparea. Cum ar reactiona corpul meu in fata acelei mutilari? Ar putea trai fara...nimic?

Nu m-as sinucide. Nu pentru tine. Meriti mai mult. Mult mai mult.
...dar suntem limitati.

Spune-mi tu, cititorule, cum ar fi daca utopia din povestea mea ar deveni realitate? Poti sa iti imaginezi? Poti sa simti iubirea?
Nu spune te iubesc. Simte.


"Stiu ce va face in fiecare clipa si totusi sunt mereu surprins", Mircea Cartarescu - De ce iubim femeile"


Clona - Siento que te conosco a se tiempo

Asculta mai multe audio diverse


duminică, 19 decembrie 2010

19 decembrie

Erau zile in care uitam complet de tine. Iti stergeam imaginea din agenda incarcata. Nu mai aveam timp sa imi incarc sinapsele si cu problemele tale. Dispareai. Cateodata. Asta pana cand imi aminteam ca am uitat de tine. Reveneai intotdeauna, parca mai proaspat, creionat mai insistent, tacut.

Azi-noapte am visat cu tine. Zambeai. Nu imi amintesc sa iti fi vazut vreodata zambetul atat de pronuntat, atat de deschis. Poate pentru ca, de fapt, nu aveam nici cea mai mica idee despre cum arata zambetul tau in realitate. Daca exista. Daca tu mai existi.

...si daca nu ai fi real, doar un produs complex al imaginatiei mele, de ce toate imaginile? de unde amintirile? Iti simt pana si respiratia. Asculta. Iti bate inima. Existi. Dar unde?