duminică, 26 mai 2013

I'm Scared



Ti-ai lasat tigara aprinsa in scrumiera si ai plecat. La fel cum pleci intotdeauna, fara ramas bun, fara un sarut, fara sa privesti inapoi. Ti-ai lasat tigara aprinsa pentru ca stii atat de bine ca o vei gasi in acelasi loc si ca eu voi ramane aici, asteptand sa te intorci. Caci nu cred, momentan, ca stiu sa fac altceva mai bine. Mi-am creat un fel de scop din a te astepta. M-am obisnuit atat de tare cu aceasta activitate, incat nu pot sa mai concep povestea noastra altfel, fara aceste momente - ce imi pareau interminabile candva, demult - lungi de asteptare. Si-ar pierde din coerenta, din farmec. Nici macar nu stiu de ce stau aici si ma uit pierduta la scrumiera. Nu stiu de ce nu ies si eu pe usa, de ce nu te las sa iti faci curat singur printre rafturi, caci eu nu mai vreau sa-ti pun viata in ordine. Ti-am spus sa angajam o menajera, dar te ascunzi atat de mult. Nu vrei sa  iti deranjeze altcineva dezordinea si imi tot spui sa o las si eu in pace, sa nu incerc sa ii gasesc vreun sens, sa nu aranjez nimic si mai presus de toate sa nu imi amestec boarfele cu ale tale caci nu stii cum le vei desparti dupa aceea. Ma intreb cateodata ce inseamna "dupa aceea". Vorbesti despre acel moment ca si cum in mod inevitabil va veni candva, iar uneori am impresia ca poti sa il prezici cu exactitate. Cateodata ajung sa cred ca vei mai sta in viata mea o luna, doua pana vei gasi o alta hruba in care sa locuiesti. Mi-am batut de prea putine ori capul cu asemenea ganduri, nu am incercat mai niciodata sa te inteleg. Nu am incercat niciodata sa sper ca vei ramane intr-o zi acasa si ca iti vei termina toate tigarile. M-am obisnuit cu jumatati, m-am obisnuit cu asteptarea. Mi-a fost, oricum, tot timpul frica de intreg, asa ca nu ti-am cerut sau dat niciodata mai mult.

M-ar speria sa ma iubesti. M-ar speria din atat de multe puncte de vedere, incat mintea o ia razna numai la gandul ca aceasta posibilitate exista. M-ar speria sa ma iubesti pentru ca atunci ar trebui sa fac ordine in rafturile mele inainte de orice. Pentru ca nu stiu de unde sa mai recuperez iubirea. Pentru ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre cum e sa termini o tigara si m-am obisnuit sa traiesc asa. M-am obisnuit sa plec cand lucrurile deveneau prea complicate, m-am obisnuit sa sufar pentru ca nu stiu alt mod, m-am obisnuit sa imi tin hainele in bagaje si m-am convins singura ca nu existi. M-am convins atat de bine, incat am incercat sa imi gasesc scuze si pretexte penibile ca sa plec si de langa tine, inainte sa fie prea tarziu. Mirosisem de la inceput pericolul, dar imi spuneam in continuare ca va mai dura o zi, poate doua, poate o saptamana si vei pleca precum toti ceilalti. Stiam ca s-ar putea sa lasi o cicatrice mai urata, ca imi va lua mult sa curat tot scrumul, dar am riscat de atat de multe ori, incat erau prea putine lucruri care sa ma tina inapoi. Mi-ai spus ca pleci si nu te-ai tinut de cuvant. 

M-ar speria si mai mult sa te iubesc. Nu e corect si nu ai niciun drept sa apari asa si sa distrugi tot ce construiam de atat de multa vreme. Mi-a luat mult si a fost al naibii de greu sa construiesc un zid suficient de inalt incat sa nu  las pe nimeni sa treaca de el, nici daca as vrea. M-am inchis singura inauntru si am plecat de fiecare data cand cineva suna la usa. Mai ieseam afara, rar, dar atunci eram tot timpul deghizata. Mai pierdeam noptile, rar, dar nu ramaneam niciodata diminetile. 

E atat de greu sa simti ceva, dupa ce ti-ai promis ca nu o sa mai simti nimic. Dar probabil deja stii ca imi incalc tot timpul promisiunile. Dar fug... jur ca fug intotdeauna inainte sa fie prea tarziu. Caci nu este ceva ce sa iubesc mai mult decat propria-mi libertatea si nu este ceva de ce sa ma tem mai mult decat de mine. Ma gandesc de multe ori cat de bine i-a iesit celui de sus farsa asta de viata pe care m-a pus sa o traiesc. Nu cunosc prea multe persoane care sa fi scris si citit atat de mult despre dragoste. Sa venereze cu atat de multa inversunare si pasiune ideea de iubire, sufletul pereche si toate acele nebunii. Nu stiu prea multe persoane care sa fi crezut cu o asemenea inocenta ca iubirea, chiar daca te rupe in doua, este singura care poate sa te faca sa te simti intreg. Si atunci... cum pot eu sa nu stiu sa iubesc asa? De ce ma zbat atat de mult?

Si totusi.. ce cauti aici? E totul imprastiat. Bagajele-s la usa. Nu ma iubi, dar nu ma lasa sa plec. 

Tom Waits - ''I hope that I don't fall in love with you''

Asculta mai multe audio diverse

marți, 7 mai 2013

Aleatoriu

Au. Doare. Si iarasi imi joaca feste corpul cand ma trezesc. De ce nu poate sa doara in orice alt moment? De ce trebuie sa deschid ochii si sa simt o durere crunta care ticaie in interiorul craniului meu? Macar daca nu ar fi un ciclu si nu s-ar repeta o data la ceva vreme.. Daca as stii ca odata cu antibioticele, remediile si usturoiul se va duce toata durerea odata pentru totdeauna. Sincer, as prefer sa ma suprinda data viitoare cand vine. Sa nu mai fie sub forma aceluiasi ticait constant, enervant si abrupt. Categoric, as prefera sa ma loveasca in alta parte a corpului, sa nu aiba legatura cu capul, sa nu ma doara cand gandesc, sa pot sa ascult oamenii din jur si sa nu trebuiasca sa ma mai concentrez sa desenez zambete false.

Ma simt usor sufocata. Ciudat sentiment. Parca tot orasul s-a prabusit in fata casei mele si nu mai reusesc sa pun bucatile la loc. Nu stiu de unde vine fiecare si nu mai reusesc sa imi amintesc imaginea intregului, asta ma deranjeaza cel mai tare. Lincezesc pe patul tare din camera bunicilor si imi amintesc vag de momentele in care reuseam sa fac mai mult decat atat, in care corpul chiar asculta de ceea ce ii spun si aveam un program incarcat. Teoretic, inca il mai am. Dar refuz cu indarjire sa il urmez la fel cum refuz sa mai traiesc in aceeasi monotona rutina. "Mai ai putin", mi-ai spus. Ceea ce nu intelegi este ca imi pasa atat de putin cat mai este pana in acel punct in care e "moral" sa fii liber, caci eu tanjesc dupa acea libertate acum, iar acest sentiment nu suporta, sub nicio forma, amanare. Mai mult decat atat, simt ca ma adancesc in nimic. Da, nu am altfel cum sa ii spun. Pentru ca fiecare zi pierduta rupe o bucata din tot ceea ce as fi putut sa fiu, din tot ceea ce cred ca sunt. Caci, hai sa fim serios, stii si tu, ca porti de ceva vreme o masca. O mai dai jos cateodata, la caderea noptii, si iti juri ca e ultima data, ca meritai asta si ca singurul tau obiectiv e de a pastra masca cat mai mult timp de data aceasta. Reusesti? Nu. M-as speria daca ai reusi. Mi-ar fi frica sa te privesc plafonata, captiva intr-un container care e departe de a fi "tu". Si asta numai pentru ca apreciez - uneori prea mult - acel ceva pe care il porti adanc in suflet. Of, dar cat de rar am ocazia sa il vad in forma lui bruta. Atat de rar am ocazia sa il ating, sa te vad in goliciunea ta, sa iti admir frumusetea dureros de inocenta. De cele mai multe ori  te ascunzi. Si eu fac la fel, nu pot sa judec. Cum zicea poetul, "aceleasi masti" - da, ma detest pentru ca am citat din el- intr-o lume care imi ofera din ce in ce mai putina satisfactie. Vreau libertate, vreau sa nu mai simt ca ma apasa atat de tare orasul. Poate maine reusesc sa las toate problemele la usa cuiva, sa sparg geamurile din casa, sa fug, sa gasesc o carare intunecata, sa ma pierd in padure, sa fac orice altceva...

Si ma sufoc un pic mai tare cand ma gandesc cat de mult as vrea sa scriu. Mai des, mai mult, cand vreau si simt. Ma sperie momentul in care incep sa numar toate zilele in care am facut orice altceva inafara de a scrie numai pentru ca "nu aveam timp pentru asta". (si pentru ca imi era teribil de frica de ce urma sa las pe hartie) Atat de multe ganduri sparte, goale, uneori ma sperie atat de tare caci ma gandesc ca am pierdut undeva pe drum toata esenta a ceea ce sunt, a ceea ce simt si atunci cred ca lumea intr-adevar nu are sens. Ca suntem numai marionete care alergam dupa lucruri mici si nu stam niciodata sa contemplam, sa simtim, sa incerc sa punem noi lucrurile in ordinea in care am vrea sa fie. Intre doua reusite e doar un drum lung de incercari si munca, nimic mai mult. Simt ca nu incercam sa facem mai mult, ca pierdem adevaratul sens al tuturor lucrurilor care ne incojoara si devenim incetul cu incetul mai putin umani, mai lipsiti de esenta. Aparentele ne imbraca atat de usor incat ne vine greu sa ne dezgolim, sa ne potolim orgoliul si pudorile. Te intreb atunci : cate poti spune despre omul de langa tine? Alege o persoana, un prieten, un om necunoscut cu care mai stai din cand in cand la o cafea, o cunostiinta, o ruda. Si gandeste-te cate poti sa spui despre persoana lui, dar nu incepe sa insiri cateva pasiuni pe care le are sau locurile in care ii place din cand in cand sa isi mai petreaca timpul. Descrie-mi subtilitatile, ajuta-ma sa ii cunosc neajunsurile, sa ii descopar misterele, credintele, deschide toate obloanele. Invaluie-ma in povestea lui si fa-ma sa ma simt insetat. Sa imi doresc atat de mult sa il cunosc, sa aflu mai multe, incat sa ma dezbrac si eu in fata ta si a lui. Poti? Promit sa ma dezbrac. 


miercuri, 2 ianuarie 2013

Inceput


Extraordinary things are always hiding in places people never think to look.

Maybe who we are isn't so much about what we do, but rather what we're capable of when we least expect it.

I'm lonely. Why do you think I had to learn to act so independent? I also get mad too quickly, and I hog the covers, and my second toe is longer than my big one. My hair has it's own zip code. Plus, I get certifiably crazy when I've got PMS. You don't love someone because they're perfect. You love them in spite of the fact that they're not.

The bottom line is that we never fall for the people we're supposed to.

There are some things we do because we convince ourselves it would be better for everyone involved.  We tell ourselves that it's the right thing to do, the altruistic thing to do.  It's far easier than telling ourselves the truth.

Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it. There is always another appointment to be met, another bill to pay, another symptom presenting, another uneventful day to be notched onto the wooden wall. We have synchronized our watches, studied our calendars, existed in minutes, and completely forgotten to step back and see what we've accomplished.
remember that every fire will burn itself out, even without your help.

It is so easy to think that the world revolves around you, but all you have to do is stare up at the sky to realize it isn't that way at all.

Sometimes fate is like a small sandstorm that keeps changing directions. You change direction but the sandstorm chases you. You turn again, but the storm adjusts. Over and over you play this out, like some ominous dance with death just before dawn. Why? Because this storm isn't something that blew in from far away, something that has nothing to do with you. This storm is you. Something <i>inside</i> of you. So all you can do is give in to it, step right inside the storm, closing your eyes and plugging up your ears so the sand doesn't get in, and walk through it, step by step. There's no sun there, no moon, no direction, no sense of time. Just fine white sand swirling up into the sky like pulverized bones. That's the kind of sandstorm you need to imagine.An you really will have to make it through that violent, metaphysical, symbolic storm. No matter how metaphysical or symbolic it might be, make no mistake about it: it will cut through flesh like a thousand razor blades. People will bleed there, and you will bleed too. Hot, red blood. You'll catch that blood in your hands, your own blood and the blood of others.And once the storm is over you won't remember how you made it through, how you managed to survive. You won't even be sure, in fact, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm you won't be the same person who walked in. That's what this storm's all about.

I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle.
But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best.

So many books, so little time.

Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend.

I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they're right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.

Imperfection is beauty, madness is genius and it's better to be absolutely ridiculous than absolutely boring.
Fairy tales are more than true; not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten.

I am good, but not an angel. I do sin, but I am not the devil. I am just a small girl in a big world trying to find someone to love.