miercuri, 7 aprilie 2010

Multumesc!





- Mai stii cum a inceput totul?

- Nu vreau sa stiu cum se va termina.

- Asta deja nu mai tine de noi...

- Nu?

- Maine dimineata vreau sa mergem la o florarie. Vreau sa iti cumpar flori.

- ...

- Nu te speria. E doar pentru a celebra ziua noastra.

- Avem asa ceva?

- Vom avea. Incepand de maine.



Asculta mai multe audio Muzica

O floare?


- De unde mai ai putere?

- Nu mai am.

- Atunci...? Cum poti sa mai alergi?

- Pentru ca esti cu mine. Dar vei pleca...

Sunt lucruri pe care le uitam destul de usor. Stergem in totalitate existenta lor din viata noastra. Ne stergem pana si pe noi din panorama acelor momente. Ne inviem undeva mai tarziu, cat mai departe, intr-un viitor care isi anunta triumfator venirea. Pur si simplu uitam.

Mi-am intins mana pentru a apuca cu o oarecare disperare ceasca de cafea de pe podeaua rece. Ma gandeam ca in sfarsit aburii au incetat sa evadeze si imi voi putea lua medicamentul. Simteam o ciudata durere la incheietura, ca si cum cineva ar fi furat cate un osisor din fiecare parte a corpului. Am luat ceasca, nu fara dificultate si am baut. Stiam ca o data cu, cafeaua incepe o noua zi. Trebuie sa ma trezesc, sa ma imbrac, sa uit de tine, sa imi pregatesc lucrurile, sa ies din casa si sa ma asigur ca am uitat de tine. Acestea erau activitatile pe care le desfasuram inevitabil in fiecare dimineata.

Apoi trebuia sa infrunt din nou aglomeratia orasului si sa incerc sa nu ma pierd in mijlocul fetelor necunoscute care ma izbeau, murdareau sau imi zambeau in fiecare zi (prea putini zambeau). M-am oprit si astazi, ca in fiecare dimineata, la vanzatorul de flori de la coltul strazii. Cumparam zilnic flori din doua motive. Primul, aveam nevoia sa simt parfumul lor (considerand ca florile erau singurul lucru care ma mentineau cat de cat constienta pe parcursul zilei). Al doilea, imi placea vanzatorul. Adica imi era simpatic. (imi interzisesem sa mai simt mila fata de cineva, mi se parea umilitor) Devenise un obicei pentru mine, iar pentru el, o necesitate care ii garanta si ziua de maine.

Nu mai primisem flori. Niciodata de atunci. Nici nu mi-as dori. Am fost destul timp inconstienta, iar acum am ajuns sa optez pentru realitate. E doar mai putin dureroasa. Si indeajuns de previzibila incat sa nu imi zguduie existenta.

- Mi-ai adus flori?

- Aha.

- Si cu ce ocazie?

- Trebuie sa fie o ocazie speciala pentru a-ti darui un buchet de flori?

- Da!

- Imi pare rau, dar nu este o ocazie. E doar ceva ce simteam nevoia sa fac de aseara.

- De ce?

- Nu stiu..E ceva in mine ce ma indeamna sa iti daruiesc cat mai multe lucruri...Poate pentru ca sa ma asigur intr-o oarecare masura ca nu ma vei uita.

- Ai de gand sa pleci?

- Poate...intr-o zi. Si pana atunci vreau sa iti daruiesc destule momente si amintiri incat sa iti amintesti ca am existat.

- Cu ce te ajuta pe tine asta?

- Cu nimic. Vei deveni singura persoana care a pastrat vreodata ceva de la mine.

- Ce s-a intamplat cu restul...?

- Poate nu le-am daruit indeajuns...

- Poate ai plecat prea repede...

- Nu exista un moment potrivit pentru a parasi o poveste, o viata, o persoana. Vei sti ca am fost si ca am plecat. Cand, deja nu mai conteaza.

- Ce se intampla daca iti voi simti lipsa?

- Probabil ma vei cauta o vreme...apoi vei intelege ca nu asta e drumul si le vei incerca pe toate. Iar dupa aceea, ramane doar un gol.

- Stii..uneori chiar ajung sa cred ca vei pleca.

- Incepi sa intelegi...

Se insela. Si poate acesta a fost unul dintre putinele lucruri la care a gresit. Nu intelegeam. Nu am reusit sa disting nimic din ceea ce se intampla in jurul meu numai in momentul in care am realizat ca nu se va mai intoarce. Cand m-au lovit toate acele discutii prin care vroia sa ma pregateasca. Cat de pueril a fost! Habar nu avea ce gaura lasase in mine.

Nici pana acum nu am reusit sa inteleg de ce ma alesese pe mine pentru a face toate astea. Il considerasem pervers, psihopat, sadic si multe altele. Eram convinsa ca o facuse intentionat. Nu exista alta explicatie. Cel putin eu nu o gasisem.

Pe parcurs, incepeam sa inteleg din ce in ce mai multe. Incetasem sa mai caut explicatii pentru ca realizasem ca numai atunci voi putea sa ma obisnuiesc, sa incerc macar sa ascund, daca nu reuseam sa uit. Incepusem sa ii sterg incetul cu incetul prezenta din viata mea.

Pana astazi.

- Cum adica am primit flori? De la cine?

- Nu stiu, doamnisoara! Au spus ca sunt pentru dumneavoastra si m-au rugat sa semnez. Le-am lasat pe birou

[secretara mea incompetenta]

Cert era ca primisem flori. Dupa atata timp...avea dreptate. Nici macar nu mai stiu cand. Dar, STOP! Am baut cafeaua. Am uitat de el. Si totusi, de la cine sunt florile? Sa indraznesc sa cred ca...?

- Trebuie sa recunosc ca am fost surprins sa vad ca aveai deja flori pe birou. Desi poate nu ar trebui...

- Tu?!

- Asteptai pe altcineva?

- Tu ai plecat. De ce ai venit si...

- Vroiam sa iti mai dau inca o data un buchet de flori.

- Acum chiar ca nu ai de ce. Nu am nevoie de flori, dupa cum vezi. Poti, te rog, sa iesi din birou?

- Probabil ca e ultima data cand ma vezi...

- M-am saturat de jocul tau! Mi-ai mai spus asta o data. Ce vrei? Ai reusit sa ma distrugi, s-au intamplat toate exact cum ai anticipat. Ce mai vrei?

- Doar citeste biletul...si nu uita..te rog, macar tu, nu uita de mine...


A plecat. Am aruncat biletul. Am baut o ceasca mare de cafea si am asteptat sa treaca. Durea prea tare...

- Domnisoara, va cauta un domn si...

- Nu ti-am spus sa nu ma deranjezi pentru nimic?

- Stiu, domnisoara, dar insista ca e urgent!


- Ana, trebuie sa vorbesc cu tine! Imi cer scuze ca dau buzna asa, dar esti singura persoana care ma poate ajuta acum.

- Scuza-ma, doar ca nu sunt in cea mai buna dispozitie! Spune!

- E vorba despre Victor...S-a incapatanat sa nu continue tratamentul, iar acum sansele sa...

- Tratament? Ce tratament?

- Cum? Tu nu stii?

- Ce sa stiu?

- Victor are cancer, Ana. Medicii nu i-au dat mai mult de cateva luni. Totusi, a luptat si a reusit sa supravietuiasca. Acum, cand e la un pas sa invinga boala vrea sa renunte si...

- Victor...e bolnav?

- Da.

Am fugit din birou, fiind convinsa ca nici de data asta liftul nu avea de gand sa functioneze si il voi ajunge. L-am gasit exact acolo unde ma asteptam. Astepta.

- De ce nu mi-ai spus?

- Ana, ce faci aici?

- De ce ai plecat si m-ai lasat asa? De ce nu m-ai lasat sa fiu langa tine? De ce vrei sa te omori acum?

- Ai aflat...

- Spune-mi ca e doar o minciuna nenorocita si ca esti bine! Spune-mi ca ai vrut sa ma ranesti, dar ca nu esti bolnav. Spune-mi orice altceva.

- Nu pot. Si te dezamagesc din nou. Sunt bolnav...

- Nu..

- Dar asta nu mai are nicio relevanta. Am vorbit deja cu medicul si i-am spus ca nu voi mai merge la tratament. Nu mai pot...

- Te rog. E singurul lucru care ti-l cer : sa traiesti! Nu ma intereseaza daca vei pleca si nu te voi mai vedea niciodata. Nu ma intereseaza nimic atata timp cat stiu ca respiri. Am nevoie de asta, intelegi?

- Nu mai vreau sa lupt, Ana. Nu mai am pentru ce...

- Chiar nu iti dai seama ca asa ma ucizi?

M-a imbratisat.

- Te astept maine dimineata la vanzatorul de flori de la coltul strazii tale. Acum trebuie sa plec.


Maine dimineata...






["Nu da voie nimanui sa-ti spuna ca nu poti sa faci ceva ... Daca ai un vis, trebuie sa-l protejezi ... Daca vrei ceva, incearca sa-l obtii. Punct.”]



Asculta mai multe audio Muzica