Constientizarea a inceput sa apara tarziu, dupa parerea mea. Desi, urma sa am socul de a realiza ca nici macar nu trecuse atat de mult timp precum credeam. Continuam sa fiu in aceeasi stare, doar ca incetasem sa fug. M-am hotarat ca nu castig lupta asa, mai mult, nu am nicio sansa. Stiu ca durerea va ramane oricum acolo, asa ca singurul lucru care imi ramane de facut e sa infrunt.
Mi-a fost greu sa disting oamenii. Pana si acum imi este dificil. Nu eram si nu sunt constienta de multe dintre gesturile pe care le fac. Uneori, nici nu simt cand imi curg lacrimile. Traiesc intr-o lume moarta si sunt singura printre morti. E ca si cum mi-ar fi furat si mie cineva viata. Si acum incep sa inteleg ce inseamna sa fii in mine. E mult mai mult decat dragoste. E ca si cum androginului i-ai fi smuls o parte. Si sunt prea putini care pot intelege urmarile...
Ceea ce nu reusesc e sa simt caldura. Au fost multe persoane care m-au imbratisat si nu am fost capabila sa simt nimic. Eram ca si un sloi de gheata, inerta. Imi amintesc ca am fost zilele trecute la spital (dupa ce am parut destul de convingatoare in a sustine ca mi-e mai bine, minteam, dar am avut succes) si i-am vazut parintii. A fost singura data cand am avut cel putin impresia ca pot sa ies din lumea mea. Am simtit ca reusesc sa ma identific cu cineva si, doamne, era atat de bine sa stii ca mai este macar o persoana pe lume care impartaseste aceeasi oglinda cu tine. Am vazut durerea in ochii lor si am realizat ca sunt la fel de neputinciosi ca si mine si tocmai asta ii doare. Si atunci, pentru prima data in multe zile am reusit sa simt caldura unei imbratisari. De ce? Pentru ca aveam senzatia ca imbratisez o parte din el. Si ma agatam disperata de acel moment, cand reuseam sa il simt in mintea mea.
- Va fi bine...
Nu pot sa spun ca am crezut cuvintele astea, pentru ca nici macar nu stiu daca tatal lui le credea atunci cand mi le-a spus. Era, probabil, singurul lucru care mi-l putea spune pentru a ascunde propria lipsa de putere si speranta. Medicii o omorau constant. Si atunci am inceput sa ii urasc. Era de datoria lor sa lupte pentru fiecare pacient care intra acolo, indiferent cate sanse de supravietuire avea. Era viata unui om. Eram satula de cuvinte false. Am stat in fiecare zi la spital, asteptand o schimbare. Il vedeam putin, 15-20 de minute pe zi. Adevarul este ca imi era aproape imposibil sa stau mai mult acolo. Si nu datorita unor reguli, ci pentru ca nu reuseam sa ma obsinuiesc cu imaginea lui asa. Incercam sa vorbesc cat mai mult, sa ii povestesc, sa rascolesc in mine tot pentru a scoate la suprafata iubirea care stiu ca ii facea bine sa o simta. Totusi, in fiecare minut petrecut acolo se rupea cate o bucatica din mine. Simteam cum ma descompuneam. Nu voi minti. Inca sper. Acum, inca cred ca isi va reveni.
De unde poti gasi putere sa speri cand fraza era compusa in asa fel incat sa iti omoare speranta? Si ciudat era ca fiecare avea exact aceeasi replica. Pana si asistentele veneau si se uitau la tine cu mila. Se mai indura una sa iti spuna cate un cuvant sincer, dar rar. Nu eram in stare sa lupt, dar simteam o imensa frustare impotriva lasitatii lor. Cat de falsi puteau fi? Pe multi nu ii interesa deloc cine moare si cine traieste. Oricum trebuiau sa faca efortul de a-i trece in registru si de a "se ocupa" de ei. Povestesc asta ca sa intelegi ca imi era imposibil sa traiesc in adevaratul sens al cuvantului. Ma hraneam cu amintiri. Stiam ca sunt singurele resurse pe care le am si incercam sa ma folosesc la maxim de ele. In zilele mai bune, indrazneam chiar sa visez. Sa imi imaginez ce ii voi spune cand se va trezi.
Ii spuneam des cat il iubesc. Desi stiam ca poate asta nu are nicio semnificatie pentru el, cum nu avea nici pentru mine. Totusi, medicii insistau ca are nevoie de multa iubire si trebuie sa simta asa (da, acei medici pe care mai devreme am spus ca ii urasc). Eram disperata, iar ei aveau o facultate de medicina in plus fata de mine. Citisem si multe articole despre persoane aflate in aceeasi situatie si intr-adevar era important pentru ele sa simta iubirea. Totusi, dupa cum am mai spus, era mai mult decat dragoste si uneori ma simteam chiar vinovata pentru ca ii spuneam atat de des te iubesc (aveam impresia ca astfel isi pierde semnificatia).
Imi aminteam multe. Stateam si reconstruiam fiecare loc, parfum, atingere. Si atunci realizam ca pierdusem atat de mult timp. Ne iubeam. El, a ales sa se ascunde in rutina. Eu, am obosit sa il caut. Ne-am pierdut fiecare in doua vieti aparent paralele si false. Am invatat sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic si ca suntem doar doi necunoscuti care au ajuns intamplator sa imparta aceleasi haine. Cat de navi am fost! Eram ca doi copii care si-au pierdut jucaria. Ne amageam. Si traiam cu stupida speranta ca ne vom intalni candva, fara sa faca vreunul dintre noi un pas. Ca pur si simplu lucrurile se rezolva, iar daca nu, sunt foarte bine si asa.
2 saptamani. Si nimic. Paginile au ramas transparente cu locuri albe.
[Ana Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”]
mihai margineanu-mai stii?
Asculta mai multe audio Muzica
Nu pot sa spun ca am crezut cuvintele astea, pentru ca nici macar nu stiu daca tatal lui le credea atunci cand mi le-a spus. Era, probabil, singurul lucru care mi-l putea spune pentru a ascunde propria lipsa de putere si speranta. Medicii o omorau constant. Si atunci am inceput sa ii urasc. Era de datoria lor sa lupte pentru fiecare pacient care intra acolo, indiferent cate sanse de supravietuire avea. Era viata unui om. Eram satula de cuvinte false. Am stat in fiecare zi la spital, asteptand o schimbare. Il vedeam putin, 15-20 de minute pe zi. Adevarul este ca imi era aproape imposibil sa stau mai mult acolo. Si nu datorita unor reguli, ci pentru ca nu reuseam sa ma obsinuiesc cu imaginea lui asa. Incercam sa vorbesc cat mai mult, sa ii povestesc, sa rascolesc in mine tot pentru a scoate la suprafata iubirea care stiu ca ii facea bine sa o simta. Totusi, in fiecare minut petrecut acolo se rupea cate o bucatica din mine. Simteam cum ma descompuneam. Nu voi minti. Inca sper. Acum, inca cred ca isi va reveni.
- Nu uitati, speranta moarte ultima. Totusi, trebuie sa va spun ca sansele scad pe zi ce trece.
De unde poti gasi putere sa speri cand fraza era compusa in asa fel incat sa iti omoare speranta? Si ciudat era ca fiecare avea exact aceeasi replica. Pana si asistentele veneau si se uitau la tine cu mila. Se mai indura una sa iti spuna cate un cuvant sincer, dar rar. Nu eram in stare sa lupt, dar simteam o imensa frustare impotriva lasitatii lor. Cat de falsi puteau fi? Pe multi nu ii interesa deloc cine moare si cine traieste. Oricum trebuiau sa faca efortul de a-i trece in registru si de a "se ocupa" de ei. Povestesc asta ca sa intelegi ca imi era imposibil sa traiesc in adevaratul sens al cuvantului. Ma hraneam cu amintiri. Stiam ca sunt singurele resurse pe care le am si incercam sa ma folosesc la maxim de ele. In zilele mai bune, indrazneam chiar sa visez. Sa imi imaginez ce ii voi spune cand se va trezi.
Ii spuneam des cat il iubesc. Desi stiam ca poate asta nu are nicio semnificatie pentru el, cum nu avea nici pentru mine. Totusi, medicii insistau ca are nevoie de multa iubire si trebuie sa simta asa (da, acei medici pe care mai devreme am spus ca ii urasc). Eram disperata, iar ei aveau o facultate de medicina in plus fata de mine. Citisem si multe articole despre persoane aflate in aceeasi situatie si intr-adevar era important pentru ele sa simta iubirea. Totusi, dupa cum am mai spus, era mai mult decat dragoste si uneori ma simteam chiar vinovata pentru ca ii spuneam atat de des te iubesc (aveam impresia ca astfel isi pierde semnificatia).
Imi aminteam multe. Stateam si reconstruiam fiecare loc, parfum, atingere. Si atunci realizam ca pierdusem atat de mult timp. Ne iubeam. El, a ales sa se ascunde in rutina. Eu, am obosit sa il caut. Ne-am pierdut fiecare in doua vieti aparent paralele si false. Am invatat sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic si ca suntem doar doi necunoscuti care au ajuns intamplator sa imparta aceleasi haine. Cat de navi am fost! Eram ca doi copii care si-au pierdut jucaria. Ne amageam. Si traiam cu stupida speranta ca ne vom intalni candva, fara sa faca vreunul dintre noi un pas. Ca pur si simplu lucrurile se rezolva, iar daca nu, sunt foarte bine si asa.
2 saptamani. Si nimic. Paginile au ramas transparente cu locuri albe.
[Ana Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”]
mihai margineanu-mai stii?
Asculta mai multe audio Muzica
iubesc citatul:x
RăspundețiȘtergeresi mi se rupe inima de ea.