marți, 23 februarie 2010

Nimic mai mult. (II)


Poti sa vorbesti. Acum te ascult.
Sau ai nevoie
de mai mult?
E sticla. Nu e destul de limpede?
Vrei un suras, o cercetare amanuntita a retinei?
Sentimente ascunse, o himera, un calvar?
Ce astepti?
Nu stiu, nu pot sa deslusesc
mai mult din tacerea ta.
Le caut.
Raspunsuri!?
Poate o utopie, o margine de drum.


Prostii!
Eu nu iti pot oferi nimic. Nimic mai mult.




Asculta mai multe audio Muzica

Nimic mai mult.


Ieri,

Parca te priveam cu ochii stinsi

(oare erau ai mei?)

sau poate visam

pierduta in abis. M-ai lasat.


Ieri,

Imi era teama sa visez, sa sper

ca poate tu te vei remarca

(erai chiar tu?)

Nu ai venit.


Ieri, scriam si contemplam

dar oare mai avea vreun sens

vreun rost

sa ma zbat?




miercuri, 10 februarie 2010

Astazi am cumparat tapet. (II)


[partea I : http://colorsaremagic.blogspot.com/2010/02/astazi-cred-ca-fost-un-curent-cald.html]



Nu am schimbat nimic in camera. Cartile si foile au ramas imprastiate pe jos zile intregi. Ma deranja oarecum sa respir aerul acela care se contopise inca o data cu respiratia ta. Ma axfisiam. Imi revenise si pofta de a ma juca putin cu nebunul, ametind pionii. Evitam sa cad din nou in ceea ce numeam eu "viciu". Tabla de sah trebuia sa ramana la locul ei.

Ma plimbam mult. Ieseam pe nesimtite din casa si ma trezeam doar pe la jumatatea drumului. Vanam amintiri, fugaream vise, mergeam cu ochii striviti in puncte fixe, fara o destinatie exacta. Poate tocmai asta ma linistea. Intotdeauna mi-a fost frica de finalizare. Puteam sa fac ceea ce mi se cerea, atata timp cat nu mi se impuneau limite. Incepeam multe proiecte, fiind entuziasmata de cantitatea enorma de idei care imi ataca neuronii, dar finalizam putine, prea putine. Si tu ai fost un proiect. Acel proiect pentru care le-am refuzat pe toate celelalte, pentru care i-am cerut timpului sa astepte, sa imi mai dea un ragaz, sa inteleaga ca sunt constienta ca ma asteapta ceva mai mare si nu vreau sa ma irosesc pe drum.

Ciudat, dar mi-a dat ascultare. Totusi, mi-e greu sa realizez in ce etapa ma aflu si e ceva ce ma bantuie de ceva timp. Ma simt un basm si ma intreb daca, cunoscundu-ma, nu voi considera mai usor sa reinventez caracteristicile basmului pentru a ma amesteca putin cu fantasticul si a lasa finalul deschis, cu un strop de ambiguitate. (desigur, o modalitate eleganta de a fugi) Presupun, oricum, ca am acceptat proiectul si ca ideea mi-a placut. Totodata, cred ca am avut cateva incercari timide de cercetare mai aprofundata in domeniu. Dar sunt sigura ca voi disparea in etapa implementarii.

In fine, ideea nu e sa gasesc comparatii absurde. Eu vreau sa fug si viata nu ma lasa. Valurile se aud prea puternic in mine si nu stiu sa joc rolul stancii. Nu se sparg. Ma ocolesc. Ca si cum cineva le-ar schimba traiectora in ultimul moment. Ca si cum eu nu as fi destul de puternica...

Nici nu sunt. Dovada e ca acum ratacesc din nou cu privirea impietrita undeva intre sticla murdara a geamului si bucataria vecinului de la etajul 2, din blocul de vis-a-vis. Te desenez si pe tine apatic, cu un contur tremurat, undeva, tot pe traiectoria asta, poate putin mai la dreapta.

Au trecut 2 saptamani. Nu ai venit.

Am asteptat pentru prima oara curentul, am ratacit. Nu l-am gasit.

Vineri, 23 februarie. Imi adun hartiile pentru a le imprastia din nou in curand. Mut mobila, imi deranjez vecinii, dar nu primesc reclamatii datorita absentei mele pentru mult timp de acasa. Suportau in speranta ca voi pleca din nou. Imi propusesem sa evit si asta. Nesimnificativ, dar ii aud vorbind pe scara blocului, nemultumiti. Descifrez si numele meu printre litere aruncate, dar nu am niciun motiv pentru a riposta. Am aruncat piesele. Am aruncat tabla.

Ieri am cumparat un tapet albastru. Nu imi place culoarea albastra, dar era singurul care arata incurajator, nu stiu de ce. Nu am avut curajul sa il pun, poate datorita si lipsei de interes care imi teroriza organismul hiperactiv. De fapt, nici macar nu ii vad folosul, atata timp cat parfumul tau persista sa imi otraveasca narile. (Ba da, am dat cu odorizante. Nu, nu au avut niciun efect. Asa ca sa nu va chinuiti sa imi dati sfaturi. Nu aveti nici cea mai mica idee cu ce fel de monstru ma lupt.)

Sambata seara a avut loc un eveniment ciudat. Camera mea se lupta cu tapetul insuportabil, care se dezlipea de pe peretii agasati. Eu stateam pe covor, inca asteptand sa vii si impunandu-mi sa realizez ca totul s-a dus, curentii nu sunt pentru mine. Ca deobicei, un sunet, de data aceasta altul decat cel al soneriei, mi-a perturbat starea de letargie. Era Victor. Sunase sa vada ce fac, raspuns pe care il stia si deci, intrebarea devenea retorica si formala. Mi-a spus ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Evident, am refuzat. Nu vreau sa ma compatimeasca sau sa ma oblige sa imi amintesc ganduri pe care le vizualizez zilnic. A insistat si dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa cedez, considerand ca nu mai vreau si nu am timp sa ma lupt pana si pe ceva atat de minor. Nu am timp?! Am tot timpul din lume. Oricum era cel mai facil si stupid pretext. (tipic mie)

Ne-am intalnit in parc. Nu vroiam sa vina la mine acasa, desi asta a fost propunerea lui initiala. Pe de-o parte nu puteam sa port niciun fel de discutie cu el acasa, m-as fi simtit inchisa, sufocata, in propriul meu spatiu. Pe de alta parte, consideram sacru locul in care te-am vazut pentru ultima data. Nu avea dreptul Victor sa imi distruga si aceasta iluzie.

Discutia a fost formala. Ascunsa. Se chinuia sa imi spuna ceva. Am ajuns sa vorbim despre viitorul carierei mele. (da, nu v-am povestit despre ea. un total esec, inca unul.) Ma compatimea, iar reactia mea era una usor de dedus.

- Totusi, ce vrei sa imi spui? Nu cred ca m-ai sunat ca sa invarti niste cuvinte asa incat sa sune frumos sau ca sa imi arati interesul tau asupra vietii mele dezordonate. Care e, de fapt, problema?

- Uite, Ana, l-am vazut si...

- O,nu! Daca vrei sa imi spui despre el poti sa te abtii. Sincer, nu am nici cel mai mic interes sa te ascult.

- E in oras. S-a intors.

- Foarte bine. Ma bucur. Si ce legatura am eu cu asta?

- Ana, stii ca eu tin foarte mult la amandoi, dar nu pot sa accept sa se joace asa cu tine. Te vad si stiu ca nu e ok. Pe de-o parte e amaratul acela de job, care iti acreste viata si la care vrei sa renunti, iar pe de alta parte, Luca, nu are niciun drept sa iti faca asta.

-Ok, am inteles ca ai o mare problema in legatura cu job-ul meu. De acord. Nu vad cine nu ar putea avea o problema cu el. E o adevarata pierdere de vreme, castiguri aproape inexistente si conditii deplorabile. E ceea ce am ales sa fac si deocamdata ma descurc cu asta. Cat despre el, ce te face sa crezi ca imi face ceva?

- Am discutat cu el. Ne-am intalnit aseara. Si tu, evident, ai fost unul dintre subiecte. E de o saptamana in oras si mi-a spus ca...

- Nu vreau sa stiu.

- E necesar sa stii. Opreste-te din a te purta ca un copil mic si rasfatat! Nu agreez deloc postura de intermediar in care eu singur m-am plasat, dar simt ca e de datoria mea sa fac asta.

- Hai scuteste-ma de povestea cu datoria! Spune odata ce vrei sa spui. Te ascult si apoi s-a incheiat subiectul.

- In sfarsit. Mi-a spus ca vrea sa se intalneasca cu tine sa iti spuna decizia lui. S-a gandit mult la voi si la ce s-a intamplat in ultimul timp. Era speriat de reactia ta si de ceea ce va insemna asta pentru el, dar hotarat. A spus ca e singura varianta si cea pe care si-o doreste. Nu l-am mai auzit niciodata vorbind asa despre tine, Ana. Parea prea hotarat. Si nu vreau sa ma gandesc ce efect va avea asta asupra ta.

- Bine. Acum mi-ai spus. Presupun ca ar trebui sa ma simt pregatita sa imi spuna in vreun fel saul altul ca s-a terminat. E absurd din partea ta sa crezi ca exista vreun om care se poate simti pregatit in fata unei asemenea discutii.

- Ana, stii ca orice s-ar intampla...

- Pot sa contez pe tine, esti prietenul meu, bla bla...Multumesc.

- Vreau totusi, sa iti spun ca stii prea bine cat tin si la Luca, doar ca de data asta nu sunt de acord cu ceea ce a facut.

- Victor, totul e foarte bine. Te rog nu te mai stresa. Eu trebuie sa plec. Vorbim.


M-am intors ca o furtuna acasa. Eram indignata si imi pulsa tot corpul. Parca sangele ar fi crescut brusc in volum si venele deveneu minuscule. Parca totul era pe cale sa explodeze. Am gasit pe pragul usii de la apartament ....

...un buchet de flori si un avionas din hartie...

Am luat avionasul in mana si am desfacut instinctiv hartia.

" Vrei sa te casatoresti cu mine?"
Luca

Silueta ta se colora pe scarile blocului.




["Si va veti lega intr-atat incat daca unul va plange, celalalt va simti gustul sarat" , Proverb]


Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 7 februarie 2010

Decalog

"Prima porunca : Sa astepti oricat.

A doua porunca : Sa astepti oricat.

A treia porunca : Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.

A patra porunca : Sa nu numeri zilele.


A cincea porunca : Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

A sasea porunca : Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

A saptea porunca : Nu pune in aceeasi oale rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.

A opta porunca : Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.


A noua porunca : Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

A zecea porunca : Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota." ,

Octavian Paler, "Viata pe un peron"






Asculta mai multe audio Muzica

sâmbătă, 6 februarie 2010

Astazi cred ca a fost un curent cald.



Parca si peretii se incapataneaza sa imi aminteasca ca undeva si nu foarte departe, ma astepti. Parca totul a fost redactat cu grija pe un manuscris din secolul XVI, destul de devreme incat eu sa nu mai pot schimba nimic. Isi programasera de atunci ca eu voi fi piesa care le va conduce jocul. Am avut 5 ani in care sa il invat bine, sa stiu toate mutarile, sa invat sa castig. Acum am ajuns sa joc partida cea mai importanta, la care multi dintre apropiatii mei i-ar spune "partida vietii mele", utilizand o sintagma cam invechita si ridicola pentru mine. Nu stiu sa mut, dar nici nu e nevoie. E cineva in spate care face asta pentru mine si o face atat de bine incat nici macar adversar nu pot deveni.

Sunt doar un pion.

Oricum, am ascuns demult tabla de sah. Patratele ma oboseau. Acum vreau un joc putin mai colorat, de parca ar fi nevoie sa imi mai aleg ceva.

Am trecut de la ceai la cafea in incercarea mea de a uita ca acele ceasului se grabesc furtunos spre momentul in care soneria va suna si va trebui sa te vad din nou. Ultima data. Am spus "din nou" pentru ca e ca si cum te-as vedea si acum in fiecare coltisor al camerei mele. Ca si cum ai fi un monstrulet mic si narcisist care mananca
vopseaua si lipeste poza lui peste tot. Tocmai de aceea am vopsit camera de trei ori. Niciuna nu a tinut. Poate de luna viitoare voi incerca cu tapet.

"Ultima data" pentru ca am o pasiune nebuna si ciudata de a lupta impotriva curentului. Tocmai de asta nu nimeresc niciodata valul potrivit. Astept mereu mareele si nu vin niciodata. De fapt, nu am nici cea mai mica intentie sa mint pana si o foaie de hartie, ele vin, dar eu nu mai sunt acolo. Asa ca pe nisipul meu raman intotdeauna urme. Le caut, le urmaresc, apoi ma sperii, fug, vreau sa le sterg si o iau de la capat.

Voi lupta si acum impotriva ceasului care ticaie ascutit. As putea incerca sa fac o alta mutare. Care nu se regaseste in nicio carte, care nu ti-o poate recomanda niciun profesor, de ce sa nu incerc sa fac mutarea mea?

Probabil ca nu am puterea necesara. Si deja incep sa imi racesc cafeau cu gandurile mele dezordonate. Nu imi place sa renunt la placerile mici, de fapt, sunt singurele care mi-au mai ramas. Pe cele mari le ratez mereu.

Adevarul e ca nu am chef nici macar sa ma imbrac. Sunt cu tricoul tau pe care l-ai uitat acum ceva timp, mult presupun, pentru ca nu imi mai amintesc circumstantele. Mai am o pereche de pantaloni scurti de bumbac care se arata timizi de sub tricoul impunator cu cel putin 3 marimi mai mare, si uite o chestie care intotdeauna mi-a placut la tine. Hainele tale imi sunt largi si devin deci, incredibil de confortabile pentru purtat in casa, unde de altfel, imi petrec si majoritatea timpului. Pana acum, luptandu-ma cu tabla si piesele, acum... cu niste carti incurcate de psihologie (de parca eu as fi persoana potrivita pentru asta), oricum, mai omor timpul.

Cat de stupida as putea sa fiu aparand in fata ta cu tricoul tau spunandu-ti "adio"? O, nu! Nu adio pentru ca asa e in toate filmele de prost gust. Iti voi spune "la revedere", dar va avea o intonatie grava, astfel incat sa intelegi clar mesajul. Sau poate iti spun ca nu mai vreau sa te vad, ca mi s-a racit cafeaua si ca iti urez o dupa-miaza placuta. Dar oare pe tine te intereseaza ca mi s-a racit mie cafeaua? Poate nici macar nu vei mai sta sa ma asculti. Oricum, asta va fi ultima data. Totusi, cred ca mai pastrez putin vopseaua, macar pana ma obisnuiesc cu ideea tapetului.



Pe scurt. Tot ce ai citit pana acum, cu putine exceptii, e fals. Sau poate ideea ca sunetul difuz al soneriei mi-a sagetat subit urechile mi-a dat peste cap toate conceptiile. Am aruncat tricoul. Mi-am luat blugii si un maieu colorat care imi evidentia talia. Mi-am pus lantisorul de argint la gat, inelul cu piatra albastra si am fugit la usa. (desigur dupa vreo 10 minute de asteptare)

- Buna!

Ai ramas impietrit in usa. Ma asteptam macar sa imi raspunzi la salut si ma irita ca nu faceai asta. Totusi, esti tu cel care esti aici, pe cale de a intra in apartamentul meu (sper la asta, desi nu vreau sa recunosc).

- Buna! Credeam ca ai treaba astazi...

- Da, am treaba astazi! Si?

- Nu pari imbracata ca o persoana care sta in casa si lucreaza.

- Ce te face sa crezi asta?


- Esti incomoda. Mai ales tu, care probabil deja ti-ai imprastiat toate hartiile pe jos, cu ceasca de cafea si biscuitii langa tine. Nu ma inviti sa intru, daca tot ma asteptai?

- Intra. Nu te asteptam. I-am promis vecinei de la 2 ca ma duc sa o ajut la ceva la calculator. Asa ca, ai picat la fix. Tocmai vroiam sa plec.

- Mda...Dar ce problema are?


- Cine?

- Vecina...la calculator..?!

- A, nu ii merge internetul.

- Ai devenit foarte priceputa in ultimul timp.

- Eram si inainte, esti tu cel care nu a observat.


- Probabil, daca tu spui. Oricum, am avut impresia ieri ca vroiai sa imi spui ceva. Si m-am gandit ca poate ai nevoie de o pauza. Dar esti mai ocupata decat mi-am imaginat...

[Nu suportam sa ma aprobe pe acel ton ironic care devenea agasant.]

- Cred ca a fost doar o impresie...

- Inseamna ca ai dreptate pentru a doua oara pe ziua de azi, in defavoarea mea. Atunci, voi pleca. Imi cer scuze pentru deranj.

- Nu e nicio problema.

- Esti frumoasa, as fi fost gelos daca era un vecin la 2...

[Gata. S-a dus apararea mea! M-a luat din nou curentul si de data asta, am ajuns direct in mijlocul vartejului]

- Multumesc. Nu e, din pacate.


- Noi mergem in seara asta la un suc, la barul care e vis-a-vis de Victor. Daca vrei sa vii...poti sa chemi si vecinul, daca gasesti unul disponibil.

- Nu te-ar deranja?

- La fel de mult cum pe tine te deranjeaza acum ca esti incurcata si nu stii ce sa faci pentru ca sa raman, dar cred ca pot sa ma descurc mai bine decat tine in a ascunde asta...

- Atunci ne vedem deseara.

Am ramas din nou in usa, invartind inelul in mod obsesiv. Il vedeam din nou deseara. Oare asta ma linistea in vreun fel?

Trebuia sa merg dupa el si sa il chem inapoi? Sau macar sa il mai vad o data? (Totusi, imi promisesem ca asta va fi ultima)

Aveam dreptul la inca putin?....





Urma sa plece peste doua ore sa isi vada parintii. Planul era sa stea acolo doua saptamani, dar nu stia inca nimic sigur. Venise sa imi spuna asta. Si toata povestea cu Victor si sucul era doar o mascarada, un alt truc.

A fost prima data cand m-am lasat dusa de curent. Adevarul e ca senzatia nu a fost chiar atat de rea. Macar i-am mai simtit buzele inca o data. Poate ca era ultima data...

Sau poate ca peste doua saptamani curentul va veni din nou...


["M-ai golit de cuvinte, numai sangele meu iti mai vorbeste", William Shakespeare "Negutatorul din Venetia"]


Asculta mai multe audio Muzica


luni, 1 februarie 2010

Tu si o agenda incarcata



Aveam chef de o carte buna si o ceasca de ceai cald. O carte care sa ma scoata din banalitatea saptamanii si a zilelor ce urmeaza. Parca vremea incepea sa se indure de noi. Macar norii imi observau starea. Probabil pana si ei s-au saturat de privirea scarbita pe care le-o aruncam zilnic. De parca ei erau vinovati pentru ca planul 8 de la pagina 10 a agendei mele nu s-a dus la bun sfarsit. De parca planul era motivul nervilor mei. Agenda era prea putin importanta. Continea doar viata mea pusa pe hartie. Fara nicio legatura cu realitatea.

Nu suport sa imi vad nici prietenii. Am impresia ca si ei stiu atat de putine despre mine, cu exceptia catorva de care ma ascund. Mi-e de ajuns ca trebuie sa ma lupt cu mine si gandurile idioate care imi inconjoara capul si imi incurca logica. Cum sa le dau satisfactia de a prinde viata in laringele meu? Prefer sa pretind ca nu am nimic de spus, ca nicio noutate nu mi-a colorat sau sters viata. Totul e intr-o ordine normala. Cat de usor ma minteam...

Ma simt prost refuzand invitatii si inventand scuze. Parca m-as izola de o lume din care, pana acum cateva zile, nu puteam sa ies. Nu simt ca as mai avea nevoie de ea. Ma descurc cu un ceai si cateva pagini.

Oricum, sa nu ai impresia ca tu ai vreo vina in asta. Nu ai niciuna. Esti chiar unul dintre personajele episodice, amintite deabea la sfarsitul genericului. Nu mai stiu nimic de tine, desi nu ne despart mai mult de doua strazi. Nu as avea ce sa iti spun, ar fi inutil chiar sa te vad. Ti-as oferi doar o privire similara cu cea pe care norii o "primesc" zilnic din partea mea. Nimic mai mult.

Cartea. Destul de bunicica, cu un titlu promitator si un registru postmodernist care facilita lectura. Ceaiul era si el fierbinte, cu aroma de fructe si gustul acrisor al lamaii care se impleteau pe papilele mele gustative intr-o uniune exacta. Totul parea calculat la minut. Ca si cum toate planurile ar putea fi cu usurinta bifate. Asta daca nu ar fi sunat telefonul, anuntand existenta unui mesaj nou. Acel sunet deranjant care imi zgaria urechile.


" Ce faci? "


Te-ai semnat de parca nu as mai avea numarul tau memorat in agenda. Te-ai semnat cum o faci intotdeauna, pentru a accentua ca ai fost tu cel care a scris, ca existi si te incapatanezi sa ma faci sa simt asta. Care era nevoia ta de a sti orice lucru in legatura cu starea mea fizica sau emotionala?

Evident, mi-ai distrus inca o data toate planurile. S-au dus cartea si ceaiul. S-a dus orice alta ocupatie pe care as putea sa o gasesc in viitorul apropiat. Ai reusit sa le stergi cu cateva litere aruncate pe tastele unui amarat de telefon. Cat de stupida pot sa fiu in a sustine ca tu nu ai nicio vina in orice din ceea ce fac? Esti vinovatul ideal. Ies.

Fara telefon, cu geaca subtire, blugii negri si un tricou la intamplare. Stiam ca gasca s-a dus in parc la un suc, asa ca gasisem locul perfect in care sa imi ascund gunoiul. De ce sa nu merg, sa stau cu ei si sa ma prefac interesata de niste discutii mediocre si uzate? Oricum, nu am alta varianta pentru a nega existenta ta. Iar tu nu ma ajuti deloc cu asta.

Parcul parea abatut. Sau poate doar era doar o oglinda cu un scop precis. Simteam ca tot Universul conspira imptriva mea. Parca te-ai fi aliat cu toti, iar eu, victima, care lupta in zadar impotriva unui inamic invincibil. Uneori o vedeam asa. Alteori imi spuneam ca tu ai cazut mort in propria ta lupta si imi asumam oarecare merite pentru asta. Imi hranea intr-un fel ciudat orgoliul. Poate pana la urma totul se rezumase la asta. O lupta de orgolii. Sau poate era doar inchipuirea mea si lucrurile isi urmareau cursul normal. Oricum, parcul nu era cel dintotdeauna.

Ma asteptam sa apara o himera de dupa vreun copac. Sau chiar o armata. Sa ma invite in lumea lor, pentru ca mai apoi sa ma tarasca in ea fara ca macar eu sa le fi dat un raspuns. Incepusem sa ma gandesc ca poate tot ceea ce ma inconjoara e o lume acoperita de oglinzi cu scopul precis de a reflecta. Vroiam sa fug si ma ascund intr-un loc intunecat, fara nicio posibilitate pentru lumina de a patrunde acolo. Imi inchipuiam o conspiratie. Si oscilam intre o persoana eroica, demna de o bravura si un sclav al sortii care ingenuncheaza la primul strigat de durere. Nu suportam durerea. Prefer sa fug de ea, sa o pacalesc, sa ma mint ca nu o simt. E oricum in mine. Dar sunt putine momente in care reusesc sa accept asta.

Cred ca m-au trezit denivelarile din asfaltul, modelat sub talpile bocancilor. Eram aproape de cafeneaua obisnuita, locul unde intentionam sa scap, cel putin aparent, de tine. Am intrat, incercand sa adopt o expresie sugestiva si i-am vazut la masa din spate. Vlad m-a observat si s-au intors toti, surprinsi de revenirea mea in lumea cotidiana. Nimic neobisnuit
.

Te-ai intors si tu. Stateai cu spatele, pe unul dintre scaune, purtand camasa deschisa, in carouri care imi placea. La asta nu ma asteptam. Atunci m-am gandit ca nu mai exista tomberoane pe lume. Si am doua variante : ma chinui sa le fabric sau realizez ca nu am unde sa ascund gunoiul care l-ai lasat in urma. Zambeai si ma priveai fix. M-am apropiat si m-am asezat langa tine.

- Ai dreptate. Te iubesc si ma doare.

Te-am lasat sa imi mai scanezi inca o data privirea, apoi m-am ridicat si am plecat. Fara explicatii, fara tine.



Presupun ca am ales a doua varianta. (adevarul e ca nu mi-au placut niciodata tomberoanele)





"Ramai in bratele mele pana-n zori, si-apoi ramai inca o clipa" , Linda Macfarlane


Asculta mai multe audio Muzica