joi, 19 mai 2011

Draga Miruna



Dragul meu,

Zgomotele ciocanului arunca, acum, aceste cuvinte pe hartia patata. Nu am mai indraznit sa iti scriu demult. Nici nu imi mai amintesc, in zapaceala mea, care au fost ultimele vorbe adresate pentru ca nu mai am niciun sentiment care sa ma ghideze inspre ele. Nu stiu daca e zgomotul care ma deranjeaza (a venit unchiul sa repare cuptorul...) sau un obicei vechi de care mi-e intr-un fel sau altul dor. Adevarul e ca nu pot sa iti dezvalui cu sinceritate motivul pentru care iti adresez din nou o scrisoare, dupa atat de multe clipe tacute, sterse, dintre noi doi.

Cert e ca ma gasesc din nou astazi la masa veche de scris, cu degetele umflate si penita indoita. Iti scriu. Fara nicio idee despre cursul pe care il vor urma literele, fara niciun sens sau scop anume. Presupun ca incerc sa regasesc in tine ceva familiar. Asa ca, fara nicio prelungire inutila a introducerii, inmoi penita in cerneala inca o data si dau frau liber gandurilor, asa cum am mai facut de atatea ori...

In casa e acelasi miros pe care odinioara il cunosteai bine. Bunica a facut ieri turta dulce si tarta. Ca deobicei, toti vecinii au fost invitati sa guste din bunatati, iar eu am stat timida, pitita in coltul meu ascultand zarva cu care inca nu m-am obisnuit. Oamenii se simteau, in orice caz, bine. Nu aveau de ce sa se planga, dar asta stii si tu... Cum la fel de bine stii ca de fiecare data ne retrageam pe ascuns de la aceste reuniuni familiale. Nu mai stiu daca ti-am pomenit sau nu ca au taiat castanul. Am suferit. A fost singura suferinta pe care am mai avut-o dupa plecarea ta. Iar acum imi dau seama senina ca m-a durut mai mult ca a plecat castanul. Dar cred ca stii si tu asta...

Oricum, nu ti-am scris pentru ca sa vorbim despre noi. Asta e o poveste, sau am vrea sa fie o poveste, de mult pierduta printre frunzele padurii din spatele casei. Sau pe strazile orasului tau agitat.

Chiar ma gandeam ieri, in ignoranta mea, ca vreau sa mor fara sa iti cunosc orasul. Nu vreau sa simt niciodata miros de gaz sau de benzina, nu vreau sa imi parasesc prietenii de aici. Ei bine..."prietenii", stii la ce ma refer. In niciun caz la oameni. Nu am avut niciodata prieteni oameni. Decat pe tine. Dar asta a fost doar ca sa imi confirme teoria dezvoltata inca de mica. Nu pot sub nicio forma sa am incredere in voi sau sa imi daruiesc inima voua. Nu imi este permis sa iubesc. Exceptie face bunica. Si unchiul uneori...

Pe tine nu te-am numit niciodata exceptie pentru ca am uitat de teorii in perioada in care ne ascunzeam timizi printre copaci. Poate ti-ar facea placere sa vezi cum mi se contureaza un suras la coltul gurii cand imi amintesc de prima data cand ti-ai atins buzele de ale mele. Erai atat de speriat, iar eu...atat de nepasatoare. Eram doi copii. Si ne sclipea acea naivitate in ochi. Acea licareala pe care bunica o numeste inocenta. Am pierdut-o atat de devreme incat nici macar nu am apucat sa constientizez dimineata in care m-am trezit si am uitat sa mai zambesc. Am uitat sa ma joc cu soarele sau sa ies in gradina. Mi-am aruncat visele undeva departe si nu am mai plecat niciodata in cautarea lor. La inceput, de frica, ca la un moment dat voi da de orasul tau. De tine. De alti oameni ca si tine. Mai apoi, m-am resemnat. Am inteles ca nu am dreptul sa aspir la mai mult. Ca viata mea e limitata. Am acceptat toate acestea. Oare?

Sunt sigura ca nu am apucat sa iti mentionez ca am stat inchisa o saptamana in biblioteca. Asta a fost dupa ce ti-am trimis ultima scrisoare. Cand am decis ca vreau sa ma fac filosoafa si am inceput sa citesc ca o nebuna. Am trait ca un pustnic. Fara ceas. Aproape fara mancare. Fara nicio legatura cu realitatea. A fost probabil, cea mai frumoasa perioada din viata mea scurta si gri. Dar a trecut si aia repede.

Mi-am amintit de tine si orasul tau...

Astazi ma intreb daca vei mai veni vreodata sa ne vizitezi. Daca voi aveti acolo verdeata si daca mai vorbesti cu florile din cand in cand. Daca iti amintesti de mine si daca lacrimile care imi zgarie acum ochii inseamna ceva...

Ti-am scris, din nou, niste randuri goale, lipsite de vreo insemnatate. Ti-am scris fara sa iti scriu de fapt nimic, in ignoranta si naivitatea mea. Oricum, nu am adresa sau destinatar, nu stiu daca voi mai aveti scrisori sau posta.

Se intuneca acum si se stinge lumanarea asa ca voi incheia. Nu iti urez nimic, nu stiu nimic, imi lipsesc atat de multe.

Astept sa primesc, candva, cumva, un raspuns.

Cu drag,

Miruna


Mircea Vintila - Miruna


Asculta mai multe audio diverse