marți, 2 martie 2010

Fragment de inceput



Ii analizam in detaliu ridurile care ii taiau chipul adanc. Pielea imbatranita si uscata lovita de inca o rafala de vant. Sprancenele stufoase si buzele subtiri. Ochii atat de goi. Si ma intrebam daca voi ajunge si eu sa traiesc o viata pentru ca mai apoi sa nu mai vad nimic. Sa nu percep nimic mai mult decat o bucata de sticla care reflecta o realitate destul de departe de mine. Sa ma simt pierduta undeva pe drum si inca sa mai caut particule pe care le-am uitat. Dar oare el le mai cauta? Sau poate a ajuns aici, pe banca goala de la intrarea parcului tocmai pentru ca eu sa am inca un motiv de intrebari.

Oricum, am renuntat destul de repede la plimbarea obisnuita prin parc. Parca ceva mi-a taiat cheful. Poate a fost batranul care umplea intr-un mod ciudat golul bancii care in general ma obseda. Ma vedeam mereu pe mine asezata pe acea banca intotdeauna neocupata. Lasand la o parte frica care ma cuprindea de fiecare data cand vroiam sa materializez imaginea, speram oarecum ca nu voi umple acel gol singura. Poate a fost doar vantul care astazi lovea mai puternic decat deobicei. Cert e ca lucrurile au inceput sa se deruleze cu o rapiditate neobisnuita. Si totul incepand cu acea banca nenorocita care s-a gandit sa se infiltreze in ziua mea...

Strada parea mai aglomerata decat deobicei si refuzam sa urmaresc oamenii din jur, cum deobicei o faceam pe drumul inapoi acasa. Imi oferea o anumita satisfactie si imi starnea curiozitati absurde care imi ocupau gandurile ceva timp. Pentru ca sa intelegi, eu nu cred in existenta unei indentitati proprii. Fiecare dintre noi suntem o bucata din amestec. Invartiti si ametiti cu o lingura de lemn pana cand ne coacem si suntem inlocuiti de "prospaturi". Imi place sa vad cum oamenii, cei necunoscuti mie mai ales, se zbat pentru a se invarti in directia opusa, cum isi creeaza o identitate, preocupari, placeri pe care le numesc "proprii" nerealizand ca de fapt toate acestea sunt date de sensul lingurii. Ei nu inteleg. Probabil nici tu, dar daca vrei sa urmaresti randurile din fata ta atunci ai face bine sa te chinui. Altfel, nu ai nicio sansa.

Acum, ca ti-am prezentat teoria existentei mele, teorie derulata in urma plecarii lui bruste din viata mea (nu are importanta cine e el) pot sa continuu prin a descrie drumul spre casa. Dupa cum ti-am spus si mai devreme, ma deranjeaza vantul care se incapataneaza sa imi arunce parul in toate directiile. E ca si cum ar insista sa ma loveasca. Brusc ma cuprinde frica amintidu-mi de imaginea batranului din parc. Daca el a ajuns acolo doar lovit de vant? Daca ridurile care ii pateau fata nu erau nimic mai mult decat zgarieturi adanci?

Mi-am acoperit fata cu esarfa colorata, cumparata acum cateva zile din magazinul meu favorit si am grabit pasul. Ma simteam urmarita, in unele momente chiar persecutata de portretul batranului care imi revenea iar si iar in minte.

Eram goala. Si aveam impresia ca e atat de usor sa prezic unde va ajunge umila mea existenta. Probabil tot pe o banca. Probabil tot cu nimic mai mult decat doua bucati de sticla. Si atunci simteam ca nu mai am timp. Ca clepsidra de pe biroul meu incepe sa isi scurga nisipul mov cu o rapiditate neobisnuita si intr-o directie ireversibila. Ma axfisiam.

Fugeam printre oameni, ma impingeam, nu mai reuseam sa disting nici macar culorile. Ma cuprinsese disperarea. Nu reuseam sa gasesc directia potrivita, nu mai imi aminteam daca exista vreo scurtatura prin care as putea ajunge in colivie din nou. Eram ca un bolnav care suferea de astm si se afla in mijlocul unei crize fara sa aiba spray-ul linistitor la el. Si mie imi lipsea cu desavarsire aerul, dar, spre dezavantajul meu, niciuna din farmacii nu detinea acel spray care sa ma readuca la realitate. Probabil nici macar un tub de oxigen nu m-ar putea ajuta acum. Niciun medic. Tanjeam cu disperare dupa acea izbire de realitate care, in cazul meu, nu intarzia niciodata sa apara. Acum era o premiera. Asistam la ceea ce mi-am dorit toata viata, o clipa neintrerupta de visare, de disparitie printre propriile iluzii. Cat ma inselasem, acum eram captiva.

Colivia nu a intarziat sa apara. Vopseaua veche, geamurile uzate si usa mare care prezinta intotdeauna o dificultate de a o deschide. Cladirea in care s-a derulat viata mea de pana acum. Spray-ul.

Am urcat in graba scarile. Am invartit cheia de doua ori si am intrat. Totul s-a sters inca o data. Am uitat.



Asculta mai multe audio Muzica