De maine: Ieri erai aici. Astazi unde esti?

Era propunerea de a merge acolo. Si vroiam din tot sufletul sa merg. Sa fiu aproape de tine. Sa te mai vad inca o data, chiar si de la distanta. Chiar stiind ca poate nu ma voi lovi de altceva decat de durere. Poate vei fi indiferent, poate te vei comporta ca si cum nu as fi fost acolo si nu as fi existat niciodata in viata ta. Si totusi, era sansa mea sa te mai vad o data. Sa iti vad ochii calzi pe care nu am mai putut sa ii regasesc nicaieri. Sa te vad zambind. Oare ai fi zambit de fata cu mine? Dar daca nici macar nu ti-ar pasa de prezenta mea, probabil ca nu ai fi nevoit sa iti cenzurezi gesturile [cum deobicei o faci]. Ai face-o inca o data. Le-ai cenzura. Ai prezenta o masca, o alta masca sau pur si simplu aceeasi.

Si apoi a intrat in camera mea cu acea fata de care imi era frica. Si stiam ca ceva lipseste, ceva nu e bine. Am asteptat. S-a uitat la mine cu mila. Cu o privire pe care nu o mai avuse pana acum. Ca si cum ar fi prevestit o calamitate. O distrugere. Ca si cum ar fi venit sa ma anunte ca am sa mor.

E vorba despre el...

Nu i-a pomenit numele. Poate ca sa nu ma doara atat de tare. Ce putea fi? Normal ca mi se derulau o multitudine de situatii prin fata ochilor. Ma simteam ametita. Probabil ca mi-ar fi spus ca s-a indragostit de altcineva, ca a plecat, ca m-a uitat. Oricum, nu as fi putut sa prevad ce urma sa imi spuna. De ce? Pentru ca eu nu as fi putut concepe asa ceva. Asteptam sa continue. Imi era frica sa intreb. Imi era atat de groaza incat ma simteam paralizata. Nu eram in stare sa deschid gura.

A avut un accident...Te rog incearca sa fii calma, stii ca lucrurile au intotdeauna o solutie.

Un accident!? Nu se putea sa aiba un accident. In niciun caz nu unul cu urmari grave. Era atat de viu in mine. Il simteam in fiecare particica. Pana si acum ii puteam auzi bataile inimii. Era ca si cum nu as fi avut numai un bubuit. El era cel care nu avea voie sa pateasca nimic. Nu. De el nu se putea atinge nimeni. Chiar nu intelegeau ca omoara doua persoane deodata? Un accident? Ce accident? De ce nu continua?

Ma cunosti. Nu vreau sa iti lungesc agonia prea mult. Sunt aici cu tine orice s-ar intampla. E in coma.

Nici macar nu am cuvinte. Nu pot sa spun ca mi s-a prabusit cerul in cap, ca m-a ucis. Stiu doar ca am simtit durerea. M-am pierdut. Cadeam incet intr-un abis. Si nu era nimeni sa ma prinda, sau cineva care sa ma izbeasca pentru a imi reveni. Cadeam in gol si traiam disperarea de a nu putea face nimic. Ma durea. Si nici macar nu puteam spune ca simteam cum mor, pentru ca nu era asa. Moartea vine si te ia. Sau cel putin iti da ocazia sa o privesti in fata si sa lupti. Eu eram legata la ochi. Imi amintesc ca ameteam si cuvintele mi se invarteau in cap "coma..coma..nu..el nu..sunt cu tine...coma". Dupa asta nu mai stiu nimic. E ca o pagina alba. Banuiesc ca cineva mi-a luat bandajul de pe ochi si m-a oprit. Pacat ca doar m-a lasat suspendata in aer, asteptand sa ma trezesc si sa imi continuu caderea.

Mi-e atat de frica. Nu imi e teama de ceea ce simt, ci de faptul ca nu simt nimic. E ca si cum as fi inghetata. Moarta, dar cu mintea lucida. Nu reusesc sa disting realitatea si poate si din cauza faptului ca nu pot si refuz sa deschid ochii. Incerc sa ma lupt cu mine. Imi impun sa cred ca nu s-a intamplat nimic si ca am avut un cosmar sau pur si simplu am o stare proasta. Nu vreau sa ma gandesc ca va trebui sa infrunt tot, in momentul in care amorteala va trece. Totusi, incep sa aud din nou in cap "coma...e in coma". Atunci reapare durerea. Cad din nou. Deschid ochii. Trebuie sa il ajut, nu conteaza nimic din ceea ce as putea sa simt eu acum. El trebuie sa supravietuiasca.

O vad stand langa patul meu cu aceeasi fata. Astepta sa imi revin si parca isi dorea sa amane cat mai mult momentul. Ii era frica de ce urma sa intreb, de reactia mea. Ii era si ei frica sa ma vada asa.

Spune-mi! Ce s-a intamplat? Unde e?

Eram constienta de faptul ca vorbeam sacadat, disperat si o speriam mai mult, creandu-i indoieli. Nu stia ce sa imi spuna, cat anume din adevar sa imi dezvaluie si ce ar trebui sa cenzureze. Se gandea cat de rau mi-ar face sa stiu si totusi ce rost ar avea sa imi ascunda.

- Nu stiu prea multe. Uite, stiu ca e foarte greu si mi-e cumplit de greu sa imi imaginez ce simti. A avut un accident de masina din cate am inteles. Am adresa spitalului, dar cred ca mai prudent ar fi sa...

- Mergem! Acum!

Erau atat de multe lucruri care imi blocau mintea. Imi era imposibil sa le asimilez pe toate. Regretam. Mult. Tot. Si cel mai mult regretam ca nu am fost sa il vad atunci cand am avut ocazia. Ca am inchis din nou ochii si am lasat totul sa treaca pe langa mine. Ce lasa am fost! Mi-a fost frica. Pentru a mia oara, mi-a fost frica. Mi-am dorit atat de mult sa merg sa il vad si parca ceva in mine striga ca acum e momentul si ca poate nu voi mai avea altul. Am visat, mi-am facut planuri. Pentru ca sa fiu eu cea care sa le distrug. Pentru ca sa ma inchid in camera si sa plang. Sa ma lamentez pentru ca eram neputincioasa, in fata ta, in fata destinului, in fata mea. Si acum? Acum la ce ma astept?

Refuz sa ma gandesc la tot ce as fi putut face. Sa ma plang inca o data. Nu spun ca imi voi opri lacrimile, pentru ca imi inunda fata inca de cand am auzit primele cuvinte. Dar de data asta nu voi ceda. Pentru ca pur si simplu nu concep ca tu sa incetezi sa existi, ca ceva sa iti pateze perfectiunea. Nu esti nici pe departe barbatul ideal, acela care nu are nici macar aparent defecte, sau omul despre care as putea sa spun ca stie numai o singura retete, aceea de a ma face sa rad. Totusi, esti singurul pe care il consider ideal. Singurul pe care indraznesc sa il numesc perfect, chiar daca de multe ori esti departe de a fi asta. Esti singurul pe care il iubesc...

Cu moartea...cu ea trebuie sa ma lupt? Nu imi pasa. Tu vei fi bine. O stiu. Si am nevoie de putere. Iti vei reveni si vom rade din nou. Ar fi ipocrit sa spun acum ca nu voi mai repeta greselile din trecut pentru ca probabil o voi face. Totusi, cum sa sper? Cum sa indraznesc sa visez, cand mi-au fost furate de atat de multe ori visele? Mi-e atat de greu sa nu ma infund. [ma strange in brate] Pacat ca nu mai sunt in stare sa ii simt nici macar caldura. Stiu doar ca tu trebuie sa traiesti.

Spitalul. Imi amintesc atat de vag tot ce s-a intamplat cand am intrat. Stiu ca vedeam oameni, agitatie, dar in incercarea mea disperata de a te gasi nu reuseam sa percep nimic clar. Obiectele se incetosau, lumea parea sa se restranga si tu nu apareai nimic. Imi amintesc ca m-a condus de mana prin toata incaperea pana la o asistenta banuiesc pe care a intrebat-o ceva. Nu stiu, nu am auzit. Imi era prea greu sa ma concentrez cand nu stiam sa lupt. Imi era frica ca nu voi face fata. Nu pentru mine sau pentru ce urmari ar putea sa aiba asta asupra mea ci pentru faptul ca TU esti cel care acum are nevoie de mine. Si eu nu ma simt in stare sa ma ridic la nivelul astepatrilor. Ma mint singura. Ma contrazic.

In ciuda oscilarilor si contradictiilor, era ceva ce a ramas constant in mine de cand am aflat ca tu... Durerea. O durere ce ma sufoca, ma izbea si nu ma lasa sa respir. Si pentru prima data mi-am dat seama ca totul are o anumita coerenta. Ca organismul incerca sa imi blocheze gandurile care mi-ar putea accentua ranile sau ar putea deschide altele noi. Totusi, era ceva in mine, un flux continuu care mi le derula in fata ochilor, care parea sa aiba rolul precis de a ma distruge. Durerea persista.

Imi amintesc ca incerca sa imi explice ca nu pot sa te vad si ma zbateam cu o forta animalica. Trebuia sa te vad, macar pentru o clipa, trebuia sa stiu ca traiesti. Aveam nevoie de ceva de care sa ma agat. Aveam atat de multe sa iti spun.

Nu imi amintesc nimic mai mult din acea zi decat un geam de sticla si tu intins pe un pat de cealalta parte. Imaginea pe care urma sa o vad zile in sir de fiecare data cand inchideam ochii. A fost momentul care m-a marcat cel mai mult. Iti lipsea viata. Ti-au furat-o. Si acum te luptai sa o recastigi. O lupta la care aveai deja un avans de recuperat. Nu reuseam sa accept realitatea. Imi amintesc socul si durerea. Atat. Apoi din nou o pagina alba, de data aceasta care a durat mai mult. [imi injectasera un calmant]