duminică, 23 mai 2010

Ssst...Hai mai aproape


Mi-e frica. Ce nu intelegi? De ce iti este atat de greu sa realizezi ca ceea ce simt e mai puternic decat mine? Ca am pierdut cu mult timp in urma lupta...

Dar de cand stim noi ce se intampla in interior? Suntem furati de o viata cotidiana care nu promite nimic mai mult decat rutina si superficialitate. Cum am putea sa acceptam ca exista ceva mai presus decat toate iluziile astea banale care ne sunt vandute?


Toti ne imbolnavim. Pana si tu ai fost racit macar o data. Dar te-ai intrebat cum ti-a influentat asta organismul? Nu, tu stiai doar ca va trece.


Mi-e frica. Nu pot.

De ce?

Nu stiu...



Nu pot sa controlez asta. Nu pot sa ii anticipez miscarile. Mi-e frica.

Il sperii. De ce? Ce poate sa iti faca?

Nimic. Dar nu pot...


Atunci? Anxietate..ai auzit de ea? Frica ta e fara obiect.

Oare ii place?

Incearca.

Cred ca ii place...



Ssst...hai mai aproape!

Si frica?

Nu mai e.


joi, 13 mai 2010

Doar putin scrum...astazi seara


Sting tigara si las scrumul sa arda in continuare pe cartonul indoit de pe masa ei. Ma ridic apatic, imi trag blugii pe mine, imi caut nauc tenisii, deschid usa, ies grabit (ca intotdeauna) si o trantesc fara sa am habar cate ecouri raman in urma zgomotului provocat de mine. Cobor scarile in graba si imi continuu monoton viata de pe strada nu stiu care, alergand spre o noua poveste, o noua noapte in care sa imi pierd blugii si capul. Sa ma trezesc dimineata sa imi iau lucrurile si sa plec. Fara sa ma uit in urma, nu, niciodata.

Uneori ma gandeam ca mintea mea functioneaza precum cea a psihopatilor care nu simt niciun fel de remuscari indiferent de dimensiunea si gravitatea faptelor lor. Pe la inceputul vietii mele de adolescent drogat obisnuiam sa cred ca sunt un psihopat sau cel putin unul in devenire. De altfel, urmarind cazierul meu impresionant de distrugator de suflete probabil ca unii dintre acei oameni in halate albe care se cred medici nu ar ezita sa ma diagnosticheze astfel. Dar imi place. Imi place al naibii de mult.

Revenind din istoriile mele de don juan ratat si teoretician (normal, e atat de simplu sa vorbesti) imi amintesc ca am o intalnire deseara. Deci e din nou bairam. O noua noapte. Poate ar trebui sa trec pe acasa sa imi schimb hainele. Imi pare ca inca mai miros a parfumul ei. Chiar avea un miros placut. As mai fi stat, dar...datoria e datorie. Iar in seara asta, urmeaza alta. Oricum, rugina de pe ceasul meu indica faptul ca as avea suficient timp sa trec pe acasa si sa fac un dus rapid, sa ma imbrac si sa ajung cat de cat la timp. O scurta intarziere nu strica. O obisnuiesc din timp. De maine va avea de asteptat o viata. (desi unele se plictisesc mai devreme de atat)

Casa e goala, ai mei sunt plecati, mosu' a adormit la stiri. In cana de langa pat suna linistea. Ma descotorosesc complet de ea, arunc hainele in masina de spalat (se ocupa mama de treburile astea neplacute) si deschid usa de la cabina de dus. Scartaie. Asta e! Acum incepe o alta seara, zgomotul mi-a trezit urechile. Apa e prea rece, dar nu am timp de comentarii si bolboroseli. Injur de cateva ori pana gasesc sapunul si ala e pe terminate. In fine, termin repede cu ceea ce vroia sa fie un dus, imi caut hainele prin sertar. Parca totusi as prefera o camasa...

Timpul imi spune sa ma grabesc. Tigara e pe terminate. Imi iau ceva bani. Ies pe usa. Iau un taxi pentru a controla eu putin clepsidra.

Imi dau seama ca am uitat bratara de piele acasa. Desi superstitiile sau chestiile astea ce pot parea sentimentalisme nu se incadreaza in tiparul unui om ca mine sa stiti ca chiar tin la bratara aia. Mai mult decat la orice om care a facut vreodata parte din viata mea. Ei bine, maine dimineata o recuperez. Asta este, nu mai am timp sa ma intorc acum. Tot timpul se intrece cu mine si ma ia la rost. Poate pentru ca sunt nebunul care ii fura orele.

Mersi. Ai condus ca un taximetrist. Nu iti las bacsis. Am lucruri mai bune de facut cu banii (bacnote insipide). Cobor rapid si ma duc spre cafenea. Of, am uitat sa ii sterg numarul meu din telefon. Apoi ma mir ca primesc apeluri si trebuie iarasi sa imi schimb cartela.

- Scuza-ma...

(Si uite asa se intrerupe sirul gandurilor mele...numarul de telefon?! Trebuia probabil sa imi schimb infatisarea. Era mai sigur. Acum descurca-te.)

- Te cunosc de undeva..?

- Probabil ca nu. Ieri nu purtam aceleasi haine. Nu te speria. Doar vroiam sa iti inapoiez ceva.

(scoate din geanta colorata care atarna de umarul ei ....bratara mea de piele?!)

- Unde ai gasit-o? De ce e la tine?

- Nu e cazul sa reactionezi violent. Ai uitat-o. Era pe noptiera de langa pat. Oricum, nu vreau sa te retin. Presupun ca fata de la bar de asteapta.

- Ce fata?

- Din cafeneaua in spre care te indreptai. Scuza-ma din nou acum, dar si eu sunt cam grabita. Distractie placuta! Ai grija sa nu o uiti si in noaptea asta..

M-a lasat cu bratara in mana si cu gandurile imprastiate in gat. Toate silabele se amestecau intr-un amalgam din care nu putea sa iasa nicio propozitie coerenta. Asta a fost real? De unde atat de multa nonsalanta si relaxare pe chipul ei? Nu se presupunea ca acum urmeaza partea in care ea sufera si eu plec? Pana la urma, asta e povestea. Sau poate am incurcat eu firul epic in incercarea de a ii da mai multa amploare.

Unde imi sunt tigarile?

Incercam sa imi dau seama ca trebuie sa fac ceva si e momentul sa imi misc membrele. Imi aminteam in mod stupid reactia ei pentru a mia oara. Auzisem si sustinusem si eu candva unele teorii cum ca tocmai acel banal care vine de nicaieri fara sa il astepti e impulsul care te scoate din agonie. Prostii. Aberez. E una in plus. Una cu ochii negri si geanta colorata. (de cand ma uit eu la ochii ei?) Unde statea?

Usa care azi dimineata striga in urma mea acum nu se mai dechide. Si iarasi nu imi gasesc tigarile. Nu mai am nici macar un carton.


La un moment dat trebuia sa se intample..pentru ca din lupta cu mine a mai ramas doar ceva scrum, o pereche de blugi murdari si un parfum plutind in aer...

[" iar eu te iubeam
atat de mult, incat te uitam,
crezand ca faci parte din mine", Nichita Stanescu]