miercuri, 23 iunie 2010

I


Si parca toate s-au inchis inca o data. Plimbarea pe marginea lacului imi facea bine intotdeauna. Ceva din acel miros ma trimitea cu gandul la mare pentru ca mai apoi sa ma trezesc imbatata de mizeria si gunoiul de pe margine. Nu, categoric nu sunt la mare. Am ramas in acelasi oras micut si cochet de pe malul Somesului. Adevarul e ca nu imi placea orasul, dar ma simteam bine aici. Protejata.

Am luat-o inca o data pe stradutele inguste de alta data si mi-am pierdut gandurile printre dalele crapate care imbracau trotuarul. Se mai ivea cate o cafenea care isi deschidea timida usile si ma imbia cu mirosul proaspat si savoarea cafelei. Altele, mai grosolane, isi aruncau in strada mesele si scaunele, violand intimitatea acelor stradute vechi si inguste intr-un mod brutal. Ma deranja privelistea si mergeam mai departe fara sa ma intreb macar daca acolo era vreun miros care sa ma atraga. Imi era dor de balcoanele mari cu muscate rosii care impanzeau cladirile vara trecuta. Pana si cersetorii pareau altfel acolo. Ce n-as fi dat sa mai aud si acum un sunet firav de violoncel ascunzandu-se dupa o cladire impozanta. Cate amintiri...cata savoare...

Ma impiedic si asta ma trezeste din visare. Nu sunt la Barcelona. M-am intors aici. Un cersetor isi intine mana la capatul strazii. Sta asezat pe o patura rupta si plina de petice care ma induioseaza. Are chipul murdar de praf si de timp. Dar ochii ii par atat de blanzi. Caut cu nostalgie cateva monede in geanta, dar imi dau seama ca mi-am uitat portofelul acasa, iar in urma rascolirii gentii nu gasesc numai niste bonuri, ceva hartii si alte prostioare. Nimic care ar putea sa ii fie de folos omului cu ochii blanzi de pe patura veche. Ma apropii cu capul plecat de rusine.

- Imi pare rau, dar mi-am lasat toti banii acasa...

Nu da niciun semn cum ca m-ar fi auzit sau ar fi sesizat prezenta mea. Imi dau seama ca nu reprezint nimic pentru el atata timp cat nu pot sa ii ofer ceva de care are disperata nevoie, cateva monede. Imi propun sa dau o fuga pana acasa si sa ma intorc cu ceva maruntis si cu mancare calda.

- Ti-e foame?

Nimic. As vrea sa il ating, sa ii ridic chipul delicat, astfel incat sa isi ridice ochii si sa indrazneasca sa imi raspunda, dar mi-e frica. Ma gandesc ca totusi apartamentul meu de doua camere nu e atat de departe (vreo 10-15 minute daca ma grabesc) si pot sa ii aduc ceea ce doream. Daca nu va mai fi aici, asta este. Sigur voi intalni in drumul meu o alta persoana care sa aiba nevoie de hrana calda si de ceva bani la fel de mult ca si el.

- Ma duc sa iti aduc mancare. Ma intorc repede.

Din nou, el ramane in aceeasi pozitie, tacut. Probabil nu poate vorbi sau ii este frica. Incepe sa mi se ascunda in suflet o curiozitate vinovata care isi pune din ce in ce mai multe intrebari despre cersetorul tacut. Nu mai bag in seama cafenelele si ma grabesc sa ii aduc cele promise. Am o certitudine ciudata cum ca el va ramane in acelasi loc si il voi gasi si la intoarcere in aceeasi pozitie, cu ochii blanzi indreptati inspre asfaltul stricat. Incep sa grabesc pasul, nemaitinand cont de ceea se intampla in jur. O iau pe scurtatura ignorand metamorfozarea subconstientului meu. Ma transformam. Iar cand aveam sa realizez asta, urma sa fie prea tarziu.

Urmand firul epic al povestii noastre, am ajuns acasa. Am invartit rapid cheia in broasca si am intrat, cautand bucataria si salata de pui ramasa de la pranz. Am incalzit rapid sarmalele pe care le primisem de la mama, le-am pus intr-un vas de plastic, am cautat portofelul, banii (poate am luat ceva mai mult decat ceea ce se numeste "maruntis") si am plecat.

Visasem ochii lui in noaptea aceea. Dar la fel ca in realitate, nu reusisem sa ii vad decat profilul, jumatati de pupila, pometii prafuiti.

Mancarea era inca pe masa din sufragerie, despachetata. Nu aveam de gand sa ma ating de ea.

[urmeaza...]


[Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe, Gabriel Garcia Marquez]

sâmbătă, 19 iunie 2010

Scrisoare pentru iubitul meu


Dragul meu,

Nu voi prelungi cursul cuvintelor pe care le scriu. Nu e o scrisoare de adio. Doar vreau sa iti spun ca astazi plec. Si nu vreau sa crezi ca te parasesc. Plec doar din aceasta fantezie care ma sufoca. Am nevoie de putina libertate...vreau sa visez din nou. Am uitat cum se face asta. Mi-ai interzis. Mai stii?

Ti-am lasat cana de lapte langa pat, ca in fiecare dimineata. Am avut grija aseara, in timp ce tu faceai dus si te uitai la televizor, ca in fiecare seara de altfel, sa iti las hainele pregatite si mancarea in frigider. Am inchis toate amintirile intr-o cutie. M-am gandit sa le las la tine pentru o vreme. Nu te ingrijora, le-am pus sub pat. Nu o sa te deranjeze. Doar nu le arunca de acolo. E pacat sa se risipeasca.

Nu stiu in ce parte a lumii voi ajunge. Oricum, nu voi fi prea departe cand tu vei citi aceste randuri. Dar nu ma cauta, te rog. Nu vreau sa ma intorci din drum. Astazi vreau sa plec si o voi face chiar daca am sau nu aprobarea ta.

Nu am obosit. Nu am renuntat. Doar m-am gandit ca merita sa respir cateva zile. Sunt curioasa sa stiu ce miros are aerul fara parfumul tau. Pana si asa raneste? Eu ma gandesc ca nu...poate ma insel. Oricum, nu ma voi intoarce curand...

Ti-am lasat dragostea sub pat, inchisa in cutie. Ai tu grija de ea, pentru mine?