duminică, 19 iunie 2011

Am urmarit-o in fiecare zi timp de un an. Am asteptat-o in fiecare dimineata la 7:35 fix (plus/minus 5 minute in zilele mai proaste) si am condus-o cu privirea in fiecare noapte, fara ora fixa de data aceasta.

Am imbracat trotuarul din fata blocului cu ipostazele ei. A devenit un fel de tabel cu fazele lunii. Doar ca erau ale ei. Si, evident, se repetau si ele. Mi-am sters intreaga viata pentru ca sa o las pe ea sa incapa. Si mi-a ocupat incet, apoi abuziv, gandurile si coridoarele. Nici macar in dulap nu a mai ramas spatiu, iar jumatate din haine le-am mutat la mama. Am dormit putin si niciodata singur. Am avut grija sa desenez si in vise bucatele din ea. Am dezbracat-o si am imbracat-o de o mie de ori, ca un nebun infometat, fara pic de romantism. Am fost o bruta de fiecare data cand am muscat din carnea ei dulce si m-am infruptat din sangele caldut. Dar s-a facut repede 7:15 si am plecat spre cealalta ascunzatoare, unde ma astepta, din nou, imbracata in hainele ei rupte si murdare, ea.

Nu am aflat nimic. Nici macar nu i-am adresat vreodata un cuvant, un zambet, nimic. Am privat-o de orice drept de a-si cunoaste propria umbra. Pentru ca, e bine de lamurit de la inceput, o cunosteam mai bine. Stiam mult mai multe despre ea decat oricine altcineva. Dar, ca toate celelalte 87 de persoane de pe lista mea, ea era doar o tinta. Una in plus.

Dar despre ea... nu am aflat nimic. Nici macar care e adevaratul nume. Asta pentru ca am avut grija sa ii dau altul in fiecare fantezie. Iar la sfarsit... nu mai stiam nici macar care e culoarea ochilor ei. Doar ca avea la un moment dat pupila dilatata si buzele insangerate. Am urmarit-o un an.

Si mai am inca 136 de zile. 7:32. Perdeaua se misca putin. Pare ca va iesi. Incepe.

joi, 9 iunie 2011

De dragul progresului





Viața e din multe puncte de vedere cel puţin ciudată. Până și eu sunt acum când încerc să scriu cu diacritice în ideea că tot ceea ce transmit aici va fi într-un fel sau altul mai clar pentru voi. Prostii. Poate ar fi mai apreciat pentru că, Doamne, scriu corect, dar de când mai stăm noi să observăm astfel de detalii?! Oricum, revenind la partea cu viața e ciudată.



Ei bine, ideea e că toată mascarada asta pe care încerc să o scriu de câteva ore bune are un scop foarte clar. Să vă facă pe voi să înţelegeți şi să nu conţină niciun clişeu. De asta am ales cuvântul ciudat. Şi cum nu îmi plac şi nu apreciez deloc melodramele sau suspansul, vă spun din start, e ultima chestie pe care o voi mai scrie. Da, aţi ghicit. Mă sinucid. Toată povestea aia cu oameni traumatizaţi... bla, bla. Da, e cam aceeaşi chestie. Şi nu are niciun gram de estrogen la mijloc. Nici măcar unul.



Acum începe partea în care mulţi dintre voi mă judecaţi. Şi spun mulţi pentru că cel mai probabil scrisoarea asta sau ce ar vrea să fie va ajunge la multă lume, poate chiar şi în ziare (poate şi de asta scriu cu diacritice). Ah, omul şi slăbiciunile lui. Şi eu le am, le-am descoperit pe la vreo 5 ani când începea să îmi fie ruşine de ai mei de fiecare dată când nu mă descurcam singur cu mâncatul. Cam pe atunci am şi încetat să mai mănânc normal din cauza asta. Cam pe atunci au început şi o parte de probleme. Vă avertizez. Dacă asta vi se pare ceva normal, până la sfârşit, voi fi descoperit în faţa voastră. Un om gol care stă şi se lasă studiat. Un cobai. Oricum, de mic mi-am dorit să se facă experimente ştiinţifice pe mine. Să fiu măcar aşa de folos umanităţii. Progresului.



... Toate slăbiciunile mele de acum devin şi ale voastre. Nu vă speriaţi, unii dintre voi poate le-au descoperit până acum. Pentru ceilalţi va fi mai puţin plăcut. Dar aveţi un avantaj imens faţă de mine. Aveţi timp şi curaj să luptaţi împotriva lor. Hm...partea cu, curajul e puţin mai complicată şi mai rară, dar oricum, cu toţii aveţi timp. Mult timp. În orice caz, suficient.



Lăsând la o parte introducerile şi avertizările, după cum vă spuneam, viaţa e ciudată. Un ghemotoc de păr care nu se lasă niciodată descâlcit şi care are ceva magnet, lipici, cum vreţi să îi spuneţi. Ceva ce atrage, oricum. Şi creşte. Iar la sfârşit, fiecare cu ghemotocul lui, mai mare sau mai mic în funcţie de noroc.



Al meu nu a fost cel mai drăguţ ghemotoc. Nu s-a lipit de prea multe lucruri, nu de cele pe care le doream, oricum. Nu am reuşit să păstrez nimic în el pentru mai mult de o lună, poate două. Au rămas ai mei şi vecinii care nu s-au schimbat, dar ei nu se pun la socoteală. Pe ei nici nu i-am dorit, nici nu i-am ales. Ăştia is din oficiu. Mi-am dat seama la un moment dat ca nici nu ar fi avut vreun rost să aleg. Pentru ce? Nu am capacitate selectivă. Nu am şi nu am avut nici cea mai vagă idee de ce e mai bine pentru mine. Ăsta e avantajul Celui de Sus. El poate anticipa. Şi Doamne, cum te ajută să anticipezi.




În altă ordine de idei, am avut mereu o problemă cu celelalte ghemotoace. Am avut nenorocul să văd întotdeauna mai mult. Mult mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi am încercat pentru o vreme să fac ceva pentru ca să îi ajut. Să progresăm şi să ajungem în următorul stadiu. Împreună. (Care e următorul stadiu al ghemotoacelor? Nu ştiu. Dar trebuie să existe unul) Dar nimeni nu vrea aici progres. Am întâlnit unu, doi, poate trei pe fiecare stradă care aveau un scop, o ambiţie. Restul mergeau, se înfundau în abis şi strângeau gunoiul de pe stradă. Îl adunau pe tot şi îl împingeau în propriul ghemotoc. Şi uite aşa se curăţă străzile. Oraşele. Sistemul. Cu toţi proştii care au slujba de gunoier şi încă nu au aflat asta. Măcar dacă ar cere bani. Salarii. Dar pot să aibă ei pretenţii? Nu. Aspiraţii? Cu atât mai puţin. Ei nu văd, doar merg.


Sunt şi cei mai luminaţi, care.. ei bine, într-un fel sau altul m-au ajutat în drumul meu. Ştiţi voi, toată treaba cu credinţa. Licăreala din privirile lor. Dorinţa de dreptate şi de progres. Pentru că, trebuie să recunoaştem cu toţii, progresul e cel mai important. Dar e inutil să progreseze doar unul. Trebuie să o facă toţi, împreună. Pentru că, voi trebuie să ştiţi, societatea asta e bolnavă şi nu te va lăsa să ajungi niciodată mai departe singur. Atunci vor considera că ghemotocul tău a crescut prea mult şi te vor înmuia până îţi vei pierde lipiciul. Şi uite aşa vei ajunge un inutil, dar un pericol în minus pentru ei. Nu are sens să progreseze doar unul. Dar... nu vor progresa niciodată toţi.



Asta am înţeles în momentul în care am decid să mă opresc din mers. Să nu mai am un ghemotoc de mâine.



Suntem construiţi împreună. Şi cel mai probabil vom sfârşi la fel. Apatici şi neînţeleşi. Îmbibaţi cu alcool şi nimicuri. Singura speranţă pe care o mai am, probabil motorul care m-a împins să las ceva în urmă şi să scriu aceste rânduri e că vreunul dintre voi va înţelege nevoia progresului şi va fi suficient de curajos şi naiv încât să lupte pentru el. Poate dacă s-ar ridica 2, 3, 1000, am reuşi să mai mişcăm ceva. Să nu mai adunăm gunoiul. Să găsim o direcţie. Dar pentru asta, primul pas, este să vorbiţi. Întrebaţi. Nu lăsaţi nimic nelămurit. Nu acceptaţi nimic dacă nu sunteţi sigur că e aşa.
Nu vă lăsaţi păcăliţi. E atât de uşor să controlezi. Construiţi principii. Găsiţi valori. Sunt peste tot în faţa voastră. Doar trebuie să săpaţi mai adânc.




Nu îi spuneţi progres. Numiţi-o dreptate. Sunt alţii ca mine, cu mai puţine slăbiciuni şi cu mai mult curaj. Sunt mulţi care vă pot ajuta în asta.






Eu mă retrag. Iar dacă vreodată o să daţi peste ghemotocul meu vă rog ceva. Nu îl dispreţuiţi, nu îl judecaţi. Am făcut multe greşeli. Poate şi asta e o greşeală. Dar am încercat. Voi trebuie să reuşiţi.



Ange plein de bonté, connaissez-vous la haine,
Les poings crispés dans l'ombre et les larmes de fiel,
Quand la Vengeance bat son infernal rappel,
Et de nos facultés se fait le capitaine?
Ange plein de bonté connaissez-vous la haine?


Gary Jules - Mad world




Asculta mai multe audio diverse