duminică, 28 noiembrie 2010

28 noiembrie

Imi amintesc ca petreceam ore intregi la telefon vorbind despre banalitati. Ma contraziceai de multe ori si duceai discutia in puncte absurde numai pentru a prelungi minutele. Am vorbit de toate. Pana si despre teoria lui Jung sau rolul nebunilor in jocul de sah. Am plans dupa ultima. Discutia ajunsese prea departe. Dar tu mentineai mereu acelasi aer jovial si calm. Nu banuiam nimic mai mult decat atat. Nici macar nu ma intrebam de ce ma suni. Presupuneam doar ca iti plac discutiile noastre si ca nu gaseai altceva mai bun cu care sa iti omori timpul.

Nu mi-ai spus niciodata ca ma iubesti. Probabil ca ar fi trebuit sa ghicesc, dar m-ai supraestimat. Nu m-am gandit la asta, de altfel, pe atunci nici nu m-ar fi interesat. Poate daca mi-ai fi spus... Dar mi-ai aratat-o in toate modurile pe care tu le credeai posibile. Pana si in glumele proaste cu care ma asteptai dimineata in fata usii. In zambetul strengaresc pe care il mentineai in timp ce imi incurcai mintea cu replici ironice. Dar eu vroiam mai mult.

Intotdeauna mai mult...



"It was more than a coincidence. It had to be destiny" (Holes)



Taxi - Cele doua cuvinte

Asculta mai multe audio pop

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

27 noiembrie


Ti-am ghicit prezenta inainte de a ma folosi de perspicacitatea ochiului pentru a o detecta. Pe de alta parte, iti cunosteam deja obiceiul de a-ti cumpara ziarele in fiecare dimineata de la acelasi chiosc. Am stat pitita in scara blocului, savurand clipele in care puteam sa imi bucur sufletul cu imaginea ta.

Te-ai schimbat. E lucrul cel mai evident. Ochii tai negri sunt mijiti si lipsiti de stralucire. S-au infundat si ei in banalitatea cotidianului. Banuiam si cateva riduri curioase pe ici pe colo. Expresia serioasa de pe chipul tau ascunde pana si aroma barbatului ce ai fost odata. Nu imi mai amintesc cata vreme a trecut de atunci. Iti alegi ziarele cu aceeasi meticulozitate, raspunzand la telefon intre timp si lasand bacsis vanzatorului. Nu din bunatate sau in mod constient. Pur si simplu te-ar fi incurcat monezile. Asezi ziarele in servieta din piele neagra, iti aranjezi cravata si sacoul si te indrepti spre locul in care presupun ca iti e parcata masina. Nimic nou. Doar tu incadrat perfect in tiparele societatii.

Eu urc scarile si consemnez gandurile in jurnal. Ma intreb daca sa mentionez si despre ceasul tau nou care se furisa de sub maneca sacoului. Omit acest detaliu. Pe zi ce trece devine din ce in ce mai utopica ideea cum ca tu prin nu stiu ce intamplare vei ajunge sa te lovesti de toate randurile astea.

Pana atunci...iau autobuzul spre nicaieri.


"Incerc impresia ca am trait cateva vieti pamantesti, atat de greu mi-e sufletul. Iar copilaria mi se pare asa indepartata si nebuloasa incat ma indoiesc ca am fost candva copil." (Mihail Drumes, "Invitatia la vals")



James Blunt - Carry You Home

Asculta mai multe audio diverse

luni, 15 noiembrie 2010

Franturi din tren (II)



Ti-am remarcat ochii ascunsi de cand m-am urcat pierduta in tren si mi-am ratacit bagajele printre ale unor oameni necunsocuti, putin cam nesimtit, dar nu intr-atat incat sa le acord atentie. Te-am plasat in ierarhia calatorilor "studiati" undeva pe la sfarsit, fiind prea retras in coltul tau pentru a apuca sa te observ sau sa dezvolt teorii pe seama ta. Te-am sesizat, in schimb, de cateva ori, cand mai mergeam la baie (trecand inevitabil pe langa scaunul tau) incercand sa iti surprind privirea fara urma de reusita. Te fereai de fiecare data, de parca paginile vechi ale cartii pe care o tineai timid in mana te-ar fi ascuns undeva departe de agitatia trenului si privirile nedorite ale trecatorilor. Mi-ar fi placut sa vad cum ai fi reactionat la o situatie neprevazuta si incepeam sa ma gandesc chiar la o posibila inscenare care sa imi ofere sansa de a te smulge din anonimat. Prea mult efort... si pentru ce?!

Ceea ce era ciudat e ca nimeni din tren nu reusea sa imi capteze atentia pentru suficient timp incat sa ma simt intrigata, motivata de a urmari firul gandurilor mele, de a-mi imagina diferite situatii, de a proiecta. Ma pierdeam uneori in peisajul pictat prin sticla, dar nu pentru mult timp. De la un moment dat devenea frustant. Nu reuseam sa imortalizez nici macar un detaliu, vedeam pete de culori, imagini care imi bucurau retina, dar nimic mai mult. Langa mine, se contura silueta unei femei robuste, undeva la vreo 40 de ani, dupa aprecierile mele si destul de absenta. Chipul ei anost si patruns de riduri nu imi inspira nimic, poate doar imi inducea melancolie in vene. Nu stiu ce imi lipsea, sau care era obiectul dorului meu, cine imi provocase golul care se colora uneori in mine. Incetasem sa ma mai intreb. Ma intrebam, in schimb, cum as arata eu la 40 de ani. Nu stiam nici macar cum aratam acum...

Asadar, in asteptarea timpului, incepeam sa te urmaresc din ce in ce mai atent. Aveai ochii blanzi, ai unui animal haituit, nu le puteam deslusi culoarea. Stiu doar ca erau destul de intunecati incat sa ma sperie. Cu toate ca, tu erai cel fugarit si agasat in poveste. Iti miscai mainile cu atentie, de parca fiecare gest era studiat si pregatit cu mult timp inainte. Nu priveai niciodata inspre geam, te refugiai in paginile cartii ai carei coperta era stearsa de timp si praf. Era ceva la tine ce imi amintea... de ce imi amintea?

Mi-ar fi placut ca totul sa se desfasoarea ca in filmul pe care tocmai il vazusem, sa fiu o nebuna cu parul albastru, sa purtam o conversatie banala in urma careia sa descoperim ca mergem in aceeasi directie, dar gandeam, ca deobicei, prea departe. Erai inca un trecator.

Si totusi...daca ti-ai ridica ochii macar o data, un alt gest. Aranjeaza-ti, te rog, gulerul de la camasa, nu iti sta bine, iti confera un aspect neingrijit. Inchide putin cartea atat incat sa imi permita sa observ in cate randuri te-ai furisat pana acum si cate ascunzatori mai ai. Bea putina apa, e important pentru ca sa nu te deshidratezi. Spune-mi de ce imi amintesti. Inchide ochii. Adormi, la fel de timid. Uita unde esti... si lasa-ma sa iti desenez povestea. Doar atat...

Cativa straini s-au urcat din nou in tren, aud fosnetul gentilor. Doamna de langa mine iese la o tigara (nu are verigheta pe mana), controlurul mai face inca un tur. Se schimba culorile, parca sticla imi pare mai murdara. Soarele incepe sa se plictiseasca de noi, in seara asta nu vor fi stele. Mai beau o gura de cafea, ii savurez aroma, inchid ochii din nou, uit ceasul, ascult galagia si trece...

Ramanem noi doi, noi doi si doamna fara verigheta. Ma apropii cu ochii intredeschisi si umflati, iti iau cartea din mana, o cantaresc din priviri. Te ignor, nu stiu nici macar daca reactionezi. Iti spun ca mi-ar placea sa o citesc, pare interesanta si ma retrag din nou la locul meu.

Dimineata miroase a naftalina si umezeala. Te vad la locul tau cu gulerul aranjat si ochii fixati pe cartea de langa mine. Imi ridic privirea timida, te tintuiesc, dar nu reactionezi. Multumesc pentru ca ma lasi sa ma ascund cu tine.

Calator necunoscut, ma lasi sa iti imprumut directia? Promit sa nu fac mult zgomot.



Stefan Banica - Strange-ma-n brate

Asculta mai multe audio blues


Franturi din tren (I)




I

Perna de langa miroase dubios de tare a parfumul tau. Se ascunde sub cearceafuri amintirea noptilor trecute, buzele tale strivindu-se de ale mele. Inca mai pastrez gustul dulce-amarui. Imping plapuma, pernele...arunc tot asternutul. Rastorn cana, pacat, mai era o gura de cafea, si ma tarasc pana la baie cu nimic pe mine inafara de sufletul tau. Te urasc si te iubesc intr-un mod zgomotos, ca si cum mi-as sfasia tot trupul si m-as preface in scrum. Poate de acolo e scrumul de tigara de pe masa. Procesul se repeta doar.

In realitate, nu te iubesc catusi de putin. Apa rece care curge prin robinetul ruginit imi aminteste ca te doresc cu o pofta inimaginabila, dar nimic mai mult. Nici macar nu stiu timbrul vocii tale, dar as putea sa desenez cu o minutiozitate uimitoare fiecare particica a corpului tau gol. Pacat ca nu am talent, nu am avut niciodata. Nu stiu cum te cheama, de unde vii si cum ai ajuns in viata mea. Imi amintesc doar noptile petrecute impreuna. O papusa fara identitate. Atat.

Se poate presupune ca sunt incapabil sa nutresc sentimente de acest gen fata de o persoana de sex opus. Nu imi iubesc prea mult nici mama, imi amintesc din cand in cand ca ar trebui sa ii spun la multi ani si sa ii mai ofer pentru cateva ore compania mea. Pe tata, in schimb, l-am idolatrizat mult timp. Mic copil, tanjeam sa ajung la fel ca si el, sa lucrez in acelasi domeniui. Il sorbeam din priviri la fiecare gest al lui pentru ca mai apoi sa il studiez si sa il repet de suficient de multe ori in onglinda pentru a fi capabil sa il reproduc. Eram tentat de multe ori sa imi ignor mama, sa evit sa imi construiesc o gandire proprie sau un ideal in viata. Singurul meu scop si cel just, dupa credeam pe atunci (copil prost), era sa ajung cel putin la nivelul lui si mai mult decat atat, sa ajunga sa fie mandru de mine. Urmaream mereu sa vad sclipirea aceea in ochii lui. Mandrie. Nu cautam iubire, afectiune. Cautam doar recunostinta si rasplata pentru faptele mele.

Nu am regasit niciodata acea sclipire, iar idolatrizarea s-a sfarsit undeva pe la 14 ani, odata cu ideea sau sentimentul ca viata merita traita. Am inceput sa urasc atunci si acea presupusa divinitate pe care o regaseam de multe ori in rugaciunile mamei. Si astazi mai gasesc vinovati pentru moartea lui. El fiind principalul. De atunci s-au stins toate sperantele cum ca eu as putea deveni o persoana mai buna.

Au revenit la un moment dat cu aparitia ta, dar au durat putin. Nu pot sa iubesc, nu am de ce. Am incetat sa fac lucruri fara a primi garantii, iar viata nu ofera niciodata garantii. Pentru tine, cu atat mai putin. Stiu ca existi si ca esti aici pentru ca iti simt caldura. Te iau asa cum esti, ne omoram dorinta, sorbim fiecare din intimitatea celuilalt, devenim amanti, iar apoi iti iei hainele si pleci. Niciodata nu te vad dimineata, dar nici nu m-am obosit sa te caut. Ne continuam viata straina, fara sa asteptam, niciodata, unul pe celalalt fara promisiuni, fara garantii.

Cafeaua e amara astazi. Nici zaharul nu o indulceste. Astazi gustul tau a ramas putin mai mult si as prefera...mi-ar placea sa nu te vad deseara. Nu vreau sa iti stiu numele. Nu te iubesc, nu existi.

II

- Astazi te doresc mai mult decat deobicei…

- Eu nu. Cine esti?

- Stii ca asta nu are nici cea mai mica importanta. Nu am nume.

- Trebuie sa ai unul.

- Nu ne cunoastem. Suntem amanti, atat. Nu trebuie sa ne intereseze mai mult.

- Si daca nu mai vreau?

- Atunci voi pleca si ma voi ruga sa nu ne mai vedem vreodata.

- Ce mai astepti?

- Un sarut.

Am avut-o pentru ultima oara in noaptea aceea. Nu mai imi amintesc cand a plecat, stiu doar zgomotul usii trantindu-se si bucatile de tencuiala de pe jos. Am sters tot. Si nu a mai venit.

Te caut, te astept si poate…te iubesc. Dar nu mai esti, am pierdut garantiile. Sau nu le-am avut niciodata. Nu mai stiu.

…ai sa vii.


"Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te indoiesti cel mai mult" [Mihail Drumes, "Invitatie la vals"]



Bosquito - Tigano

Asculta mai multe audio diverse

vineri, 5 noiembrie 2010

V (In ideea ca vei gasi candva aceste randuri...)


Povestea nu are un final. Poate ca tu te-ai asteptat ca el sa apara si sa fure rolul personajului principal, sa se indragosteasca sau pur si simplu sa gaseasca un firicel de speranta in el. Tu, pe de alta parte, te-ai asteptat ca el sa nu mai apara, ea sa isi continue viata in monotonie si sa ajunga la un moment in punctul din care a plecat. Sa permita amitirilor sa iasa de sub pat si sa revina la povestea veche. Dar ceea ce niciunul dintre voi nu ati inteles e ca cersetorul e o iluzie.

Am asteptat o vreme. Omul cu ochii blanzi nu s-a mai intors. Am fugarit amintirea lui prin toate colturile pe care le-am gasit. Am intrebat vecinii si am agasat oamenii de pe strada cu disperarea mea. Mi-am pierdut inca o data individualitatea, agatandu-ma de un alt vis care nu imi era destinat mie. Aveam nevoie de o iluzie ca sa inteleg.
Am disparut din viata tuturor apropiatilor mei pentru un timp. Am devenit alta persoana. Una care avea niste idei diferite. Mi-am recitit foile, dar mai apoi le-am aruncat la gunoi. Le-am apreciat ca fiind destul de bunicele, dar provocau un zgomot care ma zguduia. Miroseau a el si erau patate cu amintirea ta. Inainte sa le arunc am inteles.

Cat despre tine, ti-am scris o mie de scrisori. E cate una in fiecare cos de gunoi pe langa care am trecut. Ti-am lasat cateva si prin parcuri, pe bancile mai retrase. Nu ma voi intoarce, nu mai am la ce. Lumea e plina de cersetori, sunt destui pentru o viata. Te-am pierdut, dar ti-am pastrat amintirea in toate hartiile. Poate o sa o gasesti si tu pe a mea, candva. Sau poate vom ramane doi straini care fugaresc iluzii.
Maine...maine poate te iubesc


Whitney Houston - I will always love you

Asculta mai multe audio diverse