I'm Scared

Ti-ai lasat tigara aprinsa in scrumiera si ai plecat. La fel cum pleci intotdeauna, fara ramas bun, fara un sarut, fara sa privesti inapoi. Ti-ai lasat tigara aprinsa pentru ca stii atat de bine ca o vei gasi in acelasi loc si ca eu voi ramane aici, asteptand sa te intorci. Caci nu cred, momentan, ca stiu sa fac altceva mai bine. Mi-am creat un fel de scop din a te astepta. M-am obisnuit atat de tare cu aceasta activitate, incat nu pot sa mai concep povestea noastra altfel, fara aceste momente - ce imi pareau interminabile candva, demult - lungi de asteptare. Si-ar pierde din coerenta, din farmec. Nici macar nu stiu de ce stau aici si ma uit pierduta la scrumiera. Nu stiu de ce nu ies si eu pe usa, de ce nu te las sa iti faci curat singur printre rafturi, caci eu nu mai vreau sa-ti pun viata in ordine. Ti-am spus sa angajam o menajera, dar te ascunzi atat de mult. Nu vrei sa  iti deranjeze altcineva dezordinea si imi tot spui sa o las si eu in pace, sa nu incerc sa ii gasesc vreun sens, sa nu aranjez nimic si mai presus de toate sa nu imi amestec boarfele cu ale tale caci nu stii cum le vei desparti dupa aceea. Ma intreb cateodata ce inseamna "dupa aceea". Vorbesti despre acel moment ca si cum in mod inevitabil va veni candva, iar uneori am impresia ca poti sa il prezici cu exactitate. Cateodata ajung sa cred ca vei mai sta in viata mea o luna, doua pana vei gasi o alta hruba in care sa locuiesti. Mi-am batut de prea putine ori capul cu asemenea ganduri, nu am incercat mai niciodata sa te inteleg. Nu am incercat niciodata sa sper ca vei ramane intr-o zi acasa si ca iti vei termina toate tigarile. M-am obisnuit cu jumatati, m-am obisnuit cu asteptarea. Mi-a fost, oricum, tot timpul frica de intreg, asa ca nu ti-am cerut sau dat niciodata mai mult.

M-ar speria sa ma iubesti. M-ar speria din atat de multe puncte de vedere, incat mintea o ia razna numai la gandul ca aceasta posibilitate exista. M-ar speria sa ma iubesti pentru ca atunci ar trebui sa fac ordine in rafturile mele inainte de orice. Pentru ca nu stiu de unde sa mai recuperez iubirea. Pentru ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre cum e sa termini o tigara si m-am obisnuit sa traiesc asa. M-am obisnuit sa plec cand lucrurile deveneau prea complicate, m-am obisnuit sa sufar pentru ca nu stiu alt mod, m-am obisnuit sa imi tin hainele in bagaje si m-am convins singura ca nu existi. M-am convins atat de bine, incat am incercat sa imi gasesc scuze si pretexte penibile ca sa plec si de langa tine, inainte sa fie prea tarziu. Mirosisem de la inceput pericolul, dar imi spuneam in continuare ca va mai dura o zi, poate doua, poate o saptamana si vei pleca precum toti ceilalti. Stiam ca s-ar putea sa lasi o cicatrice mai urata, ca imi va lua mult sa curat tot scrumul, dar am riscat de atat de multe ori, incat erau prea putine lucruri care sa ma tina inapoi. Mi-ai spus ca pleci si nu te-ai tinut de cuvant. 

M-ar speria si mai mult sa te iubesc. Nu e corect si nu ai niciun drept sa apari asa si sa distrugi tot ce construiam de atat de multa vreme. Mi-a luat mult si a fost al naibii de greu sa construiesc un zid suficient de inalt incat sa nu  las pe nimeni sa treaca de el, nici daca as vrea. M-am inchis singura inauntru si am plecat de fiecare data cand cineva suna la usa. Mai ieseam afara, rar, dar atunci eram tot timpul deghizata. Mai pierdeam noptile, rar, dar nu ramaneam niciodata diminetile. 

E atat de greu sa simti ceva, dupa ce ti-ai promis ca nu o sa mai simti nimic. Dar probabil deja stii ca imi incalc tot timpul promisiunile. Dar fug... jur ca fug intotdeauna inainte sa fie prea tarziu. Caci nu este ceva ce sa iubesc mai mult decat propria-mi libertatea si nu este ceva de ce sa ma tem mai mult decat de mine. Ma gandesc de multe ori cat de bine i-a iesit celui de sus farsa asta de viata pe care m-a pus sa o traiesc. Nu cunosc prea multe persoane care sa fi scris si citit atat de mult despre dragoste. Sa venereze cu atat de multa inversunare si pasiune ideea de iubire, sufletul pereche si toate acele nebunii. Nu stiu prea multe persoane care sa fi crezut cu o asemenea inocenta ca iubirea, chiar daca te rupe in doua, este singura care poate sa te faca sa te simti intreg. Si atunci... cum pot eu sa nu stiu sa iubesc asa? De ce ma zbat atat de mult?

Si totusi.. ce cauti aici? E totul imprastiat. Bagajele-s la usa. Nu ma iubi, dar nu ma lasa sa plec. 

Tom Waits - ''I hope that I don't fall in love with you''

Asculta mai multe audio diverse

Aleatoriu

Au. Doare. Si iarasi imi joaca feste corpul cand ma trezesc. De ce nu poate sa doara in orice alt moment? De ce trebuie sa deschid ochii si sa simt o durere crunta care ticaie in interiorul craniului meu? Macar daca nu ar fi un ciclu si nu s-ar repeta o data la ceva vreme.. Daca as stii ca odata cu antibioticele, remediile si usturoiul se va duce toata durerea odata pentru totdeauna. Sincer, as prefer sa ma suprinda data viitoare cand vine. Sa nu mai fie sub forma aceluiasi ticait constant, enervant si abrupt. Categoric, as prefera sa ma loveasca in alta parte a corpului, sa nu aiba legatura cu capul, sa nu ma doara cand gandesc, sa pot sa ascult oamenii din jur si sa nu trebuiasca sa ma mai concentrez sa desenez zambete false.

Ma simt usor sufocata. Ciudat sentiment. Parca tot orasul s-a prabusit in fata casei mele si nu mai reusesc sa pun bucatile la loc. Nu stiu de unde vine fiecare si nu mai reusesc sa imi amintesc imaginea intregului, asta ma deranjeaza cel mai tare. Lincezesc pe patul tare din camera bunicilor si imi amintesc vag de momentele in care reuseam sa fac mai mult decat atat, in care corpul chiar asculta de ceea ce ii spun si aveam un program incarcat. Teoretic, inca il mai am. Dar refuz cu indarjire sa il urmez la fel cum refuz sa mai traiesc in aceeasi monotona rutina. "Mai ai putin", mi-ai spus. Ceea ce nu intelegi este ca imi pasa atat de putin cat mai este pana in acel punct in care e "moral" sa fii liber, caci eu tanjesc dupa acea libertate acum, iar acest sentiment nu suporta, sub nicio forma, amanare. Mai mult decat atat, simt ca ma adancesc in nimic. Da, nu am altfel cum sa ii spun. Pentru ca fiecare zi pierduta rupe o bucata din tot ceea ce as fi putut sa fiu, din tot ceea ce cred ca sunt. Caci, hai sa fim serios, stii si tu, ca porti de ceva vreme o masca. O mai dai jos cateodata, la caderea noptii, si iti juri ca e ultima data, ca meritai asta si ca singurul tau obiectiv e de a pastra masca cat mai mult timp de data aceasta. Reusesti? Nu. M-as speria daca ai reusi. Mi-ar fi frica sa te privesc plafonata, captiva intr-un container care e departe de a fi "tu". Si asta numai pentru ca apreciez - uneori prea mult - acel ceva pe care il porti adanc in suflet. Of, dar cat de rar am ocazia sa il vad in forma lui bruta. Atat de rar am ocazia sa il ating, sa te vad in goliciunea ta, sa iti admir frumusetea dureros de inocenta. De cele mai multe ori  te ascunzi. Si eu fac la fel, nu pot sa judec. Cum zicea poetul, "aceleasi masti" - da, ma detest pentru ca am citat din el- intr-o lume care imi ofera din ce in ce mai putina satisfactie. Vreau libertate, vreau sa nu mai simt ca ma apasa atat de tare orasul. Poate maine reusesc sa las toate problemele la usa cuiva, sa sparg geamurile din casa, sa fug, sa gasesc o carare intunecata, sa ma pierd in padure, sa fac orice altceva...

Si ma sufoc un pic mai tare cand ma gandesc cat de mult as vrea sa scriu. Mai des, mai mult, cand vreau si simt. Ma sperie momentul in care incep sa numar toate zilele in care am facut orice altceva inafara de a scrie numai pentru ca "nu aveam timp pentru asta". (si pentru ca imi era teribil de frica de ce urma sa las pe hartie) Atat de multe ganduri sparte, goale, uneori ma sperie atat de tare caci ma gandesc ca am pierdut undeva pe drum toata esenta a ceea ce sunt, a ceea ce simt si atunci cred ca lumea intr-adevar nu are sens. Ca suntem numai marionete care alergam dupa lucruri mici si nu stam niciodata sa contemplam, sa simtim, sa incerc sa punem noi lucrurile in ordinea in care am vrea sa fie. Intre doua reusite e doar un drum lung de incercari si munca, nimic mai mult. Simt ca nu incercam sa facem mai mult, ca pierdem adevaratul sens al tuturor lucrurilor care ne incojoara si devenim incetul cu incetul mai putin umani, mai lipsiti de esenta. Aparentele ne imbraca atat de usor incat ne vine greu sa ne dezgolim, sa ne potolim orgoliul si pudorile. Te intreb atunci : cate poti spune despre omul de langa tine? Alege o persoana, un prieten, un om necunoscut cu care mai stai din cand in cand la o cafea, o cunostiinta, o ruda. Si gandeste-te cate poti sa spui despre persoana lui, dar nu incepe sa insiri cateva pasiuni pe care le are sau locurile in care ii place din cand in cand sa isi mai petreaca timpul. Descrie-mi subtilitatile, ajuta-ma sa ii cunosc neajunsurile, sa ii descopar misterele, credintele, deschide toate obloanele. Invaluie-ma in povestea lui si fa-ma sa ma simt insetat. Sa imi doresc atat de mult sa il cunosc, sa aflu mai multe, incat sa ma dezbrac si eu in fata ta si a lui. Poti? Promit sa ma dezbrac.