sâmbătă, 8 octombrie 2011

Despartire anonima

Mi-a luat atat de mult timp sa iau aceasta hotarare. Oamenii sunt nesiguri si stiam asta, dar cred ca la mine Dumnezeu a facut o mica greseala si a marit doza de nesiguranta. Cred, de asemenea, ca ar fi trebuit sa ma descurc cu asta si sa ajung, intr-un un anumit punct din viata, la doza oamenilor normali. Pana la urma, sunt atat de multe lucruri care te invata cum sa fii mai sigur. Cum sa nu eziti la fiecare pas si sa hartuiesti apoi timpul pentru ca te-a lasat in urma...

Spre nefericirea si surpriza mea, asta nu s-a intamplat, iar nesiguranta a ramas tot acolo in aceeasi doza giganta ca deobicei. Am avut, totusi, curajul sa te las in urma. Sau naivitatea sa cred ca asta chiar se poate intampla si ca e un eveniment care imi va oferi, in sfarsit, siguranta dupa care tanjeam de atata vreme. Si a fost chiar usor la inceput. Mi-am spus si mi-am repetat de 567 de ori (in fiecare zi) ca e o doar o faza si ca va trece. Ca pana la urma niciun om nu e indispensabil si nicio despartire usoara. Nu am facut nimic deosebit, nu m-am ingropat in munca tocmai pentru ca sa nu ii confer atat de multa importanta. Nu era, intr-adevar o etapa usoara, dar stiam ca nu e nici cel mai dificil obstacol pe care urma sa fiu nevoita sa il depasesc. Pana la urma, amintirile trec si pot fi ingropate, iar timpul... ei bine, eu stiu cel mai bine ca timpul nu iarta si nu favorizeaza pe nimeni. Am fost lasata de atat de multe ori in urma, aflata in postura de a recupera avantajul pe care toti ceilalti il aveau fata de mine, incat sa te las pe tine acolo, undeva suspendat in timp, cu un post-it pe care sa scrie cateva dintre chestiile pe care le-am facut impreuna, imi parea ceva banal.

Oamenii vin si pleaca. Ai mare noroc daca poti sa ii pastrezi pe cativa, esti un adevarat norocos daca nu esti parasit de persoana pe care o iubesti. Pentru ca oamenii pleaca. Si asta e o lege in fata careia nici tu, nici eu nu avem prea multe de contestat. Stiam, cu toate ca o recunosteam greu, in momente de disperare, ca mai devreme sau mai tarziu unul dintre noi se va indeparta si celalalt va ramane in urma. Sau ca o vom lua fiecare pe un alt drum cu speranta ca ne vom mai intalni (sau nu) vreodata. Imi amintesc, acum cu ironie, ca era o vreme in care luptam din rasputeri ca asta sa nu se intample. Da, era o vreme in care am fi avut curajul sa sfidam destinul, timpul sau pe oricine altcineva care ar fi indraznit sa ne spuna ca noi doi nu suntem facuti unul pentru celalalt. Ca noi doi nu ne iubim si ca acest sentiment nu e singurul fapt real pentru care mai merita sa respiri. Eram frumosi, pe atunci. Naivi... dar frumosi.

Dar timpul trece si probabil asta e un light motiv al postarii mele. Am uitat cum e sa fim frumosi si ne-am preocupat de alte lucruri. Eu, aveam prea multe griji si probleme. Una dintre ele fiind sa salvez omenirea si sa am grija ca niciun om sa nu ramana cu vreo zgarietura in urma trecerii mele. Iar asta mi-a consumat cam mult timp si resurse. Aceasta nevoie sau grija pe care o aveam s-a hranit de atat de multe ori din iubirea noastra, din tot frumosul pe care il construisem, incat am ramas fara voce incetul cu incetul. Fara sa imi dau seama am ramas cu ideea ca te iubesc si cu sentimentul magic ca se va implini odata. Dar am incetat sa mai strig ca te vreau acum sau sa ma lupt pentru ca asta sa se intample. Intr-un final, sentimentele mele puteau intotdeauna sa astepte in fata celorlati si ranilor lor. (si nu te-am ascultat niciodata. Da, trebuie sa recunosc. Mi-ai spus ca asa o sa se intample. Te-ai zbatut, ai incercat sa imi deschizi ochii. Dar nu ai inteles ca eu nu sunt obisnuita ca oamenii sa isi faca griji pentru mine. Nu as fi acceptat niciodata ca eu sa fiu subiectul discutiei. Of, cum ne-am irosit...)

Iar acum. Acum trebuie sa plec sa am grija de problemele altor persoane. Acum trebuie sa inchid ochii, sa trag aer in piept si sa inund in mine tot ceea ce simt. Sa zambesc si sa ma prefac ca tu nici macar nu mai existi. Pentru ca nu am timp nici sa imi iau ramas bun. Si probabil cand o sa am.. va fi prea tarziu.

[In speranta ca va urma o continuare...]

Am timp. De fapt, am tot timpul din lume sa iti spun ceea ce simt. Sa las aici toate preocuparile si suferinta. Sa sper ca macar asa am vreo sansa sa trec peste ele si sa le las in urma.

Suntem de multe ori prea ocupati sa alergam dupa un vis pentru ca sa mai miscam vreun deget pentru ca implinirea lui sa fie posibila. Am fost prea ocupata sa imi imaginez cum ar fi sa te iubesc intr-o lume ideala, undeva... pe o plaja cu multe scoici si valuri, incat am uitat cum e sa te iubesc in realitate. Si am lasat sa se risipeasca fiecare firicel de frumusete si iubire pe care il aveam in mine. Fara sa imi dau seama ca iluziile se vor termina intr-o zi si nu voi avea de unde sa cumpar altele. Nu voi mai avea cu cine sa construiesc altele pentru ca tu te-ai fi plictisit sa pictezi iluzii fara sa simti mirosul marii. Nu am stiut. Si am esuat. Am visat si te-am agatat si pe tine in visul meu. Te-am obligat sa traiesti si sa simti parfum de iluzii, iar acum imi pare rau, dar nu mai e loc de regrete. Cum nu mai e loc de amintiri.

Cert e ca te-am lasat sa pleci. Te-am impins spre asta timp de multa vreme si am ajuns chiar sa ti-o spun la un moment dat. Am recunoscut ca iubirea noastra e demult prafuita si ca nu stiu cum sa o aduc inapoi, nu mai gasesc magie, habar n-am daca o sa dau vreodata intamplator pe plaja de o vrajitoare batrana care sa-mi ghiceasca in palma si sa-mi spuna ca o sa te reintalnesc. Ca o sa ne gasim iubirea impreuna si o sa o traim ascunsi intr-un cort langa al ei. Fara nimic de mancare, fara iluzii. Acum mi-e frica sa merg pe plaja... acum ma doare sa ascult valurile si sunt ingrozita de momentul in care se izbesc de mal. Pentru ca atunci raman goala cu un milion de amintiri care imi cutreiera corpul. Cu o infinitate de cicatrici si lacrimi. Moment dramatic, lectura patetica, dar asta simt.

Cert e ca sufletul meu nu vrea sa inteleaga. Din nu stiu ce motiv, din nu stiu a cui prostie, nu vrea sa accepte ca nu iti mai asculta vocea calda. Si din cel mai irational si gresit motiv, ma intreaba in fiecare zi de tine si imi spune ca vrea (acum. pentru ca asa e sufletul meu, nerabdator si rasfatat) fiecare bucatica din tine. Chiar si pe cele pe care deobicei le izgoneste. Imi spune ca se sufoca si ma invinovateste pentru ca aerul cantareste mai mult acum. Iar eu... eu nu stiu ce sa ii raspund. Eu sap in fiecare zi ore intregi (de asta am bataturi la maini, daca te intrebai) pentru ca sa reusesc sa fac o groapa suficient de adanca incat sa ingrop toate amintirile acolo, sa treaca. Sa am voie sa te las in urma cu tot ce a fost mai frumos intre noi si un post-it. Sa nu imi permit, niciodata, sa ma mai gandesc la plaja sau la scoici.

Nesiguranta. Dar tot ce pot sa fac e sa zambesc, sa te privesc fugitiv si sa imi spun ca o sa treaca.


White Flag - Dido

2 comentarii:

  1. Cu siguranta plaja iti va reveni in amintiri toata viata. Iubirea voastra este prea puternica...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ti-ai permis luxul de a neglija iubirea pentru ca stiai ca exista, ca e acolo, a ta, pentru totdeauna... dar lucrurile au luat o intorsatura neplacuta, pana la urma... pacat...

    RăspundețiȘtergere