Noi doi. Ultima fotografie.

Incercasem sa uit acea seara si sa ma bucur de putinele zile pe care le petreceam cu parintii. Nu am reusit. Eram departe de ceea ce se intampla in jurul meu, inca il mai urmaream cum ma privea admirativ cu aparatul in mana. Ma deranjase acea privire. Si ma intrebam de ce anume ma incapatanez. Oricum stiu ca nu va intelege niciodata si din nou, habar nu avea ca prin joaca lui de-a fotograful a distrus tot ce exista intre noi, asta daca era ceva. Ma deranja postura in care ma instalase. De model in sensul rau la cuvantului. Un obiect pe care il studia, fara sa aiba nicio consideratie, fara sa constientizeze o vizibila transformare sau existenta unor sentimente. Pana si atunci cand aveam impresia ca realizeaza ceva, ca vede ceva mai mult decat un posibil cadru excelent, remarcam din nou acea sclipire in ochi, acea dorinta de a imortaliza momentul. Ma simteam inumana, rece, incapabila de a transmite ceva viu.

Concuram cu propria mea imagine transpusa pe lentile. Si pierdeam de fiecare data. Nu era numai frustarea invingerii intr-o lupta absolut stupida si fara sens. Mai exista si pierderea individualitatii, a unui contur concret, real. Imi era frica de multe ori sa ma intreb daca ma vede pe mine, Mela, persoana care e in fata lui sau pozele pe care le-a facut ieri sau alaltaieri. Probabil nici acum nu stie ce culoare au ochii mei.

Nu mai auzisem nimic de el de 3 zile. Asteptasem pozele, dar nu imi trimise nimic. Ma ingrijora oarecum tacerea asta. Nu ii era deloc caracteristica. Am inceput sa ma intreb ce intelesese din discutia noastra din acea seara, desi in mod normal, ar fi trebuit sa uite tot pana dimineata. Niciodata nu mai reactionase asa. Poate doar exageram. Il sunasem. Avea telefonul inchis. Am stat toata noaptea cu telefonul langa mine, reactionand la orice sunet pe care il auzeam. Nimic. Incepusem sa dezvolt ipoteze complexe despre ce s-ar fi putut intampla. Desigur, toate erau absolut tragice si imi transformasera noaptea intr-un infern. A doua zi dimineata mi-am luat bagajul si am plecat. Le-am spus parintilor ca am de pregatit o lucrare. Minteam. Dar trebuia sa stiu ce e cu el.

Am alergat ca o nebuna la gara pentru a prinde trenul. Am mers direct la el. Cu bagajele in mana, cu parul ravasit, cu frica de dezastru, cu oboseala din cearcanele mov de sub ochi. Mi-a deschis dupa un timp, care mie cel putin mi s-a parut indelungat.

- Buna!

- Buna? Imi spui "buna" dupa ce am alergat ca o nebuna de la ai mei pentru ca nu ai mai dat niciun semn de viata de cateva zile? Ce s-a intamplat, Andrei? S-a inundat studio-ul? A aparut un fotograf mai bun decat tine si ai decis sa iti infunzi zilele in apartamentul tau dezordonat? Vorbeste!

- Intra! Vrei o cafea? Arati destul de obosita...

- As vrea sa imi explici. Accept si o cafea, multumesc. Asta in conditiile in care te consideri in stare sa imi spui intre timp ce s-a intamplat.

- De ce? Pentru ca nu ti-am trimis pozele? Nu am apucat sa le developez.

- Nu ai apucat sa developezi fotografiile pe care le consideri cele mai reusite opere ale tale?

- Nu. Am fost ocupat si nu am avut dispozitie.

- Iti amintesti cumva de existenta telefonului tau?

- A, telefonul. S-a descarcat si am uitat sa il incarc. Imi cer scuze. Nu era cazul sa te ingrijorezi.

- Stii, tocmai s-a intamplat ceva absolut incredibil. Am schimbat rolurile si asta fara sa fi facut dragoste intr-o camaruta de muzeu. Sunt eu cea care nu intelege de data asta. Si vad ca nu ai nici cea mai mica intentie sa imi explici. Ai gresit persoana. Daca ai impresia ca iti voi suporta masca ta de om plictisit de viata, te inseli. Te cunosc prea bine pentru ca sa cred ca nu s-a intamplat nimic. Eu plec, stii unde sa ma gasesti daca ai de gand sa...

- Ai idee ce greseala ai facut, Mela?

- Nu. Si mi-ar face mare placere sa mi-o dezvalui.

- Te-ai indragostit de un fotograf? De un amator de arta moarta? De o persoana care habar nu are ce culoare au ochii tai?

- Aha, deci recunosti ca nu m-ai privit niciodata in realitate.

- O, Doamne, stii prea bine ca nu asta e ideea! Nu fi copil!

- Foarte bine. Da. M-am indragostit de un fotograf, amator de arta moarta, care nu stie sa distinga persoana mea de desenul de pe sticla. Si ce e cu asta?

- Nu ar fi nimic atata timp cat as fi capabil sa cred ca esti constienta de consecinte. Dar nu esti.

- Si de ce anume ar trebui sa fiu constienta dupa parerea ta? Apropo, ce anume te-a facut sa privesti fotografia? Pentru ca ma simt mandra de o asemenea realizare si nu as vrea sa imi asum un merit care s-ar putea sa nu fie al meu.

- Reactia ta din acea seara si probabil ca reprosurile constante. Am decis sa privesc macar o data. Dar nu vreau sa te amagesti. Va fi una dintre putinele dati. Nu pretind sa ma intelegi. Dar nu ma incanta realitatea in stare bruta cum o numesti tu. Eu caut altceva, iar in acel "altceva" tu ocupi locul central, dar e evident ca nu e asta ceea ce iti doresti.

- Si ce propui?

- Sa uiti. Poti?

- Probabil ca nu.

- Atunci va trebui sa uit eu.

- Poti?

- Teoretic e mai usor. Nu stiu. Sunt constient doar ca e singura solutie. Nu vreau sa te ranesc, Mela. Mi-am dat seama ca am lasat prea multe sa treaca pe langa mine si am regretat. Dar voi face acelasi lucru si maine si poimaine. Nu voi privi viata altfel pentru ca nu stiu si nu vreau. Pur si simplu nu ma atrage.

- Imi ceri imposibilul.

- Tocmai asta te face diferita, Mela. Accepti existenta imposibilului si o provoci in continuu. Il sfidezi, daca asa e mai pe intelesul tau. Iar eu, am invatat sa traiesc cu el pentru ca "posibilul" ma plictiseste.

- Nu vreau sa ma uiti.

- Nu imi lasi alta optiune. Nici macar tu nu poti sa pretinzi, desi ai fi tentata, ca relatia noastra ar putea continua in mod normal la fel ca inainte. Persoanele vin si pleaca. Sunt doar cateva care raman, iar eu sunt doar un trecator. Am crezut ca ai inteles asta de la inceput. M-am inselat.

- Dar cine decide postura in care tu te afli in viata mea? Nu vreau sa fii un trecator!

- E postura pe care mi-am ales-o singur si nu te implica numai pe tine. Imi pare rau doar ca amprenta mea poate s-a tiparit prea tare in sufletul tau.

- Ar fi trebuit sa stii ca trecatorii lasa urmele cele mai greu de sters...

- Banuiesc ca mi-am asumat acest risc.

- Mi-ai spus prea tarziu...

- Ai fi preferat sa stii mai devreme?

- Nu. Presupun ca incerc doar sa te invinovatesc.

- Vreau sa fii constienta de ceva. Te iubesc. Dar nu cum ti-ai dori tu. Am notiuni abstracte despre ce esti tu ca persoana. Cunosc perfect ceea ce transmiti, "desenul tau pe lentila" cum ii spui tu. Si nu e un desen mort. Pentru mine tu exprimi viata pe care o cautam de la prima fotografie. Dar as putea sa te ranesc mult prea usor, cum deja de multe ori cred ca am facut-o, sa nu reusesc sa te individualizez de ceea ce surprind in fotografii. Si probabil ca asta stii deja...

- E exact ceea ce ti-am spus si ai negat tot timpul. Nu a mai ramas nimic real intre noi din clipa in care mi-ai facut prima poza. Si uite de asta imi era frica...

- Ai avut dreptate. Dar eu nu am vrut sau nu am stiut sa realizez asta. Imi pare rau...

- Vreau sa dorm aici.

- Mela, de ce insisti sa....

- E decizia mea si trebuie sa o respecti! Sunt constienta de ce fac, dar nu voi putea suporta singuratatea de acasa. Ma sufoca.

- Inca te lupti cu imposibilul. Si nu vrei sa renunti... Ma duc sa iti pregatesc patul.

Am adormit in bratele lui. Era ingrijorat si percepeam asta destul de clar chiar daca se straduia sa o ascunda. Pana si lui ii era frica de uitare pentru ca asta il arunca pe un taram necunoscut, pe care nu isi dorea sa ajunga.

Eu ma zbateam printre diferite idei. Nu aveam de gand sa renunt la lupta chiar daca asta insemna sa ii cer propriei vieti sa schimbe postura lui in scena mea...Aveam argumente solide si cateva fotografii destul de reusite.

Trecatorul incepea sa uite ca mai are de calatorit....



["As iubi o lume langa tine..."]



Anouk - Lost
Asculta mai multe audio Muzica

Noi doi. O fotografie.

Nu privi niciodata inspre mine. Asta imi repetai in continuu in timp ce incercai sa imortalizezi gesturi, priviri, afirmand ca sunt singura persoana care poate intruchipa naturalete intr-unul din portretele tale. Si tu fiind singurul fotograf care reusea sa surprinda ceva in mine. Consider ca nimic din poze nu e real, palpabil sau induiosator. Pozele nu reusesc sa surprinda niciodata realitatea in starea ei bruta. Sunt doar o minciuna imbracata frumos, impachetata cu un amarat de blitz pe care noi o cumparam. Atat.

Totusi intrasem in jocul tau. Ai reusit sa ma convingi sa pozez pentru tine cel putin aparent. De fapt, trebuia sa ma prefac ca fac ceva total diferit. Sa incerc sa iti imbrac materialul destul de frumos. Nu stiu ce incercai sa transmiti sau cum pretindeai tu ca surprinzi naturaletea ucigand totul cu un flash. Ce anume din ceea ce numeai tu "fotografie" iti prezenta ceva viu? Cum speri ca la sfarsit sa obtii un rezultat care sa iti sugereze ceva? Arta moarta.



Luasem decizia de a fi eu. Simplu, fara sa ma gandesc ca cineva imi deseneaza imaginea moarta pe niste lentile. Ajunsesem sa ma intreb daca poza sau cum se numeste ceea ce iese din acel aparat mic pe care tu il numesti magic, va arata vreodata iubire? Vei reusi sa deslusesti dragostea din ochii mei opaci in toate miile de fotografii pe care vrei sa le faci fara sa ma uit la tine? Nu sunt capabila sa cred ca din moment ce nu reusesti sa faci asta doar privindu-ma iti va spune ceva acel desen pe hartie. Vei sta ore in "studio-ul tau", asa cum il numesti, vei privi admirativ fiecare fotografie exclamand cat de reusita e (asta datorita talentului tau indubitabil de fotograf si naturaletei mele aparente) si vei arunca la gunoi cateva care consideri ca nu exprima mare lucru si ar putea fi un prilej pentru mine de a ataca cele sustinute mai sus.

Nu imi dadeai nicio indicatie, cum obisnuiau sa faci deobicei. Evident, te-am privit de prea multe ori in nenumaratele tale sedinte foto cu o admiratie imensa. Nu pentru ceea ce faceai ci pentru faptul ca o faceai cu pasiune. Impunator, sigur, imi placea sa iti observ si sa despic fiecare noua postura. Nu aveam nevoie de un aparat foto pentru asta. Si tu mereu sustineai ca sunt atrasa de fotografie, de aceasta arta maiastra care iti ofera atat de multa satisfactie. Nu ai stiut niciodata sa apreciezi arta vie, sa intelegi ca era imaginea ta cea pe care doream sa o proiectez in fiecare particica a corpului.



Nu stii sa privesti mai departe de lentilele tale. Pana si acum sunt doar un material care te ajuta sa obtii rezultatul dorit. Si ma simt uzata, dar asta nu ma impiedica sa fiu aici. Te-ai amestecat cu toti ceilalti care au uitat sa priveasca, din lipsa de timp. Cum as putea sa te conving sa te uiti la mine o data fara un aparat intre noi? Nu ai idee ce culoare au ochii mei in realitate.

- Esti singura care poate sa redea naturaletea pe care eu o caut

- De unde stii asta? Nu mi-ai facut nicio poza pana acum. Ai putea sa ai o mare dezamagire si prefer sa evit sa ti-o provoc. Haide, Andrei, am mai avut discutia asta de nenumarate ori. Stii ca nu imi place sa imi faci poze. [imi pare rau ca in acel moment nu am stat sa ii urmaresc privirea cu meticulozitatea dintotdeauna, l-as fi scutit de o dezvaluire]

- Ok. Ma declar invins. Ti-am facut poze. Esti pur si simplu perfecta, intelegi? De o simplitate si o naturalete deobordanta, asa ca...

- Poftim? Pana si pe mine m-ai desenat pe lentilele tale idioate?

- Stai! Asta nu are nicio legatura cu relatia noastra reala. Doamne, Mela, nu inteleg de ce atata agresivitate. Sunt doar niste poze. Ai fi surprinsa sa vezi cat de frumoase au iesit. Pana si eu am ramas uimit. Te rog, lasa-ma macar sa ti le arat!

- Esti surprins cat de frumoase au iesit niste poze cu mine? Sunt doar poze. Imaginea mea moarta. Fara nimic.

- Ai niste ochi superbi si o expresivitate incredibila. Te rog, ai incredere in mine macar o data! Sunt fara indoiala cele mai reusite portrete pe care le-am facut!

- A, da?! Atunci, spune-mi, ce culoare au ochii mei? Nu in poze. Acum. [ma ascund dupa perna] Spune-mi.

- Chiar crezi ca dupa atata timp nu stiu culoarea ochilor tai?

- Sunt convinsa de asta. Spune-mi.

- Gri cu nuante de verzui.

- Normal, stiam. Ai gresit. Ochii mei au nuante verzui numai in pozele tale. Nici macar nu ai stat sa ma privesti. Vezi, tocmai asta spun. Nu am de gand sa ma percepi ca pe un desen. Sunt reala, Andrei!

- Mela, ochii tai au nuante verzui!

- Da, sunt convinsa. In pozele tale.

- Of, esti atat de dificila! Esti singura persoana pe care o cunosc si este atat de pornita impotriva fotografiei. Nu te inteleg. Ai venit la majoritatea sedintelor mele foto. Ai stat cuminte si m-ai urmarit pana la sfarsit. M-ai ajutat la expozitii, esti persoana in care am cea mai mare incredere. De ce nu pot sa iti fac niste poze?

- Nu intelegi si m-am saturat sa iti explic. Mai vorbim, Andrei.

- Nu poti sa pleci!

- Nu? Si ce anume ma impiedica?

- Inainte vreau sa iti arat pozele. Daca tu consideri ca nu exprima nimic, am incheiat subiectul, dar daca nu...

- Accept sa pozez pentru tine.

- Nu mai folosi sintagma asta! Nu pozezi pentru mine! Eu te fotografiez. Tu trebuie sa te comporti natural, sa ma ignori.

- Ma intreb daca te vei opri vreodata sa privesti... Arata-mi pozele.

- In sfarsit! Asteapta-ma 2 minute si, te rog, incearca sa judeci fara subiectivism.

- Ar fi trebuit sa stii deja ca ceea ce imi ceri e absurd.

- Cateodata ma intreb ce anume ne-a unit pe noi doi..

- Da? Eu ma intreb cum de pot exista atat de multe lucruri care sa ne desparta. Astea sunt?

- Da.


- Destul de reusite si tu foarte abil.

- Stii prea bine ca nu asta vreau sa aud. Si ai putea macar sa iti ascunzi sarcasmul din voce pentru ca nu esti deloc credibila.

- Imi pare rau, dar nu pot sa judec asta fara subiectivism.

- Sunt expresive?

- Poate...putin.

- Incredibil! Asta e cu adevarat o victorie! Maine la ora 9 te astept la mine. Nu ai nevoie de nimic, ma ocup eu de tot.


Imi cumparase haine si imi alcatuise mai multe tinute. Se folosise si de cateva lucruri pe care le mai uitasem la el. Trebuie sa recunosc ca am fost surprinsa de cat de reprezentative erau tinutele. Imi placeau mult, dar i-am aratat fix contrariul. Nu m-a lasat sa ma machiez deloc, chiar daca la insistentele mele a acceptat sa folosesc un ruj de un rosu pal care spre surprinderea lui imi scotea excelent buzele in eviodenta. A trebuit sa faca cateva poze pentru a realiza asta. Nu eram deloc incantata, dar mi-a acordat destul de multa libertate. Am petrecut toata ziua impreuna prin diferite locatii care lui i se pareau sugestive. A facut o cantitate imensa de poze.

Ceea ce ma bucura intr-o oarecare masura era sa il vad atat de fericit. Oricum, nu am reusit si nici nu stiu daca vroiam, sa imi maschez tristetea. Era atat de evidenta incat pana si el putea sa o remarce fara sa faca cateva poze inainte.

- Mela, ce s-a intamplat? Te simti rau?

- Nu.

- Atunci, am facut eu ceva ce...

- Nu. Vreau sa plec acasa.

- Nu poti sa pleci in starea asta. Ai ochii rosii Mela, ce s-a intamplat? Ma sperii. Ai nevoie de ceva?

- Acum s-a terminat totul, asa-i?

- Despre ce vorbesti?

- Despre noi. De acum inainte voi fi modelul perfect, singurul care iti poate oferi naturaletea de care ai nevoie. S-a sters orice urma a realitatii pe care am reusit sa o pastram. [plangeam]

- Mela, fii serioasa! Asta nu va schimba cu nimic lucrurile dintre noi. Te rog, crede-ma!

- Pana si acum vrei sa faci o poza. Si iti stapanesti cu greu dorinta de a imortaliza momentul pe care il ai in fata. S-a terminat Andrei. Daca pana acum mai pastram o speranta ca intr-o zi vei intelege, acum toate s-au dus.

- Ce sa inteleg? Despre ce vorbesti, Mela?

- Vreau sa imi trimiti si mie cateva poze. Voi fi la ai mei. Ma gandesc sa stau cu ei cateva zile. Pa, Andrei!

Si-a luat geaca si a plecat. L-a lasat pe pat printre multitudinea de haine pe care ea le probase de dimineata. Inca mai vedea pe masuta cadoul pe care i-l daruise cu cateva zile in urma cu ocazia Sfantului Andrei. Isi amintea ca a fost atat de incantat ca nu a uitat inca i-a facut o poza. Stiind ca o deranjeaza, a pastrat restul fotografiilor pe mai tarziu. Facuse zeci de cadre cu o simpla cutiuta in care era o cravata pe care si-o dorea demult si o fotografie cu ei doi, facuta in weekend-ul pe care il petrecusera la munte, de un simplu trecator.

Nu reusea sa isi aminteasca daca a stat sa priveasca cutiuta, stia doar ca ii facuse poze. Si asta era ceva ce ea ii reprosa constant.

Se ridica de pe pat, ia cutiuta in mana si o deschide. Inca mai e fotografia in ea. O ia in mana si rememoreaza clipele din acel weekend. Se uita pe spatele ei. In coltul din dreapta, de jos, scria cu niste litere tremurate :

Te iubesc....

[˝Te iubesc fără să ştiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie; te iubesc pentru că nu ştiu altă cale…˝,
Pablo Neruda]

PRAF IN OCHI - 1000 DE GANDURI
Asculta mai multe audio Muzica

Studiu. Barbatii.

Eu : Crezi ca barbatii sunt superiori femeilor?

El : Cred ca lumea ar trebui condusa de barbati.

Eu : Iti creste orgoliul cand stii ca o femeie sufera din cauza ta?

El : Daca o iubesc/imi pasa de ea da, daca nu, nu.

Eu : Te face sa te simti mai increzator?

El : Nu, deloc.

Eu : Te atrage mai mult sa fie nepasatoare decat sa stii ca e a ta ?

El : Daca reuseste sa le alterneze e cel mai bine.

Eu : Sa iti spuna ca te iubeste sau sa ti-o demonstreze ?

El : Sa imi demonstreze.

Eu : Ti se pare aceeasi chestie daca raneste ea sau raneste el?

El : E mai grav daca raneste ea.

Eu : De ce?

El : Poate putin subiectivism.

Eu : Daca ai fi femeie, ti s-ar parea mai usor sa il ierti pe el decat daca esti barbat si trebuie sa o ierti pe ea?

El : Da.

Eu : Preferi sa te abordeze ea?

El : Nu are nici o importanta.

Eu : Ai fi in stare sa dai la o parte orgoliul si sa iti ceri tu scuze, dupa o cearta?

El : Normal.

Eu : Crezi in iubire?

El : DA, cred, asta daca stiu ce e iubrea…

Eu : Daca da, o cauti? [daca nu, sari peste intrebare]

El : Nu cred ca poti cauta ceva gen « iubire », adica ea vine la sine.

Eu : Ce e cel mai important intr-o relatie?

El : Aaaaaa…..

Eu : Crezi in intuitia feminina?

El : Logic.

Eu : Ai minti-o, daca asta iti ofera anumite avantaje sau i-ai spune adevarul?

El : Daca e o minciuna care nu raneste pe nimeni si cred ca este atat in avantajul meu cat si in al ei, da.

Eu : Care e cea mai simpla modalitate prin care ea te poate face sa o ierti?

El : Daca EL vrea sa te ierte te va ierta, daca nu, nu poti decat sa mergi mai departe.

Eu : Ai fi in stare sa o sustii in ceea ce face,daca asta ar insemna sa stea mai putin cu tine/sa o pierzi?

El : Nu asta inseamna sa iubesti intr-adevar ?

Eu : Daca ea raneste, o ierti sau o uiti ?

El : Depinde a cata oara e…

Eu : Ai profita de o fata ca sa ajungi unde iti doresti?

El : Nu cred

Eu : Daca o iubesti, crezi ca asta te face sa fii mai slab?

El : Da. Dar asta nu ma impiedica sa o fac.

Eu : I-ai spune cat de mult te gandesti la ea sau ai prefera sa pastrezi asta pentru tine?

El : As prefera sa pastrez pentru mine pentru ca poate o va speria…

Eu : Te iei dupa aparente sau preferi sa o descoperi tu ?

El : Prefer sa o descopar eu desigur.

Eu : Cat de mult conteaza prima impresie? (la o fata)

El : Nu cred ca conteaza…

Eu : Nu (mai) simte nimic pentru tine. O tii langa tine in speranta ca lucrurile o sa se schimbe sau o lasi sa plece?

El : Depinde cat de mult tin la ea . Daca o iubesc o tin langa mine si o fac sa ma iubeasca si ea.

Eu : Ai de ales. Ea sau prietenul cel mai bun?

El : Depinde de relatiile din triunghi.

Eu : Te-ai gandit vreodata ca te-ai putea indragosti acum de o fata pentru toata viata ?

El : Da.

Eu : Crezi ca oricine poate fi uitat? (ma refer la persoana pe care o iubesti)

El : Nu cred ca poti uita o persoana pe care ai iubito. Iubirea si atractia dintre persoane ramane aceasi, individul (individa) se schimba.

Eu : Crezi ca oricine poate fi inlocuit?

El : Nimeni nu poate fi inlocuit.

Eu : Daca ai fi indragostit de ea,ai putea sa stai alaturi de ea, ca prieten, in timp ce ea iti povesteste despre baiatul de care ea e indragostita?

El : Da, pentru ca as putea sa ii aud vocea. Nu, pentru ca imi vorbeste despre cel de care s-a indragostit.

Eu : Ea sau orgoliul tau?

El : Intotdeauna ea.

Eu : Preferi sa o castigi sau sa ti se ofere pe tava?

El : Doamne….e mai interesant sa urci muntele decat sa stai in varfJ…

Eu : Preferi sa stii ca e a ta sau sa ai indoieli?

El : Prefer sa stiu ca e a mea.

Eu : Daca ai fi gelos, i-ai spune sau ai incerca sa te razbuni?

El : As lasa pentru mine.

Eu : Preferi sa fie ea romantica sau tu cel romantic?

El : Amandoi, dar daca una se exclude pe cealalta, atunci ea.

Eu : O iubesti. Crezi ca ti-ar crea vreodata satisfactie sa o ranesti? (fiind nervos pe ea, dupa o cearta, in cazul in care ea la randul ei te-a ranit, etc.)

El : Sa imi faca satisfactie sa ranesc o persoana iubita? NU

Eu : Lupti pana la capat pentru iubirea voastra sau cedezi la primele obstacole?

El : “We gotta fight, fight, fight, fight, fight for this love” . E destul de clar?

Eu : O compari, daca o iubesti, sau incerci sa o regasesti in alte fete?

El : Tot timpul, desigur ea fiind standardul cel mai inalt. E un fel de “how can i have better once i have the best”

Eu : Ai evita-o, de teama sa nu te respinga sau pentru ca te-a ranit? (chiar daca o iubesti)

El : Nu stiu, depinde de situatie.

Eu : Crezi ca femeile mint mai des decat barbatii?

El : Nici la asta nu ti-as putea raspunde.

Eu : Preferi sa nu intri in vorba cu ea decat sa pari penibil ?

El : Daca intru in vorba cu ea imi asum riscul sa par penibil.

Eu : Mircea Eliade spunea ca « Femeia ne invita intotdeauna s-o privim asa cum vrea ea » . Esti de acord cu asta?

El : Daca intr-adevar e o femeie, DA.

[ Mersi Bia pentru sugestii de intrebari. Mersi pentru ca mi-ai raspuns.]

Scent of a Woman...
Asculta mai multe audio Evenimente

Ieri erai aici. Astazi nu stiu. (partea a III-a)

Ma simteam ca intr-un tunel. Si pur si simplu nu reuseam sa vad nicio lumina. Incepusem sa gasesc vinovati. Si ii uram pe ceilalti pentru ca incetau sa spere. Vedeam in fiecare zi cum se intunecau mai mult. Se lasau acoperiti de durere. Ma trageau si pe mine odata cu ei. De unde sa mai gasesc resurse? Nici amintirile nu ma mai ajutau. Incepeau sa devina putine si sterse. Le vedeam prin ceata. Simteam ca te pierd. Ii vedeam cum te lasau sa pleci si se resemnau. Dar, doamne, tocmai asta nu trebuiau sa faca! Dispareai.

Medicii tocmai asta asteptau. Resemnare. Acceptarea unui fapt inevitabil. Dar era inevitabil? Nu aveam nicio putere in fata vietii. Eram niste jucarii amarate pe care soarta le manevra. Dar iubirea? Tu? Cineva tot trebuia sa lupte. Nu puteam renunta acum, niciunul dintre noi. Nu aveam dreptul sa facem asta. Ceea ce ma ucidea era ca ma condamnau pentru ca credeam. Toti ma priveau ca si pe un copil naiv si prost care refuza sa accepte realitatea, dar ei habar nu aveau...

Si ii uram. Simteam un dispret profund pentru toti.

Ma deranja monotonia. Vroiam cu disperare sa se intample ceva care sa ma scoata din rutina de fiecare zi. Imi pierdusem viata, dar asta nu conta. Trebuia ca el sa si-o recupereze. Imprevizibilul s-a intamplat intr-o zi de luni. Nu imi amintesc prea multe din prima parte a zilei. Stiu ca m-am trezit cu aceeasi frica si durere de obicei. Nu am mancat. M-am imbracat rapid si am fugit spre spital. Nu pot sa imi dau seama nici acum ce anume m-a grabit. Ma gandeam ca o sa ajung si nu vei mai fi acolo, era o teama pe care o aveam constant. Nu puteam suporta gandul ca ai putea avea nevoie de mine si eu nu voi fi acolo. De multe ori stateam la spital numai pentru a fi mai aproape de tine. Imi interziceam sa ma gandesc la orice altceva, sa fac ceva ce sa nu te implice. Lumea din jur incepuse sa creada ca nu pot sa imi mai revin, dar imi pasa atat de putin de ei. Trebuia sa ajungi in coma ca sa inteleg ceea ce incercai sa imi explici, ei pur si simplu nu conteaza. Totusi, in acea zi de luni ceva nu era bine. Nu vreau sa credeti ca am devenit paranoica, dar vedeam mereu imaginea cu patul tau gol. Stiam ca trebuie sa ajung repede acolo. Poate era doar un presentiment idiot, unul dintre miile pe care le-am avut in ultimul timp. Dar poate chiar aveai nevoie de mine.

Eram inconstienta cand am intrat in spital. Percepeam prea putin din ceea ce se intampla in jurul meu. Am vazut medicul si am fugit la el. Mama ta nu era. Tatal tau era absent. Se intamplase ceva. Si-a ridicat ochii inspre mine. Era chinuit de durere. Asteptam sa imi spuna ca...

- Starea lui s-a inrautatit azi noapte. Medicii nu ii dau mai mult de 24, poate 48 de ore. Doar o minune il mai poate salva...

O minune? S-a terminat. Acela a fost momentul in care am incetat sa cred, m-am prabusit. Vroiam doar un singur lucru. Daca Dumnezeu e acolo undeva, in imensitatea care ma acopera sa imi spuna de ce...

Nu are rost sa explic ce am simtit. Frustare. Durere. M-am invinovatit pe mine, pe el, pe lumea intreaga. Am pierdut tot. Poate suna absurd, dar pur si simplu refuzam sa cred ca mai exista o continuare. Ca cineva mai are un plan pentru mine. Nici macar nu eram dispusa sa il accept. Pentru ca tu erai planul meu si nu ma interesa sa nu te mai vad niciodata. Sa imi impun sa uit ca existi. Vroiam doar sa traiesti, sa stiu ca undeva aerul se contopeste cu respiratia ta. Sa iti simt bubuitul langa al meu.

- Pot sa il vad?

- Nu, l-au mutat. Medicul a spus ca face tot posibilul pentru a ne lasa sa intram la el mai tarziu.

Mai tarziu? Nu exista un "mai tarziu" pentru mine. Era acum, si nu dadeam doi bani pe ce zicea medicul sau oricine altcineva din acest spital. Cum nici ei nu dadeau doi bani pe durerea mea. Nu stiu ce vroiam sa fac, pentru ca ma zbateam disperata. Am aflat salonul in care era. Nu ma mai controlam. Ma lasam condusa de insticte, dispusa sa fac orice pentru a ajunge la el. Coridorul vajaia. Era agitatie si intotdeauna cate o asistena langa camera in care se afla el. Stiam ca trebuie sa intru cu orice pret. M-am rezemat de perete si am asteptat. Eram in transa. Totusi ma miscam si gandeam cu o precizie de invidiat pentru un om in conditia mea. Poate era acea lege a firii, care se presupune ca exista. Poate ca undeva un Dumnezeu incerca sa imi mai dea o sansa...

A fost un moment de care am profitat. O clipa de neatentie, o usa lasata intredeschisa. M-am strecurat. Am intrat si te-am vazut. Erai acolo, intr-un alt pat, cu aceeasi expresie fara viata si cu niste tuburi in plus. Nu ma mai impresionau aparatele. Eram obinuita cu tine asa, in fond, era imaginea cu care traisem in ultimele saptamani.

- Nu ai niciun drept sa faci asta, stii? M-ai dezamagit! M-ai lasat singura inca o data! De ce? Cum iti permiti sa incetezi sa lupti? Nu iti dai seama ca ma omori o data cu tine? Chiar nu iti pasa? Acum e momentul sa lupti, sa te agati cu dintii de fiecare sansa pe care o ai! De ce nu o faci? De ce ne lasi? Esti un las, nu ai deloc curaj. Si nu am inteles ca nu o sa ai niciodata. Nici macar acum nu poti sa faci un efort si sa infrunti viata? Chiar nu intelegi ca te iubesc si nu am habar cum sa iti mai spun asta? Te iubesc...

Vorbeam sacadat. Cateodata chiar strigam si mai tarziu m-am surprins realizand ca nimeni nu a avut niciun fel de reactie mai devreme. Plangeam. Am intrat in salon cu ideea fixa ca il urasc si am iesit fiind sclava lui inca o data. Am iesit cu sufletul imprastiat in bucatele. Am fugit, nu stiu unde. Nu vroiam sa vad pe nimeni. Vroiam sa fug pana si de mine. Nu era atunci momentul in care el trebuia sa isi revina, sa raspunda la chemarea mea, sa se intample minunea? Imi spuneam ca nu o sa ma mai intorc, ca nu voi rezista sa stiu ca va fi din ce in ce mai rau pana cand...

Nu m-am mai intors. A doua zi a fost singura din ultimele 3 saptamani in care nu am simtit mirosul de clor care imi ardea ochii. Am stat toata ziua inundata in zapada, sperand sa inghet, sa simt frigul. Nu simteam nimic. Doar frica. Asteptam momentul in care sa simt cum moare totul. Si era cumplit sa stai, privind viata, si sa iti astepti moartea. Asta faceam. Priveam la tot ce lasam in urma, iar fara tine, mi se parea doar un imens tablou gri.

Ceea ce ma speria mai tare era ca nu se intampla nimic. Tacerea continua sa ma sfideze. A venit la mine si mi-a spus sa mergem la spital.

- Nu. Pleaca.

- Vei veni acum cu mine la spital pentru ca are nevoie de tine. Nu poate castiga lupta asta singur.

- Nu am chef sa vorbesc. Lupta a pierdut-o. Nu vin.

- Si-a revenit.

Stiu doar ca mi-am intors capul si am privit-o in ochi. Nu ma mai uitasem de mult la ea. Fetele celorlalti ma scarbeau dupa o vreme. Am fost la spital. Am simtit din nou miros de clor. Am intrat in salon (era cel de dinainte). Mi-a fost frica sa ma apropii. Chiar era o schimbare?

I-am prins mana in a mea. L-am mangaiat. Faceam asta de fiecare data pentru ca simteam nevoia sa ii simt atingerea. Era calda sau doar imi inchipuiam? Mi-a strans mana. S-a jucat cu palma mea, fara sa slabeasca stransoarea. Era ca o legatura apatica, dar existenta. Si-a deschis ochii. Si atunci m-am pierdut din nou in privirea lui calda...(incepusem sa simt cum durerea se topeste)

Paginile prindeau culoare.








Florin Chilian-zece exclusive mp3
Asculta mai multe audio Muzica

Iarna. Ti-e frig?

Ieri erai aici. Astazi te-am pierdut. (partea a II - a)

Nu stiu cat timp a trecut pentru ca deja asta nu mai avea nicio relevanta pentru mine. Aveam mereu acea senzatie de sufocare, o durere in piept care nu ma lasa sa respir. Imi amintesc voci si oameni pe care probabil ar fi trebuit sa ii recunosc, dar nu am facut nici cel mai mic efort pentru asta. Asteptam ca cineva sa vina si sa ma trezeasca la realitate. Si e ciudat ca spun asta tocmai acum, cand e perioada in care sunt cea mai constienta de faptul ca exista o realitate si tocmai ea nu ma lasa sa respir. Totusi, simteam ca levitez. Nu reuseam sa recunosc un spatiu al meu in care sa ma aflu, eram pierduta.



Constientizarea a inceput sa apara tarziu, dupa parerea mea. Desi, urma sa am socul de a realiza ca nici macar nu trecuse atat de mult timp precum credeam. Continuam sa fiu in aceeasi stare, doar ca incetasem sa fug. M-am hotarat ca nu castig lupta asa, mai mult, nu am nicio sansa. Stiu ca durerea va ramane oricum acolo, asa ca singurul lucru care imi ramane de facut e sa infrunt.

Mi-a fost greu sa disting oamenii. Pana si acum imi este dificil. Nu eram si nu sunt constienta de multe dintre gesturile pe care le fac. Uneori, nici nu simt cand imi curg lacrimile. Traiesc intr-o lume moarta si sunt singura printre morti. E ca si cum mi-ar fi furat si mie cineva viata. Si acum incep sa inteleg ce inseamna sa fii in mine. E mult mai mult decat dragoste. E ca si cum androginului i-ai fi smuls o parte. Si sunt prea putini care pot intelege urmarile...

Ceea ce nu reusesc e sa simt caldura. Au fost multe persoane care m-au imbratisat si nu am fost capabila sa simt nimic. Eram ca si un sloi de gheata, inerta. Imi amintesc ca am fost zilele trecute la spital (dupa ce am parut destul de convingatoare in a sustine ca mi-e mai bine, minteam, dar am avut succes) si i-am vazut parintii. A fost singura data cand am avut cel putin impresia ca pot sa ies din lumea mea. Am simtit ca reusesc sa ma identific cu cineva si, doamne, era atat de bine sa stii ca mai este macar o persoana pe lume care impartaseste aceeasi oglinda cu tine. Am vazut durerea in ochii lor si am realizat ca sunt la fel de neputinciosi ca si mine si tocmai asta ii doare. Si atunci, pentru prima data in multe zile am reusit sa simt caldura unei imbratisari. De ce? Pentru ca aveam senzatia ca imbratisez o parte din el. Si ma agatam disperata de acel moment, cand reuseam sa il simt in mintea mea.

- Va fi bine...

Nu pot sa spun ca am crezut cuvintele astea, pentru ca nici macar nu stiu daca tatal lui le credea atunci cand mi le-a spus. Era, probabil, singurul lucru care mi-l putea spune pentru a ascunde propria lipsa de putere si speranta. Medicii o omorau constant. Si atunci am inceput sa ii urasc. Era de datoria lor sa lupte pentru fiecare pacient care intra acolo, indiferent cate sanse de supravietuire avea. Era viata unui om. Eram satula de cuvinte false. Am stat in fiecare zi la spital, asteptand o schimbare. Il vedeam putin, 15-20 de minute pe zi. Adevarul este ca imi era aproape imposibil sa stau mai mult acolo. Si nu datorita unor reguli, ci pentru ca nu reuseam sa ma obsinuiesc cu imaginea lui asa. Incercam sa vorbesc cat mai mult, sa ii povestesc, sa rascolesc in mine tot pentru a scoate la suprafata iubirea care stiu ca ii facea bine sa o simta. Totusi, in fiecare minut petrecut acolo se rupea cate o bucatica din mine. Simteam cum ma descompuneam. Nu voi minti. Inca sper. Acum, inca cred ca isi va reveni.

- Nu uitati, speranta moarte ultima. Totusi, trebuie sa va spun ca sansele scad pe zi ce trece.

De unde poti gasi putere sa speri cand fraza era compusa in asa fel incat sa iti omoare speranta? Si ciudat era ca fiecare avea exact aceeasi replica. Pana si asistentele veneau si se uitau la tine cu mila. Se mai indura una sa iti spuna cate un cuvant sincer, dar rar. Nu eram in stare sa lupt, dar simteam o imensa frustare impotriva lasitatii lor. Cat de falsi puteau fi? Pe multi nu ii interesa deloc cine moare si cine traieste. Oricum trebuiau sa faca efortul de a-i trece in registru si de a "se ocupa" de ei. Povestesc asta ca sa intelegi ca imi era imposibil sa traiesc in adevaratul sens al cuvantului. Ma hraneam cu amintiri. Stiam ca sunt singurele resurse pe care le am si incercam sa ma folosesc la maxim de ele. In zilele mai bune, indrazneam chiar sa visez. Sa imi imaginez ce ii voi spune cand se va trezi.

Ii spuneam des cat il iubesc. Desi stiam ca poate asta nu are nicio semnificatie pentru el, cum nu avea nici pentru mine. Totusi, medicii insistau ca are nevoie de multa iubire si trebuie sa simta asa (da, acei medici pe care mai devreme am spus ca ii urasc). Eram disperata, iar ei aveau o facultate de medicina in plus fata de mine. Citisem si multe articole despre persoane aflate in aceeasi situatie si intr-adevar era important pentru ele sa simta iubirea. Totusi, dupa cum am mai spus, era mai mult decat dragoste si uneori ma simteam chiar vinovata pentru ca ii spuneam atat de des te iubesc (aveam impresia ca astfel isi pierde semnificatia).

Imi aminteam multe. Stateam si reconstruiam fiecare loc, parfum, atingere. Si atunci realizam ca pierdusem atat de mult timp. Ne iubeam. El, a ales sa se ascunde in rutina. Eu, am obosit sa il caut. Ne-am pierdut fiecare in doua vieti aparent paralele si false. Am invatat sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic si ca suntem doar doi necunoscuti care au ajuns intamplator sa imparta aceleasi haine. Cat de navi am fost! Eram ca doi copii care si-au pierdut jucaria. Ne amageam. Si traiam cu stupida speranta ca ne vom intalni candva, fara sa faca vreunul dintre noi un pas. Ca pur si simplu lucrurile se rezolva, iar daca nu, sunt foarte bine si asa.

2 saptamani. Si nimic. Paginile au ramas transparente cu locuri albe.




[Ana Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”]



mihai margineanu-mai stii?
Asculta mai multe audio Muzica

"Dar tot raul din lume s-a adunat din minuscule picaturi. E o prostie sa consideri picaturile lipsite de importanta. Micile picaturi sunt la fel de importante ca intregul ocean."

John Fowles, Colectionarul

Ieri erai aici. Astazi unde esti?

Era propunerea de a merge acolo. Si vroiam din tot sufletul sa merg. Sa fiu aproape de tine. Sa te mai vad inca o data, chiar si de la distanta. Chiar stiind ca poate nu ma voi lovi de altceva decat de durere. Poate vei fi indiferent, poate te vei comporta ca si cum nu as fi fost acolo si nu as fi existat niciodata in viata ta. Si totusi, era sansa mea sa te mai vad o data. Sa iti vad ochii calzi pe care nu am mai putut sa ii regasesc nicaieri. Sa te vad zambind. Oare ai fi zambit de fata cu mine? Dar daca nici macar nu ti-ar pasa de prezenta mea, probabil ca nu ai fi nevoit sa iti cenzurezi gesturile [cum deobicei o faci]. Ai face-o inca o data. Le-ai cenzura. Ai prezenta o masca, o alta masca sau pur si simplu aceeasi.

Si apoi a intrat in camera mea cu acea fata de care imi era frica. Si stiam ca ceva lipseste, ceva nu e bine. Am asteptat. S-a uitat la mine cu mila. Cu o privire pe care nu o mai avuse pana acum. Ca si cum ar fi prevestit o calamitate. O distrugere. Ca si cum ar fi venit sa ma anunte ca am sa mor.

E vorba despre el...

Nu i-a pomenit numele. Poate ca sa nu ma doara atat de tare. Ce putea fi? Normal ca mi se derulau o multitudine de situatii prin fata ochilor. Ma simteam ametita. Probabil ca mi-ar fi spus ca s-a indragostit de altcineva, ca a plecat, ca m-a uitat. Oricum, nu as fi putut sa prevad ce urma sa imi spuna. De ce? Pentru ca eu nu as fi putut concepe asa ceva. Asteptam sa continue. Imi era frica sa intreb. Imi era atat de groaza incat ma simteam paralizata. Nu eram in stare sa deschid gura.

A avut un accident...Te rog incearca sa fii calma, stii ca lucrurile au intotdeauna o solutie.

Un accident!? Nu se putea sa aiba un accident. In niciun caz nu unul cu urmari grave. Era atat de viu in mine. Il simteam in fiecare particica. Pana si acum ii puteam auzi bataile inimii. Era ca si cum nu as fi avut numai un bubuit. El era cel care nu avea voie sa pateasca nimic. Nu. De el nu se putea atinge nimeni. Chiar nu intelegeau ca omoara doua persoane deodata? Un accident? Ce accident? De ce nu continua?

Ma cunosti. Nu vreau sa iti lungesc agonia prea mult. Sunt aici cu tine orice s-ar intampla. E in coma.

Nici macar nu am cuvinte. Nu pot sa spun ca mi s-a prabusit cerul in cap, ca m-a ucis. Stiu doar ca am simtit durerea. M-am pierdut. Cadeam incet intr-un abis. Si nu era nimeni sa ma prinda, sau cineva care sa ma izbeasca pentru a imi reveni. Cadeam in gol si traiam disperarea de a nu putea face nimic. Ma durea. Si nici macar nu puteam spune ca simteam cum mor, pentru ca nu era asa. Moartea vine si te ia. Sau cel putin iti da ocazia sa o privesti in fata si sa lupti. Eu eram legata la ochi. Imi amintesc ca ameteam si cuvintele mi se invarteau in cap "coma..coma..nu..el nu..sunt cu tine...coma". Dupa asta nu mai stiu nimic. E ca o pagina alba. Banuiesc ca cineva mi-a luat bandajul de pe ochi si m-a oprit. Pacat ca doar m-a lasat suspendata in aer, asteptand sa ma trezesc si sa imi continuu caderea.


Mi-e atat de frica. Nu imi e teama de ceea ce simt, ci de faptul ca nu simt nimic. E ca si cum as fi inghetata. Moarta, dar cu mintea lucida. Nu reusesc sa disting realitatea si poate si din cauza faptului ca nu pot si refuz sa deschid ochii. Incerc sa ma lupt cu mine. Imi impun sa cred ca nu s-a intamplat nimic si ca am avut un cosmar sau pur si simplu am o stare proasta. Nu vreau sa ma gandesc ca va trebui sa infrunt tot, in momentul in care amorteala va trece. Totusi, incep sa aud din nou in cap "coma...e in coma". Atunci reapare durerea. Cad din nou. Deschid ochii. Trebuie sa il ajut, nu conteaza nimic din ceea ce as putea sa simt eu acum. El trebuie sa supravietuiasca.


O vad stand langa patul meu cu aceeasi fata. Astepta sa imi revin si parca isi dorea sa amane cat mai mult momentul. Ii era frica de ce urma sa intreb, de reactia mea. Ii era si ei frica sa ma vada asa.

Spune-mi! Ce s-a intamplat? Unde e?

Eram constienta de faptul ca vorbeam sacadat, disperat si o speriam mai mult, creandu-i indoieli. Nu stia ce sa imi spuna, cat anume din adevar sa imi dezvaluie si ce ar trebui sa cenzureze. Se gandea cat de rau mi-ar face sa stiu si totusi ce rost ar avea sa imi ascunda.

- Nu stiu prea multe. Uite, stiu ca e foarte greu si mi-e cumplit de greu sa imi imaginez ce simti. A avut un accident de masina din cate am inteles. Am adresa spitalului, dar cred ca mai prudent ar fi sa...

- Mergem! Acum!

Erau atat de multe lucruri care imi blocau mintea. Imi era imposibil sa le asimilez pe toate. Regretam. Mult. Tot. Si cel mai mult regretam ca nu am fost sa il vad atunci cand am avut ocazia. Ca am inchis din nou ochii si am lasat totul sa treaca pe langa mine. Ce lasa am fost! Mi-a fost frica. Pentru a mia oara, mi-a fost frica. Mi-am dorit atat de mult sa merg sa il vad si parca ceva in mine striga ca acum e momentul si ca poate nu voi mai avea altul. Am visat, mi-am facut planuri. Pentru ca sa fiu eu cea care sa le distrug. Pentru ca sa ma inchid in camera si sa plang. Sa ma lamentez pentru ca eram neputincioasa, in fata ta, in fata destinului, in fata mea. Si acum? Acum la ce ma astept?

Refuz sa ma gandesc la tot ce as fi putut face. Sa ma plang inca o data. Nu spun ca imi voi opri lacrimile, pentru ca imi inunda fata inca de cand am auzit primele cuvinte. Dar de data asta nu voi ceda. Pentru ca pur si simplu nu concep ca tu sa incetezi sa existi, ca ceva sa iti pateze perfectiunea. Nu esti nici pe departe barbatul ideal, acela care nu are nici macar aparent defecte, sau omul despre care as putea sa spun ca stie numai o singura retete, aceea de a ma face sa rad. Totusi, esti singurul pe care il consider ideal. Singurul pe care indraznesc sa il numesc perfect, chiar daca de multe ori esti departe de a fi asta. Esti singurul pe care il iubesc...

Cu moartea...cu ea trebuie sa ma lupt? Nu imi pasa. Tu vei fi bine. O stiu. Si am nevoie de putere. Iti vei reveni si vom rade din nou. Ar fi ipocrit sa spun acum ca nu voi mai repeta greselile din trecut pentru ca probabil o voi face. Totusi, cum sa sper? Cum sa indraznesc sa visez, cand mi-au fost furate de atat de multe ori visele? Mi-e atat de greu sa nu ma infund. [ma strange in brate] Pacat ca nu mai sunt in stare sa ii simt nici macar caldura. Stiu doar ca tu trebuie sa traiesti.

Spitalul. Imi amintesc atat de vag tot ce s-a intamplat cand am intrat. Stiu ca vedeam oameni, agitatie, dar in incercarea mea disperata de a te gasi nu reuseam sa percep nimic clar. Obiectele se incetosau, lumea parea sa se restranga si tu nu apareai nimic. Imi amintesc ca m-a condus de mana prin toata incaperea pana la o asistenta banuiesc pe care a intrebat-o ceva. Nu stiu, nu am auzit. Imi era prea greu sa ma concentrez cand nu stiam sa lupt. Imi era frica ca nu voi face fata. Nu pentru mine sau pentru ce urmari ar putea sa aiba asta asupra mea ci pentru faptul ca TU esti cel care acum are nevoie de mine. Si eu nu ma simt in stare sa ma ridic la nivelul astepatrilor. Ma mint singura. Ma contrazic.

In ciuda oscilarilor si contradictiilor, era ceva ce a ramas constant in mine de cand am aflat ca tu... Durerea. O durere ce ma sufoca, ma izbea si nu ma lasa sa respir. Si pentru prima data mi-am dat seama ca totul are o anumita coerenta. Ca organismul incerca sa imi blocheze gandurile care mi-ar putea accentua ranile sau ar putea deschide altele noi. Totusi, era ceva in mine, un flux continuu care mi le derula in fata ochilor, care parea sa aiba rolul precis de a ma distruge. Durerea persista.

Imi amintesc ca incerca sa imi explice ca nu pot sa te vad si ma zbateam cu o forta animalica. Trebuia sa te vad, macar pentru o clipa, trebuia sa stiu ca traiesti. Aveam nevoie de ceva de care sa ma agat. Aveam atat de multe sa iti spun.

Nu imi amintesc nimic mai mult din acea zi decat un geam de sticla si tu intins pe un pat de cealalta parte. Imaginea pe care urma sa o vad zile in sir de fiecare data cand inchideam ochii. A fost momentul care m-a marcat cel mai mult. Iti lipsea viata. Ti-au furat-o. Si acum te luptai sa o recastigi. O lupta la care aveai deja un avans de recuperat. Nu reuseam sa accept realitatea. Imi amintesc socul si durerea. Atat. Apoi din nou o pagina alba, de data aceasta care a durat mai mult. [imi injectasera un calmant]

giulia ft. directia 5 - de ce
Asculta mai multe audio Evenimente

Tu si eu pe o banca goala

Era o banca goala. Ai umplut-o si ti-ai lasat amprenta pe ea pentru totdeauna. Si fiecare om se va gandi de doua ori inainte sa se mai aseze unde ai stat tu. De ce? Pentru ca nu e de ajuns doar sa stea, pentru ca nu are un loc de ocupat, trebuie prima data sa il castige. Sa curete tot ce ai lasat tu in urma. Si cati oameni sunt dispusi sa faca asta cand sunt atat de multe locuri goale?

Cate banci ai mai umplut si cate alte banci sunt goale? De ce nu invatam sa ramanem? Noi doar plecam...si asa, sederea noastra e tot timpul una temporara.

Avem impresia ca ne putem juca pana si cu timpul. Ca va veni ziua in care el va fi la mana noastra, inca o jucarie in plus pe care o vom arunca la gunoi dupa ce va incepe sa se uzeze. Uitam ca el e cel care de fiecare data vine si curata in urma noastra. Si de atat de multe ori esueaza. Atunci cand vine randul nostru, cand suntem noi cei uitati si lasati in urma cu un munte de amintiri si regrete, cu o durere pe care nimeni nu sta sa o asculte, cu un milion de lucruri de infruntat si fara nicio putere, atunci il acuzam pe el. Atunci vrem sa treaca mai repede. Atunci e el de vina pentru tot ce noi am gresit. E vinovatul ideal pentru ca a uitat sa ne acorde sanse, cand noi de fapt le-am vazut si am trecut pe langa ele. Oricum, vina lui ne disculpa.

Si atunci ne gandim cat de bine ar fi fost sa ne intoarcem. Sa oprim povestea unde vrem si sa incepem sa reconstruim alta, cu finalul pe care noi il dorim, cu finalul care suntem convinsi ca trebuie sa il aiba. "Tot ce vreau este sa pot da timpul inapoi, sa schimb ceva..." Cat de des spunem asta? Ne imaginam toate variantele care s-ar fi putut materializa daca ne-am fi intors. Daca timpul ar fi venit si ar fi intrat in jocul nostru. Daca am avea inca o sansa... Si asa ratam din nou sansele de astazi, trecem pe langa ele pentru ca noi le cautam pe cele de ieri...

Mereu in cautarea povestii pierdute. Tot timpul presati de timp, cautand ceva sau incercand sa regasim altceva. Niciodata aici. Acum. In momentul asta in care se deschid toate usile si cel putin una te va duce unde vrei. Acum cand ai ocazia sa reincepi sa iti contruiesti povestea. Acum poti sa ii schimbi finalul. Greselile sunt departe si nu le mai poti lua inapoi. De ce le cauti? De ce te incapatanezi sa te invinovatesti pentru ceva ce stii ca ai face exact la fel daca ai mai fi o data in aceeasi situatie? Ai ucis. Ai fi ucis oricum. Ai ranit. Nu a fost timpul de vina. Ai fi ranit oricum. De ce? Pentru ca asta e farmecul vietii. Pentru ca ai doar acum. Si tu il ratezi cautand ieri.

De ce sa astept sa vina timpul sa imi curete banca? De ce sa astept ca banca mea sa fie goala? Pentru a face asta inca o data si apoi sa regret? Pentru ca sa pierd pana si parfumul povestii si apoi sa incep sa o caut? Sa realizez ca de fapt eu nu vroiam sa plece. Vroiam sa continuu povestea. Sa imi fie frica sa incep alta. Sa simt durerea si sa o arunc peste tot. Sa va lovesc pe toti cu ranile mele.

De cate ori nu am acuzat timpul, l-am grabit, l-am obligat sa incetineasca. Si el mergea exact in ritmul meu, mergea constant asa incat sa nu imi zdruncine povestea. Ma lovea si apoi o lua mai incet pentru a ma lasa sa imi revin. Te aducea si apoi te lua de langa mine pentru a nu uita niciodata ca mi-e dor de tine. Pentru a nu ma obisnui cu banca mea plina si a dori sa caut alta, si apoi alta... Pentru a fi mereu acolo, unde ar trebui sa fiu, la momentul potrivit. Le-am grabit pe toate. Si l-am invinovatit. Si voi faceti aceeasi greseala.

Voi, care ar trebui sa priviti toate bancile inainte sa incepeti sa aveti grija de propria banca. Voi, care sunteti cei care il au pe astazi in mana. Voi sunteti cei care acum ar trebui sa incepeti sa construiti povestea. Sa urmariti firul. Sa nu va pierdeti. Sa nu va grabiti. Sa nu uitati. Ati pierdut tot. Nu e nimic, puteti sa il recuperati. Veti avea timpul necesar pentru a va ridica si a incepe sa faceti asta. Puteti sa construiti altceva. Veti avea destul timp pentru a va recapata puterea. Aveti timpul. E al vostru. Si totusi, treceti pe langa el, alergand cu disperare spre momentul in care il veti cauta pentru a il invinovati...


The Scorpions ~ Wind Of Change
Asculta mai multe audio Muzica

Pana ieri doar imi aminteam. Ma uitam la vise cum se impletesc si ma pierdeam in ele. Te construiam si iti desenam ochii. Pana ieri te cautam...


Astazi ninge. Si fulgii se lovesc de geamul meu. Se preling incet pe el. Mor. Simt gust dulce. E de la lacrimi. Ieri era amar. Azi ai venit.

Si mi-a fost frica sa te privesc. Imi era teama sa ma oglindesc in privirea ta. Frica. Dar ai venit si m-ai prins de mana. Mi-ai intins lumea noastra colorata pe hartie.

- Cand plecam?
- Am plecat deja...

Acum ne jucam in zapada. Si te vad zambind. Imi amintesc de toate zilele in care rataceam si de noptile in care visam. Erau toate pentru acest moment, pentru toate clipele in care dragostea ta ma inunda. Pentru tot ce esti si ai fost. Pentru ca esti singurul care are toate culorile. Si imi trasezi usor conturul. Si obtii tot ce vrei. Pentru ca ma iubesti in fiecare noapte in care nu sunt acolo. Pentru ca zilele fara mine sunt nopti.

Si uite asa stiu ce e iubirea. Ma inveti. Si gresesc. Uit. Fug. Ma ascund. Ne pierdem. Vii inapoi. Te astept.

Esti aici. Esti totul si nu mai este nimic. Si vei pleca. Dar stii ca te vei intoarce mereu in acelasi loc, cu aceeasi foaie de hartie, pentru a regasi aceeasi ascunzatoare. Stii ca te voi astepta.

Si poate daca ai vrea sa construm si oameni de zapada....

"Dragostea este unul dintre raspunsurile pe care omul le-a inventat pentru a privi moartea in fata. Prin dragoste, ii furam timpului care ne omoara, cateva ceasuri pe care le transformam cateodata in paradis, cateodata in infern (...) dragostea e intensitatea; ea nu ne ofera eternitatea, ci vivacitatea, acel minut in care se intredeschid portile timpului si ale spatiului : acum este acolo, aici este mereu."

"Eu stiu : Tu esti aici. Aproape.
Nu esti aici. Putin Te-ai departat."

"Urasc si iubesc. Cum vine asta, poate ma intrebi.
Nu stiu : insa o simt si ma sfasii."

Emeric Imre - Buna varianta rea
Asculta mai multe audio Muzica

Ma mut pe Marte

Ma mut pe Marte. Ma mut si nu te anunt. Astazi plec. La noapte. Fara nimic, doar plec. De ce? Pentru ca nu mai vreau. Pentru ca m-am saturat. Pentru ca mi-a ajuns.

M-am saturat sa va vad cum va mancati intre voi. Cum smulgeti bucati din fiecare cu ochii plini de sange. Cum va distrati si va hraniti cu lacrimile celuilalt. Cum refuzati sa credeti ca cineva v-ar putea macar egala. Nu. Voi sunteti tot si nu aveti niciodata nevoie de ajutor. Voi ne mancati pe noi, dar uitati ca va distrugeti. Va scapa detaliile din oglinda. Nu vedeti cum va dezintegrati. Felicitari. Puteti spune ca ati facut ceva in toata piesa de teatru. Ati omorat si v-ati sinucis. Si nimeni nu va mai priveste. Nu mai aveti nici macar spectatori. Putinii care au reusit sa scape nu vor mai face prostia de a reveni, iar pe ceilalalti...ei bine, pe ceilalti i-ati ucis.

E interesant jocul vostru. Bine construit. Nu va subestimez. Poate o data am facut-o, dar cu timpul am invatat ca excelati in ceea ce faceti. Si totusi ma intreb cum e sa excelezi in a ucide. Probabil pentru voi fascinant. Va ascundeti, fugiti, evitati. Sunteti cei din umbra, cei care niciodata nu spun mai mult decat trebuie, poate mai putin. Va place noaptea, dar stiti ca va e frica. Va e frica pentru ca sunteti constienti ca exista altii ca voi. Exista si alte umbre, iar noaptea e lunga si niciodata nu aveti certitudinea ca ii veti vedea inca o data sfarsitul. Aveti si o parte preferata. Atacul. Momentul in care muscati, si simtiti mirosul de sange. Il simtiti in tot corpul.Vedeti lacrimile si ochii opaci, iar atunci...atunci s-a terminat. Rolul vostru s-a incheiat. Maine incepe din nou, dar astazi ati supravietuit. Ati ramas in viata furand alte vieti.

Va e frica. Stiu. Va vad. Privirea voastra a devenit opaca si stiti ca va veni momentul in care ochii se vor inchide si rolul se va incheia pentru ultima data. Totusi, negati. Ascundeti asta. Voi sunteti invingatorii. Voi sunteti cei care au ramas in picioare. Si tot voi sunteti cei care vor cadea maine, dar pana la zi mai este o noapte.

Nu mai vreau sa vad atata mizerie. Voi o creati. Si vreau sa va opriti. Va strigam asta zilnic. S-a terminat. Am inteles. Dar nu ascultati. Nu va opriti din jocul vostru. Va place.

Si macar daca as putea sa va conving...daca as putea sa va arat ca nu acesta e drumul. Gresiti! Si nu e vina noastra pentru asta. De ce ne tarati si pe noi intr-un joc murdar? De ce ati facut regulile deja? De ce niciodata nu va sunt de ajuns jucatorii?

Eu plec. Stiu ca mi-ai spune ca e de datoria mea sa stau si sa lupt. Pentru ce? Nu vreau sa le privesc spectacolul. Nu imi place. Nu pot sa ma multumesc cu rolul de spectator. Iar ei, ei nu ma lasa sa schimb nimic. Asa ca voi schimba fara acordul lor, undeva unde ei nu au nicio putere. Nu au nici acum, dar pretind asta si noi ii credem. Noi ne plecam in fata lor. Si o facem zilnic. Iar eu de astazi nu ma mai plec. Astazi imi veti vedea ochii si veti intelege de ce. Astazi eu am iesit din joc.

Ce voi face? Simplu. Imi voi construi planeta. Planeta mea. Jocul meu fara reguli. O scena fara ochi opaci. O scena fara papusi. Nu am nevoie de ele. O lume in care ei nu pot sa intre.

Eu plec.

Si singurul lucru pe care il regret e ca rolul meu il va prelua altcineva, iar jocul se va completa din nou...

["nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul sa ai un contract de inchiriere si sa fii locatarul ei. Trebuie sa ii platesti foarte regulat chiria, atfel esti evacuat foarte repede"]
Marc Levy, Si daca nu e adevarat..

Te-am intrebat ce e iubirea.

Te-am intrebat ce e iubirea. Ai suras. Era acel zambet ironic pe care il stiam atat de bine. Oare stiai? Oare aveai cea mai mica idee de ce spui "te iubesc"? Oare ochii tai chiar asta aratau?

Ma gandesc ca nu. Ma gandesc ca la fel ca si un milion de alti oameni care spun te iubesc zilnic, habar nu ai ce inseamna. Si ma simt atat de idiot pentru ca am ajuns tocmai eu in situatia in care te ascult si te cred de fiecare data cand o spui. Nu accept alte intrebari. Imi interzic sa ma gandesc ca poate totusi tu nu stii ce spui, ca poate stii doar ce se ascunde in sufletul meu si cat e de simplu sa il topesti. Il ranesti, il distrugi, il ucizi, il privesti cum moare si apoi spui "te iubesc" din nou. Cateodata uiti ca trebuie sa o spui, dar iti amintesti intotdeauna atunci cand asta ti-ar putea aduce un anume beneficiu. Si totul devine doar un joc murdar de interese in care eu joc rolul principal.

Si poate nici eu nu stiu ce inseamna sa iubesti, dar stiu cum e sa te iubesc. Si nu esti tocmai tu cel care imi aminteste asta. Tu uiti intotdeauna. Am grija sa imi amintesc singura, cateodata prea des.

Si apoi schimbi grupul. Te atrage mai mult un alt milion de oameni care considera ca iubirea nu exista. Si te convingi ca tu nu ai iubit si nici nu vei iubi niciodata. Te ingropi. Si e un spectacol la care ma obligi sa asist. Nu, nu vroiam sa il vad. Si nu pot sa fiu doar un specatator. Scena ma atrage prea tare atat timp cat vad cum te ucizi pe ea. Ar trebui sa ma ascund in spatele cortinei si la momentul potrivit sa te opresc. Ar trebui sa imi joc rolul pe care mi l-am stabilit singura. Dar nici macar asta nu ma lasi sa fac. Ma obligi doar sa te urmaresc. Si asa te minti din nou.

Uiti ca ai un drum si niste principii. Uiti de tot. Uiti de tine si devi ca si ei, unul in plus. Totusi, nu uiti ca ai un suflet de distrus si o jucarie preferata.

Asa devine inutila intrebarea cu iubirea. Pana si pe asta ai evita-o ca un maestru. Te-au invatat sa faci asta. Si te-au instruit al naibii de bine. Tu te-ai lasat. Ai inceput sa gusti mediocritatea care ti-o intindeau bucurosi in fata. Pana si asta ai ajuns sa faci? Pana unde mai vrei sa mergi?

Si totusi inutila pentru ca nu ai avea un raspuns. Si nu as avea pe cine sa intreb. Pe tine? Nu. Probabil ar fi cea mai proasta optiune. Pentru ca daca, candva aveai habar ce e iubirea sau cel putin pareai destul de convingator in a sustine asta acum nu mai stii nimic. Acum doar te-ai amestecat. Acum eviti totul si te infunzi in anonimat. Pierzi. Esti invinsul propriului tau joc. Ce gust are asta? Oare ai putea sa imi raspunzi?

[ " Wicca spuse ca nu intelegea de ce multi preferau sa-si petreaca toata viata epuizand drumurile pe care nu doareau sa le parcurga, in loc sa mearga pe singurul drum care i-ar duce undeva"] Paulo Coelho, Brida

Evanescence - Bring Me To Life
Asculta mai multe audio Muzica