duminică, 27 martie 2011

Duminica


Am numit-o tristete o vreme. Perioada aceea in care pana si trotuarul simtea apasarea lacrimililor mele. Asta pana mi-a fost frica sa mai pasesc. Sa privesc orizontul si sa cred ca mai exista ceva dincolo de el. Aveam certitudinea asta candva, dar momentele acelea imi pareau atat de indepartate, atat de adanc sculptate in coridoarele sufletului meu, incat nu imi mai permiteam nici macar sa le caut. Imi era mult mai usor sa ma identific cu ceilalti 9 oameni care se plimbau cu ochii in pamant si dorintele ascunse la spate. E atat de banal si de facil sa te infunzi intr-un anonimat aparent sigur si destul de impanzit incat sa nu ai nici macar o gaurica prin care sa te poti strecura. Nu poti sa cazi, da, asta e ideea. Nu ai nicio sansa sa fugi. Nu ai unde sa strigi, nu e cine sa te asculte. Esti tu cu esecurile si durerea ta care nu valoreaza nimic. Da, initial crezi ca oceanul nu a fost creat inainte. Ca meteorologii sunt prosti pentru ca nu anunta inundatiile numai atunci cand tu suferi. Ca tot globul asta e o jucarie atat de fragila incat s-ar putea sfarama printre cutele degetelor tale si tu...biet inocent ai puterea de a distruge totul. Fals. Nu ai nicio putere, cel putin nu acum.



Esti unul printre milioane.



Dar au trecut si toate astea. Am realizat, probabil din intamplare, ca ceasul de pe noptiera nu a stat in loc in noaptea in care afirmam (sau incercam sa afirm) printre cantitati uriase de apa ce-mi sarau pometii, ca inima mea e distrusa. Asta si multe altele. Cu toate acestea si cu o doza de uimire pentru mine, niciun necunoscut nu s-a oprit pe strada sa adune bucatile din mine ce se imprastiau pe jos. Mai bine zis, inafara de faptul ca mi-am pierdut umbrela intr-o zi, nu s-a intamplat nimic ciudat sau anacronic. Cotidian.



Incepi sa uiti ca te doare.



A fost si etapa in care am cautat disperata un raspuns, o explicatie logica. Ceea ce e putin ciudat, as aprecia eu, e ca nu cautam ceva particular. E ca si inductia care imi displacea atat de mult in liceu. Tanjeam dupa ceva ce putea fi cu usurinta generalizat. O regula. Mai vroiam un motiv sau un pretext pentru ca sa ma simt mai aproape de oameni. Stii tu, toata povestea aia cu identificarea. Am citit o gramada. Prea mult. Am transcris citate nopti intregi, le-am ascuns, mai apoi nu le-am mai gasit. Nu am mai vrut sa le gasesc. Am cautat forum-uri in schimb, am vorbit mult cu oameni care nu aveau nicio legatura cu viata mea, cu atat mai putin cu problemele mele. Am ajuns sa ma descarc in fata secretarei de la banca si sa ies de acolo cu un pachet in plus de servetele (primit cadou). Apoi m-am dus cu ea la film, am plans si ne-am imprietenit, dar asta e deja alta poveste si nu are nicio legatura cu relatarea mea de acum. Pe scurt, am facut de toate si aici. Dar nu am reusit niciodata sa demonstrez ca P(k) implica P(k+1). Nu am reusit nici macar sa gasesc o regula. Un algoritm.



Ti-e frica.


Si am cautat in toate colturile o ascunzatoare. Mi-am sters numerele din telefon, am plecat din oras. Am lasat toate lucrurile dragi acasa, sub pat. Am cautat oameni noi. Ii caut si acum. Am sperat ca undeva se va intampla ceva deosebit. Ma minteam cu usurinta in vremea aia. Credeam ca totul e un joc si tot ce trebuie sa fac e sa ajung la finish. Sa alerg, sa ma plimb, sa caut, sa cercetez, sa ma lupt uneori, sa fac de toate. Aveam convingerea ca la sfarsit lucrurile se vor schimba. Creionam atat de multe ganduri si imagini lipsite de esenta. Imi pierdeam valorile si principiile si incepeam sa cred din nou in povesti. Nu mai radeam nici macar la glume. Ziua urmatoare radeam din orice. As fi fost, pe vremea aceea, cel mai bun regizor de telenovele sau seriale de drama. Eram capabila sa creez o poveste si dintr-un fir de iarba. As fi putut fi si scenarist. De fapt, eram actor. Si imi luam rolurile atat de in serios incat la finalul lor imi aminteam cu greu cum ma numesc.


Nu mai stii cine esti.


Imi era foarte clar tot ce am pierdut. Si au disparut incet toate povestile. A ramas un mare gol si vinovatia. Pentru cat de proasta am fost. Pentru toate momentele in care as fi putut schimba ceva. Pentru fiecare privire si gest pe care le-am ratat. Pentru ca tu, sau vecinul, sau vanzatoarea de la magazin, secretara sau colega de servici se uita la mine cu mila. Pentru ca habar nu am ce inseamna sa ai o viata si ma infund intr-o nulitate. Pentru ca matematica nu functioneaza cu iubire, nici cu durere. Pentru ca nu am stiut niciodata matematica. Nici informatica. Nici teatru. Pentru ca nu mai sunt eu. Pentru tot. Inclusiv pentru hartia pe care o consum acum inutil.


Si totusi, pentru ce?


Pentru ca sa ma trezesc cu 5 lei si cateva sarutari in jurul meu. Pana si tu te-ai prefacut ca iubesti. Ai ciopartit fiecare sentiment si l-ai transformat in scrum. Gunoi. Cum vrei sa ii spui. Asta nu e iubire, dragul meu.


Am iubit, da, candva. Iubesc? Nu. Nu vreau. Tu...pozeaza in continuare.

Lonestar - Amazed

Asculta mai multe audio diverse

marți, 15 martie 2011

15 martie

Astazi te-am mai vazut o data. Putin. Pe fuga. Speriat(a). Nu ti-am mai ghicit ochii negri, nici macar nu am stiut unde sa iti caut privirea. M-am indreptat spre sud cu speranta ca acolo voi gasi altceva. Orice. Am doar o singura pretentie : sa nu te contina.

Te rog, ascunde-te mai bine. Nu sunt vinovata de a-ti cunoaste toate ascunzatorile. Toate crapaturile. Cauta altele. Cat mai departe.


Nu vreau sa te mai cunosc. Se poate?


"yes, she had been told she would be unhappy... And she ended by asking him for a dose of medicine and a little more love"
[Madame Bovary]