sâmbătă, 24 septembrie 2011

Ultimele cuvinte ale unui nebun. Iubire

Nu imi mai amintesc ultima data cand te-am vazut. Uneori mi-e greu sa iti pictez ochii si folosesc o poza veche pe care am varsat vin intr-o seara uitata. Atunci nu am bagat de seama pata rosie ce-ti colora chipul pentru ca stiam ca vor urma mult prea multe poze cu tine pentru ca sa sufar dupa una. Dar nu am mai apucat sa facem poze. Am fost prea ocupati sa traim iubirea si sa ne construim relatia pentru ca sa mai stim unul de existenta celuilalt. Am incercat de multe ori sa imi dau seama in ce zi, in care minut am incetat sa ma intreb ce faci sau unde esti. Nu am reusit. Nu mai stiu nici cand a fost ultima data cand ti-am simtit gustul pe buzele mele... dar stiu ca ultimul sarut a fost ieri.

Stiu ca am fost prea ocupat. Stiu ca am toate motivele si scuzele la indemana si ca tot ce ar trebui sa fac acum e sa iti spun, sa imi eliberez sufletul si sa iti cer sa incepem sa facem din nou poze. Cu o sticla de sampanie. As putea sa iti sugerez sa te imbraci cu rochia rosie care ma inebuneste, pantofii negrii pe care nu i-ai mai purtat demult si buzele crapate. As putea sa te implor sa-mi ghicesti dorintele si sa imi strivesti asteptarile. Ai putea sa ma faci sa uit. Sa fiu un copil abandonat in bratele tale care nu stie nici macar cum sa spuna ca ii e foame sau frig. Nici n-ar fi cazul. Pentru ca tu ai fi acolo si mi-ai redesena cutele.

Pentru ce? S-au pierdut atat de multe intre noi incat nu ar mai avea niciun sens. Nici macar nu mai am cuvinte la indemana prin care sa-ti transmit ceva. Orice. Imi pare totul atat de banal incat mi-e frica sa ridic stiloul de pe hartie in ideea ca nu voi mai fi capabil, mai apoi, sa mai fac vreun contact intre cele doua. Asa ca da, scriu fara coerenta, fara corectitudine, scriu fara sa ma gandesc la nimic din ce scriu pentru ca am fost prea ocupat in ultimul timp ca sa mai gandesc. Sau sa scriu. Pentru ca am lasat pana si cafeaua pe maine si m-am trezit fara sa mai stiu sau sa mai vreau sa aflu cand e azi. Asa ca scriu si sper ca la sfarsit sa pot citi si sa raman cu sufletul agatat undeva pe veranda, spalat, aerisit si frumos mirositor. Si sper sa pot sa il iau de acolo cu mainile goale si sa il mai aud pulsand in corpul meu, macar o data... Imi par atat de departe momentele in care imi simteam inima sufocandu-se in piele incat "o data" mi-ar fi de ajuns... Acum nu am puls, cred. Cel putin nu il aud.


Stiu ca aberez si probabil te vei enerva cand vei citi scrisoarea, daca o vei citi vreodata. Daca voi apuca, in momentul meu de nebunie si spasm sa ti-o dau sau sa o pun suficient de aproape de tine incat sa o gasesti fara sa o cauti. Pentru ca stiu ca daca apuc sa fiu din nou rational voi uita ca inima mai trebuie sa bata din cand in cand si voi alerga dupa maine. Voi uita ca existi si iti voi folosi corpul cu raceala precum prosopul de la dus, fara sa te privesc in ochi, fara sa simt ceva, fara sa pun intrebari.

Asa ca, da, citesti scrisoarea unui om nebun sau cel putin tulburat. Citesti scrisoarea unui om care simte nevoia sa se repete in mod obsesiv tocmai pentru a fi sigur ca este ascultat si ca transmite ceea ce sapa in el de multa vreme. Citesti ultimele randuri ale unui scriitor ratat care si-a uitat propriile sentimente si si-a ingropat simturile in ratiune si secunde. Ai in fata ta dovada vie a faptului ca m-am autodigerat in incercarea mea de a fi... om. Am cazut prada carnii si a slabiciunilor umane pe care le-am condamnat in fiecare gest sau litera asternuta pe hartie pentru multa vreme. Imi amintesc ca erau ani in care consideram ca singurul meu scop pe aceasta lume e sa indrept rasa umana si sa ii critic defectele. Credeam cu ardoare ca Dumnezeu m-a inzestrat cu acest har de a scrie tocmai pentru ca pot sa fiu un judecator si sa transmit omenirii tot ce ar vrea El sa spuna. Pe atunci inca mai credeam intr-o forta divina. Dar nu te amagi, credeam in ea doar pentru ca ma alesese pe mine si imi acceptase superioritatea. Apoi am realizat ca nu am nevoie de nimeni si ca ii sunt superior oricarei forme de viata de pe aceasta planeta sau de pe oricare alta. Dumnezeu era o jucarie pentru mine, iar eu eram creatia sau invatacelul care a reusit sa-si intreaca maiestrul. Am fost un nebun.

Viata mea a fost bucati aruncate de puzzle si eu in centrul tuturor. Nu am avut nicio clipa sau moment de iubire, compasiune sau afectivitate. Nu m-am injosit intr-atat incat sa convietuiesc sau sa relationez cu alte fiinte inferioare mie. Cel mai mult ma iritau toate dramele personale pe care aceste fiinte le aveau. Dependenta. De fapt, usurinta cu care isi creau legaturi, unele intre celelalte si deveneau dependente intre ele. Si toata acea suferinta exagerata, nu mi-am permis niciodata sa plang sau sa sufar. Am fost zdrobit, calcat in picoare si ranit de prea multe ori ca sa aleg cea mai semnificativa rana si sa o povestesc aici. Au fost multe, dar nu le voi recunoaste niciodata si nu iti voi povesti de ele. Nici tie, nici altcuiva.

Tot efortul si conservarea intelectuala pentru ca sa sfarsesc ca intr-un film de prost gust, indragostit de o femeie. Sa te las pe tine sa-mi inghiti literele si sa imi ascunzi ideile, sa fiu copilul tau si sa nu simt altceva decat iubire. Sa nu pot sa vorbesc despre asta, sa imi fie frica sa recunosc, sa ma simt haituit in propriul meu corp si sa ma ascund in orele de somn. Sa ajung sa ma mint ca nu mai stiu ce gust ai. Sa nu pot sa scriu adevarul stiind ca voi citi dupa aceea. Sa imi impun sa uit ca te-am iubit candva, ca tot ce simt pentru tine e real.

Sa imi fie frica sa simt...

Nu am fost niciodata un artist si asta nu a fost niciodata in planuri. Nu am avut introducere, cuprins, incheiere, nici macar ordine cronologica in ce am scris. Nu stiu inca sa scriu despre dragoste cu toate ca nu mai pot sa scriu despre altceva. Mi-am uitat ratiunea si te-am lasat sa ma ciopartesti.

Iar acum sunt puzzle-ul tau. Un scriitor ratat si o femeie pe care o iubeste. Cum poti sa scrii despre iubire?

Gilberto Santa Rosa - Mentira