Ieri erai aici. Astazi nu stiu. (partea a III-a)

Ma simteam ca intr-un tunel. Si pur si simplu nu reuseam sa vad nicio lumina. Incepusem sa gasesc vinovati. Si ii uram pe ceilalti pentru ca incetau sa spere. Vedeam in fiecare zi cum se intunecau mai mult. Se lasau acoperiti de durere. Ma trageau si pe mine odata cu ei. De unde sa mai gasesc resurse? Nici amintirile nu ma mai ajutau. Incepeau sa devina putine si sterse. Le vedeam prin ceata. Simteam ca te pierd. Ii vedeam cum te lasau sa pleci si se resemnau. Dar, doamne, tocmai asta nu trebuiau sa faca! Dispareai.

Medicii tocmai asta asteptau. Resemnare. Acceptarea unui fapt inevitabil. Dar era inevitabil? Nu aveam nicio putere in fata vietii. Eram niste jucarii amarate pe care soarta le manevra. Dar iubirea? Tu? Cineva tot trebuia sa lupte. Nu puteam renunta acum, niciunul dintre noi. Nu aveam dreptul sa facem asta. Ceea ce ma ucidea era ca ma condamnau pentru ca credeam. Toti ma priveau ca si pe un copil naiv si prost care refuza sa accepte realitatea, dar ei habar nu aveau...

Si ii uram. Simteam un dispret profund pentru toti.

Ma deranja monotonia. Vroiam cu disperare sa se intample ceva care sa ma scoata din rutina de fiecare zi. Imi pierdusem viata, dar asta nu conta. Trebuia ca el sa si-o recupereze. Imprevizibilul s-a intamplat intr-o zi de luni. Nu imi amintesc prea multe din prima parte a zilei. Stiu ca m-am trezit cu aceeasi frica si durere de obicei. Nu am mancat. M-am imbracat rapid si am fugit spre spital. Nu pot sa imi dau seama nici acum ce anume m-a grabit. Ma gandeam ca o sa ajung si nu vei mai fi acolo, era o teama pe care o aveam constant. Nu puteam suporta gandul ca ai putea avea nevoie de mine si eu nu voi fi acolo. De multe ori stateam la spital numai pentru a fi mai aproape de tine. Imi interziceam sa ma gandesc la orice altceva, sa fac ceva ce sa nu te implice. Lumea din jur incepuse sa creada ca nu pot sa imi mai revin, dar imi pasa atat de putin de ei. Trebuia sa ajungi in coma ca sa inteleg ceea ce incercai sa imi explici, ei pur si simplu nu conteaza. Totusi, in acea zi de luni ceva nu era bine. Nu vreau sa credeti ca am devenit paranoica, dar vedeam mereu imaginea cu patul tau gol. Stiam ca trebuie sa ajung repede acolo. Poate era doar un presentiment idiot, unul dintre miile pe care le-am avut in ultimul timp. Dar poate chiar aveai nevoie de mine.

Eram inconstienta cand am intrat in spital. Percepeam prea putin din ceea ce se intampla in jurul meu. Am vazut medicul si am fugit la el. Mama ta nu era. Tatal tau era absent. Se intamplase ceva. Si-a ridicat ochii inspre mine. Era chinuit de durere. Asteptam sa imi spuna ca...

- Starea lui s-a inrautatit azi noapte. Medicii nu ii dau mai mult de 24, poate 48 de ore. Doar o minune il mai poate salva...

O minune? S-a terminat. Acela a fost momentul in care am incetat sa cred, m-am prabusit. Vroiam doar un singur lucru. Daca Dumnezeu e acolo undeva, in imensitatea care ma acopera sa imi spuna de ce...

Nu are rost sa explic ce am simtit. Frustare. Durere. M-am invinovatit pe mine, pe el, pe lumea intreaga. Am pierdut tot. Poate suna absurd, dar pur si simplu refuzam sa cred ca mai exista o continuare. Ca cineva mai are un plan pentru mine. Nici macar nu eram dispusa sa il accept. Pentru ca tu erai planul meu si nu ma interesa sa nu te mai vad niciodata. Sa imi impun sa uit ca existi. Vroiam doar sa traiesti, sa stiu ca undeva aerul se contopeste cu respiratia ta. Sa iti simt bubuitul langa al meu.

- Pot sa il vad?

- Nu, l-au mutat. Medicul a spus ca face tot posibilul pentru a ne lasa sa intram la el mai tarziu.

Mai tarziu? Nu exista un "mai tarziu" pentru mine. Era acum, si nu dadeam doi bani pe ce zicea medicul sau oricine altcineva din acest spital. Cum nici ei nu dadeau doi bani pe durerea mea. Nu stiu ce vroiam sa fac, pentru ca ma zbateam disperata. Am aflat salonul in care era. Nu ma mai controlam. Ma lasam condusa de insticte, dispusa sa fac orice pentru a ajunge la el. Coridorul vajaia. Era agitatie si intotdeauna cate o asistena langa camera in care se afla el. Stiam ca trebuie sa intru cu orice pret. M-am rezemat de perete si am asteptat. Eram in transa. Totusi ma miscam si gandeam cu o precizie de invidiat pentru un om in conditia mea. Poate era acea lege a firii, care se presupune ca exista. Poate ca undeva un Dumnezeu incerca sa imi mai dea o sansa...

A fost un moment de care am profitat. O clipa de neatentie, o usa lasata intredeschisa. M-am strecurat. Am intrat si te-am vazut. Erai acolo, intr-un alt pat, cu aceeasi expresie fara viata si cu niste tuburi in plus. Nu ma mai impresionau aparatele. Eram obinuita cu tine asa, in fond, era imaginea cu care traisem in ultimele saptamani.

- Nu ai niciun drept sa faci asta, stii? M-ai dezamagit! M-ai lasat singura inca o data! De ce? Cum iti permiti sa incetezi sa lupti? Nu iti dai seama ca ma omori o data cu tine? Chiar nu iti pasa? Acum e momentul sa lupti, sa te agati cu dintii de fiecare sansa pe care o ai! De ce nu o faci? De ce ne lasi? Esti un las, nu ai deloc curaj. Si nu am inteles ca nu o sa ai niciodata. Nici macar acum nu poti sa faci un efort si sa infrunti viata? Chiar nu intelegi ca te iubesc si nu am habar cum sa iti mai spun asta? Te iubesc...

Vorbeam sacadat. Cateodata chiar strigam si mai tarziu m-am surprins realizand ca nimeni nu a avut niciun fel de reactie mai devreme. Plangeam. Am intrat in salon cu ideea fixa ca il urasc si am iesit fiind sclava lui inca o data. Am iesit cu sufletul imprastiat in bucatele. Am fugit, nu stiu unde. Nu vroiam sa vad pe nimeni. Vroiam sa fug pana si de mine. Nu era atunci momentul in care el trebuia sa isi revina, sa raspunda la chemarea mea, sa se intample minunea? Imi spuneam ca nu o sa ma mai intorc, ca nu voi rezista sa stiu ca va fi din ce in ce mai rau pana cand...

Nu m-am mai intors. A doua zi a fost singura din ultimele 3 saptamani in care nu am simtit mirosul de clor care imi ardea ochii. Am stat toata ziua inundata in zapada, sperand sa inghet, sa simt frigul. Nu simteam nimic. Doar frica. Asteptam momentul in care sa simt cum moare totul. Si era cumplit sa stai, privind viata, si sa iti astepti moartea. Asta faceam. Priveam la tot ce lasam in urma, iar fara tine, mi se parea doar un imens tablou gri.

Ceea ce ma speria mai tare era ca nu se intampla nimic. Tacerea continua sa ma sfideze. A venit la mine si mi-a spus sa mergem la spital.

- Nu. Pleaca.

- Vei veni acum cu mine la spital pentru ca are nevoie de tine. Nu poate castiga lupta asta singur.

- Nu am chef sa vorbesc. Lupta a pierdut-o. Nu vin.

- Si-a revenit.

Stiu doar ca mi-am intors capul si am privit-o in ochi. Nu ma mai uitasem de mult la ea. Fetele celorlalti ma scarbeau dupa o vreme. Am fost la spital. Am simtit din nou miros de clor. Am intrat in salon (era cel de dinainte). Mi-a fost frica sa ma apropii. Chiar era o schimbare?

I-am prins mana in a mea. L-am mangaiat. Faceam asta de fiecare data pentru ca simteam nevoia sa ii simt atingerea. Era calda sau doar imi inchipuiam? Mi-a strans mana. S-a jucat cu palma mea, fara sa slabeasca stransoarea. Era ca o legatura apatica, dar existenta. Si-a deschis ochii. Si atunci m-am pierdut din nou in privirea lui calda...(incepusem sa simt cum durerea se topeste)

Paginile prindeau culoare.








Florin Chilian-zece exclusive mp3
Asculta mai multe audio Muzica