sâmbătă, 8 octombrie 2011

Despartire anonima

Mi-a luat atat de mult timp sa iau aceasta hotarare. Oamenii sunt nesiguri si stiam asta, dar cred ca la mine Dumnezeu a facut o mica greseala si a marit doza de nesiguranta. Cred, de asemenea, ca ar fi trebuit sa ma descurc cu asta si sa ajung, intr-un un anumit punct din viata, la doza oamenilor normali. Pana la urma, sunt atat de multe lucruri care te invata cum sa fii mai sigur. Cum sa nu eziti la fiecare pas si sa hartuiesti apoi timpul pentru ca te-a lasat in urma...

Spre nefericirea si surpriza mea, asta nu s-a intamplat, iar nesiguranta a ramas tot acolo in aceeasi doza giganta ca deobicei. Am avut, totusi, curajul sa te las in urma. Sau naivitatea sa cred ca asta chiar se poate intampla si ca e un eveniment care imi va oferi, in sfarsit, siguranta dupa care tanjeam de atata vreme. Si a fost chiar usor la inceput. Mi-am spus si mi-am repetat de 567 de ori (in fiecare zi) ca e o doar o faza si ca va trece. Ca pana la urma niciun om nu e indispensabil si nicio despartire usoara. Nu am facut nimic deosebit, nu m-am ingropat in munca tocmai pentru ca sa nu ii confer atat de multa importanta. Nu era, intr-adevar o etapa usoara, dar stiam ca nu e nici cel mai dificil obstacol pe care urma sa fiu nevoita sa il depasesc. Pana la urma, amintirile trec si pot fi ingropate, iar timpul... ei bine, eu stiu cel mai bine ca timpul nu iarta si nu favorizeaza pe nimeni. Am fost lasata de atat de multe ori in urma, aflata in postura de a recupera avantajul pe care toti ceilalti il aveau fata de mine, incat sa te las pe tine acolo, undeva suspendat in timp, cu un post-it pe care sa scrie cateva dintre chestiile pe care le-am facut impreuna, imi parea ceva banal.

Oamenii vin si pleaca. Ai mare noroc daca poti sa ii pastrezi pe cativa, esti un adevarat norocos daca nu esti parasit de persoana pe care o iubesti. Pentru ca oamenii pleaca. Si asta e o lege in fata careia nici tu, nici eu nu avem prea multe de contestat. Stiam, cu toate ca o recunosteam greu, in momente de disperare, ca mai devreme sau mai tarziu unul dintre noi se va indeparta si celalalt va ramane in urma. Sau ca o vom lua fiecare pe un alt drum cu speranta ca ne vom mai intalni (sau nu) vreodata. Imi amintesc, acum cu ironie, ca era o vreme in care luptam din rasputeri ca asta sa nu se intample. Da, era o vreme in care am fi avut curajul sa sfidam destinul, timpul sau pe oricine altcineva care ar fi indraznit sa ne spuna ca noi doi nu suntem facuti unul pentru celalalt. Ca noi doi nu ne iubim si ca acest sentiment nu e singurul fapt real pentru care mai merita sa respiri. Eram frumosi, pe atunci. Naivi... dar frumosi.

Dar timpul trece si probabil asta e un light motiv al postarii mele. Am uitat cum e sa fim frumosi si ne-am preocupat de alte lucruri. Eu, aveam prea multe griji si probleme. Una dintre ele fiind sa salvez omenirea si sa am grija ca niciun om sa nu ramana cu vreo zgarietura in urma trecerii mele. Iar asta mi-a consumat cam mult timp si resurse. Aceasta nevoie sau grija pe care o aveam s-a hranit de atat de multe ori din iubirea noastra, din tot frumosul pe care il construisem, incat am ramas fara voce incetul cu incetul. Fara sa imi dau seama am ramas cu ideea ca te iubesc si cu sentimentul magic ca se va implini odata. Dar am incetat sa mai strig ca te vreau acum sau sa ma lupt pentru ca asta sa se intample. Intr-un final, sentimentele mele puteau intotdeauna sa astepte in fata celorlati si ranilor lor. (si nu te-am ascultat niciodata. Da, trebuie sa recunosc. Mi-ai spus ca asa o sa se intample. Te-ai zbatut, ai incercat sa imi deschizi ochii. Dar nu ai inteles ca eu nu sunt obisnuita ca oamenii sa isi faca griji pentru mine. Nu as fi acceptat niciodata ca eu sa fiu subiectul discutiei. Of, cum ne-am irosit...)

Iar acum. Acum trebuie sa plec sa am grija de problemele altor persoane. Acum trebuie sa inchid ochii, sa trag aer in piept si sa inund in mine tot ceea ce simt. Sa zambesc si sa ma prefac ca tu nici macar nu mai existi. Pentru ca nu am timp nici sa imi iau ramas bun. Si probabil cand o sa am.. va fi prea tarziu.

[In speranta ca va urma o continuare...]

Am timp. De fapt, am tot timpul din lume sa iti spun ceea ce simt. Sa las aici toate preocuparile si suferinta. Sa sper ca macar asa am vreo sansa sa trec peste ele si sa le las in urma.

Suntem de multe ori prea ocupati sa alergam dupa un vis pentru ca sa mai miscam vreun deget pentru ca implinirea lui sa fie posibila. Am fost prea ocupata sa imi imaginez cum ar fi sa te iubesc intr-o lume ideala, undeva... pe o plaja cu multe scoici si valuri, incat am uitat cum e sa te iubesc in realitate. Si am lasat sa se risipeasca fiecare firicel de frumusete si iubire pe care il aveam in mine. Fara sa imi dau seama ca iluziile se vor termina intr-o zi si nu voi avea de unde sa cumpar altele. Nu voi mai avea cu cine sa construiesc altele pentru ca tu te-ai fi plictisit sa pictezi iluzii fara sa simti mirosul marii. Nu am stiut. Si am esuat. Am visat si te-am agatat si pe tine in visul meu. Te-am obligat sa traiesti si sa simti parfum de iluzii, iar acum imi pare rau, dar nu mai e loc de regrete. Cum nu mai e loc de amintiri.

Cert e ca te-am lasat sa pleci. Te-am impins spre asta timp de multa vreme si am ajuns chiar sa ti-o spun la un moment dat. Am recunoscut ca iubirea noastra e demult prafuita si ca nu stiu cum sa o aduc inapoi, nu mai gasesc magie, habar n-am daca o sa dau vreodata intamplator pe plaja de o vrajitoare batrana care sa-mi ghiceasca in palma si sa-mi spuna ca o sa te reintalnesc. Ca o sa ne gasim iubirea impreuna si o sa o traim ascunsi intr-un cort langa al ei. Fara nimic de mancare, fara iluzii. Acum mi-e frica sa merg pe plaja... acum ma doare sa ascult valurile si sunt ingrozita de momentul in care se izbesc de mal. Pentru ca atunci raman goala cu un milion de amintiri care imi cutreiera corpul. Cu o infinitate de cicatrici si lacrimi. Moment dramatic, lectura patetica, dar asta simt.

Cert e ca sufletul meu nu vrea sa inteleaga. Din nu stiu ce motiv, din nu stiu a cui prostie, nu vrea sa accepte ca nu iti mai asculta vocea calda. Si din cel mai irational si gresit motiv, ma intreaba in fiecare zi de tine si imi spune ca vrea (acum. pentru ca asa e sufletul meu, nerabdator si rasfatat) fiecare bucatica din tine. Chiar si pe cele pe care deobicei le izgoneste. Imi spune ca se sufoca si ma invinovateste pentru ca aerul cantareste mai mult acum. Iar eu... eu nu stiu ce sa ii raspund. Eu sap in fiecare zi ore intregi (de asta am bataturi la maini, daca te intrebai) pentru ca sa reusesc sa fac o groapa suficient de adanca incat sa ingrop toate amintirile acolo, sa treaca. Sa am voie sa te las in urma cu tot ce a fost mai frumos intre noi si un post-it. Sa nu imi permit, niciodata, sa ma mai gandesc la plaja sau la scoici.

Nesiguranta. Dar tot ce pot sa fac e sa zambesc, sa te privesc fugitiv si sa imi spun ca o sa treaca.


White Flag - Dido

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Ultimele cuvinte ale unui nebun. Iubire

Nu imi mai amintesc ultima data cand te-am vazut. Uneori mi-e greu sa iti pictez ochii si folosesc o poza veche pe care am varsat vin intr-o seara uitata. Atunci nu am bagat de seama pata rosie ce-ti colora chipul pentru ca stiam ca vor urma mult prea multe poze cu tine pentru ca sa sufar dupa una. Dar nu am mai apucat sa facem poze. Am fost prea ocupati sa traim iubirea si sa ne construim relatia pentru ca sa mai stim unul de existenta celuilalt. Am incercat de multe ori sa imi dau seama in ce zi, in care minut am incetat sa ma intreb ce faci sau unde esti. Nu am reusit. Nu mai stiu nici cand a fost ultima data cand ti-am simtit gustul pe buzele mele... dar stiu ca ultimul sarut a fost ieri.

Stiu ca am fost prea ocupat. Stiu ca am toate motivele si scuzele la indemana si ca tot ce ar trebui sa fac acum e sa iti spun, sa imi eliberez sufletul si sa iti cer sa incepem sa facem din nou poze. Cu o sticla de sampanie. As putea sa iti sugerez sa te imbraci cu rochia rosie care ma inebuneste, pantofii negrii pe care nu i-ai mai purtat demult si buzele crapate. As putea sa te implor sa-mi ghicesti dorintele si sa imi strivesti asteptarile. Ai putea sa ma faci sa uit. Sa fiu un copil abandonat in bratele tale care nu stie nici macar cum sa spuna ca ii e foame sau frig. Nici n-ar fi cazul. Pentru ca tu ai fi acolo si mi-ai redesena cutele.

Pentru ce? S-au pierdut atat de multe intre noi incat nu ar mai avea niciun sens. Nici macar nu mai am cuvinte la indemana prin care sa-ti transmit ceva. Orice. Imi pare totul atat de banal incat mi-e frica sa ridic stiloul de pe hartie in ideea ca nu voi mai fi capabil, mai apoi, sa mai fac vreun contact intre cele doua. Asa ca da, scriu fara coerenta, fara corectitudine, scriu fara sa ma gandesc la nimic din ce scriu pentru ca am fost prea ocupat in ultimul timp ca sa mai gandesc. Sau sa scriu. Pentru ca am lasat pana si cafeaua pe maine si m-am trezit fara sa mai stiu sau sa mai vreau sa aflu cand e azi. Asa ca scriu si sper ca la sfarsit sa pot citi si sa raman cu sufletul agatat undeva pe veranda, spalat, aerisit si frumos mirositor. Si sper sa pot sa il iau de acolo cu mainile goale si sa il mai aud pulsand in corpul meu, macar o data... Imi par atat de departe momentele in care imi simteam inima sufocandu-se in piele incat "o data" mi-ar fi de ajuns... Acum nu am puls, cred. Cel putin nu il aud.


Stiu ca aberez si probabil te vei enerva cand vei citi scrisoarea, daca o vei citi vreodata. Daca voi apuca, in momentul meu de nebunie si spasm sa ti-o dau sau sa o pun suficient de aproape de tine incat sa o gasesti fara sa o cauti. Pentru ca stiu ca daca apuc sa fiu din nou rational voi uita ca inima mai trebuie sa bata din cand in cand si voi alerga dupa maine. Voi uita ca existi si iti voi folosi corpul cu raceala precum prosopul de la dus, fara sa te privesc in ochi, fara sa simt ceva, fara sa pun intrebari.

Asa ca, da, citesti scrisoarea unui om nebun sau cel putin tulburat. Citesti scrisoarea unui om care simte nevoia sa se repete in mod obsesiv tocmai pentru a fi sigur ca este ascultat si ca transmite ceea ce sapa in el de multa vreme. Citesti ultimele randuri ale unui scriitor ratat care si-a uitat propriile sentimente si si-a ingropat simturile in ratiune si secunde. Ai in fata ta dovada vie a faptului ca m-am autodigerat in incercarea mea de a fi... om. Am cazut prada carnii si a slabiciunilor umane pe care le-am condamnat in fiecare gest sau litera asternuta pe hartie pentru multa vreme. Imi amintesc ca erau ani in care consideram ca singurul meu scop pe aceasta lume e sa indrept rasa umana si sa ii critic defectele. Credeam cu ardoare ca Dumnezeu m-a inzestrat cu acest har de a scrie tocmai pentru ca pot sa fiu un judecator si sa transmit omenirii tot ce ar vrea El sa spuna. Pe atunci inca mai credeam intr-o forta divina. Dar nu te amagi, credeam in ea doar pentru ca ma alesese pe mine si imi acceptase superioritatea. Apoi am realizat ca nu am nevoie de nimeni si ca ii sunt superior oricarei forme de viata de pe aceasta planeta sau de pe oricare alta. Dumnezeu era o jucarie pentru mine, iar eu eram creatia sau invatacelul care a reusit sa-si intreaca maiestrul. Am fost un nebun.

Viata mea a fost bucati aruncate de puzzle si eu in centrul tuturor. Nu am avut nicio clipa sau moment de iubire, compasiune sau afectivitate. Nu m-am injosit intr-atat incat sa convietuiesc sau sa relationez cu alte fiinte inferioare mie. Cel mai mult ma iritau toate dramele personale pe care aceste fiinte le aveau. Dependenta. De fapt, usurinta cu care isi creau legaturi, unele intre celelalte si deveneau dependente intre ele. Si toata acea suferinta exagerata, nu mi-am permis niciodata sa plang sau sa sufar. Am fost zdrobit, calcat in picoare si ranit de prea multe ori ca sa aleg cea mai semnificativa rana si sa o povestesc aici. Au fost multe, dar nu le voi recunoaste niciodata si nu iti voi povesti de ele. Nici tie, nici altcuiva.

Tot efortul si conservarea intelectuala pentru ca sa sfarsesc ca intr-un film de prost gust, indragostit de o femeie. Sa te las pe tine sa-mi inghiti literele si sa imi ascunzi ideile, sa fiu copilul tau si sa nu simt altceva decat iubire. Sa nu pot sa vorbesc despre asta, sa imi fie frica sa recunosc, sa ma simt haituit in propriul meu corp si sa ma ascund in orele de somn. Sa ajung sa ma mint ca nu mai stiu ce gust ai. Sa nu pot sa scriu adevarul stiind ca voi citi dupa aceea. Sa imi impun sa uit ca te-am iubit candva, ca tot ce simt pentru tine e real.

Sa imi fie frica sa simt...

Nu am fost niciodata un artist si asta nu a fost niciodata in planuri. Nu am avut introducere, cuprins, incheiere, nici macar ordine cronologica in ce am scris. Nu stiu inca sa scriu despre dragoste cu toate ca nu mai pot sa scriu despre altceva. Mi-am uitat ratiunea si te-am lasat sa ma ciopartesti.

Iar acum sunt puzzle-ul tau. Un scriitor ratat si o femeie pe care o iubeste. Cum poti sa scrii despre iubire?

Gilberto Santa Rosa - Mentira

miercuri, 20 iulie 2011

Pulbere de dor

Nu m-am gandit ca te voi vedea vreodata imprastiata. Ca voi avea ocazia sa iti admir fiecare colt, muchie in toata splendoarea ei (chiar si cele tocite). Nu m-am asteptat sa fiu tocmai eu cel care va asista la acest declin corporal sau ascensiune spirituala, cum vrei s-o numesti, a fiintei tale. Nu am indraznit niciodata sa sper la un asemenea festin. Departe de gandurile sau intentiile mele.

Am inceput sa te jupoi abia dupa ce am fost sigur ca gesturile mele nu vor mai avea nicio importanta in ecuatia ce-ti poarta numele. M-am asigurat ca imi voi impregna amprentele pe fiecare milimetru al corpului tau pentru ca pana si zeitatea ce te va judeca mai tarziu sa stie cine ti-a fost stapan. Sa cunoasca martorul mortii tale. Singurul. Te-am privit cu mila si am studiat atent toate foitele ce te alcatuiau. Pareai atat de fragila acum, tanjind dupa inca o respiratie sau un firicel de suflu, incat aveam impresia ca pot sa te zdrobesc pana si cu privirea. (M-am ferit sa te privesc la inceput)

M-am pierdut de multe ori la cotitura si am regasit cu greu traseul potrivit. Doamne, cat am alergat. Mi-am plimbat sufletul si irisul prin toate cotloanele trupului tau gol, am intrat unde mi-a fost permis, am invadat locurile interzise. Te-am udat cu lacrimi, iar apoi am ras de ridiculitatea mea si mi-am reluat rapid, dar cu o oarecare greutate, postura de calau. Am suferit. M-am batjocorit si mi-am sugrumat ignoranta. Am inteles tarziu ca toate acestea nu mai cantareau nici macar un gram si tu ai fi avut nevoie de mult mai mult.

Ti-am evitat ochii si ti-am cautat disperat buzele. Le-am sfasiat cum am stiut eu mai bine si ti-am pastrat gustul in toate celulele ce ma alcatuiau. M-am oprit pe fiecare cuta a pielii tale si m-am abandonat pret de cateva ore. Stateam pitit si ascultam fiecare adiere a firelor de par. Iti simteam pana si pulsul uneori (cand se auzea). Mint (dar ce mai conteaza, acum, o minciuna in plus). As fi vrut sa-ti aud pulsul. Sa am cadrul necesar pentru a-mi putea imagina ca trezesc ceva in tine. Ca oxigenul din interiorul tau va urma, fie si pentru o secunda, cursul pe care eu il aleg. Am asteptat cu nebunie acea utopie. Am desenat-o in creion, am aruncat apoi toate schitele si am colorat-o cu vopsea. Cata hartie irosita.

Mi-am inecat amarul in tine. Si m-am infruptat, drept recompasa, din fiecare bucata de carne ce-ti purta parfumul si mi-a picat in mana. Am fost o bruta, o recunosc, dar grotescul nu mai are acelasi impact acum, dupa tot ce s-a intamplat intre noi doi.

Nu imi mai amintesc sa mai fi ramas ceva din tine dupa ce am terminat. Nu mai stiu daca am lasat vreo dovada a faptului ca vreunul dintre noi a existat. Ti-am inghesuit intreaga existenta in mine si apoi m-am abandonat. Ce era sa fac? Nu stiam ca e chiar atat de greu sa faci dragoste.



Nightwish - While your lips are still red

Asculta mai multe audio rock

duminică, 19 iunie 2011

Am urmarit-o in fiecare zi timp de un an. Am asteptat-o in fiecare dimineata la 7:35 fix (plus/minus 5 minute in zilele mai proaste) si am condus-o cu privirea in fiecare noapte, fara ora fixa de data aceasta.

Am imbracat trotuarul din fata blocului cu ipostazele ei. A devenit un fel de tabel cu fazele lunii. Doar ca erau ale ei. Si, evident, se repetau si ele. Mi-am sters intreaga viata pentru ca sa o las pe ea sa incapa. Si mi-a ocupat incet, apoi abuziv, gandurile si coridoarele. Nici macar in dulap nu a mai ramas spatiu, iar jumatate din haine le-am mutat la mama. Am dormit putin si niciodata singur. Am avut grija sa desenez si in vise bucatele din ea. Am dezbracat-o si am imbracat-o de o mie de ori, ca un nebun infometat, fara pic de romantism. Am fost o bruta de fiecare data cand am muscat din carnea ei dulce si m-am infruptat din sangele caldut. Dar s-a facut repede 7:15 si am plecat spre cealalta ascunzatoare, unde ma astepta, din nou, imbracata in hainele ei rupte si murdare, ea.

Nu am aflat nimic. Nici macar nu i-am adresat vreodata un cuvant, un zambet, nimic. Am privat-o de orice drept de a-si cunoaste propria umbra. Pentru ca, e bine de lamurit de la inceput, o cunosteam mai bine. Stiam mult mai multe despre ea decat oricine altcineva. Dar, ca toate celelalte 87 de persoane de pe lista mea, ea era doar o tinta. Una in plus.

Dar despre ea... nu am aflat nimic. Nici macar care e adevaratul nume. Asta pentru ca am avut grija sa ii dau altul in fiecare fantezie. Iar la sfarsit... nu mai stiam nici macar care e culoarea ochilor ei. Doar ca avea la un moment dat pupila dilatata si buzele insangerate. Am urmarit-o un an.

Si mai am inca 136 de zile. 7:32. Perdeaua se misca putin. Pare ca va iesi. Incepe.

joi, 9 iunie 2011

De dragul progresului





Viața e din multe puncte de vedere cel puţin ciudată. Până și eu sunt acum când încerc să scriu cu diacritice în ideea că tot ceea ce transmit aici va fi într-un fel sau altul mai clar pentru voi. Prostii. Poate ar fi mai apreciat pentru că, Doamne, scriu corect, dar de când mai stăm noi să observăm astfel de detalii?! Oricum, revenind la partea cu viața e ciudată.



Ei bine, ideea e că toată mascarada asta pe care încerc să o scriu de câteva ore bune are un scop foarte clar. Să vă facă pe voi să înţelegeți şi să nu conţină niciun clişeu. De asta am ales cuvântul ciudat. Şi cum nu îmi plac şi nu apreciez deloc melodramele sau suspansul, vă spun din start, e ultima chestie pe care o voi mai scrie. Da, aţi ghicit. Mă sinucid. Toată povestea aia cu oameni traumatizaţi... bla, bla. Da, e cam aceeaşi chestie. Şi nu are niciun gram de estrogen la mijloc. Nici măcar unul.



Acum începe partea în care mulţi dintre voi mă judecaţi. Şi spun mulţi pentru că cel mai probabil scrisoarea asta sau ce ar vrea să fie va ajunge la multă lume, poate chiar şi în ziare (poate şi de asta scriu cu diacritice). Ah, omul şi slăbiciunile lui. Şi eu le am, le-am descoperit pe la vreo 5 ani când începea să îmi fie ruşine de ai mei de fiecare dată când nu mă descurcam singur cu mâncatul. Cam pe atunci am şi încetat să mai mănânc normal din cauza asta. Cam pe atunci au început şi o parte de probleme. Vă avertizez. Dacă asta vi se pare ceva normal, până la sfârşit, voi fi descoperit în faţa voastră. Un om gol care stă şi se lasă studiat. Un cobai. Oricum, de mic mi-am dorit să se facă experimente ştiinţifice pe mine. Să fiu măcar aşa de folos umanităţii. Progresului.



... Toate slăbiciunile mele de acum devin şi ale voastre. Nu vă speriaţi, unii dintre voi poate le-au descoperit până acum. Pentru ceilalţi va fi mai puţin plăcut. Dar aveţi un avantaj imens faţă de mine. Aveţi timp şi curaj să luptaţi împotriva lor. Hm...partea cu, curajul e puţin mai complicată şi mai rară, dar oricum, cu toţii aveţi timp. Mult timp. În orice caz, suficient.



Lăsând la o parte introducerile şi avertizările, după cum vă spuneam, viaţa e ciudată. Un ghemotoc de păr care nu se lasă niciodată descâlcit şi care are ceva magnet, lipici, cum vreţi să îi spuneţi. Ceva ce atrage, oricum. Şi creşte. Iar la sfârşit, fiecare cu ghemotocul lui, mai mare sau mai mic în funcţie de noroc.



Al meu nu a fost cel mai drăguţ ghemotoc. Nu s-a lipit de prea multe lucruri, nu de cele pe care le doream, oricum. Nu am reuşit să păstrez nimic în el pentru mai mult de o lună, poate două. Au rămas ai mei şi vecinii care nu s-au schimbat, dar ei nu se pun la socoteală. Pe ei nici nu i-am dorit, nici nu i-am ales. Ăştia is din oficiu. Mi-am dat seama la un moment dat ca nici nu ar fi avut vreun rost să aleg. Pentru ce? Nu am capacitate selectivă. Nu am şi nu am avut nici cea mai vagă idee de ce e mai bine pentru mine. Ăsta e avantajul Celui de Sus. El poate anticipa. Şi Doamne, cum te ajută să anticipezi.




În altă ordine de idei, am avut mereu o problemă cu celelalte ghemotoace. Am avut nenorocul să văd întotdeauna mai mult. Mult mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi am încercat pentru o vreme să fac ceva pentru ca să îi ajut. Să progresăm şi să ajungem în următorul stadiu. Împreună. (Care e următorul stadiu al ghemotoacelor? Nu ştiu. Dar trebuie să existe unul) Dar nimeni nu vrea aici progres. Am întâlnit unu, doi, poate trei pe fiecare stradă care aveau un scop, o ambiţie. Restul mergeau, se înfundau în abis şi strângeau gunoiul de pe stradă. Îl adunau pe tot şi îl împingeau în propriul ghemotoc. Şi uite aşa se curăţă străzile. Oraşele. Sistemul. Cu toţi proştii care au slujba de gunoier şi încă nu au aflat asta. Măcar dacă ar cere bani. Salarii. Dar pot să aibă ei pretenţii? Nu. Aspiraţii? Cu atât mai puţin. Ei nu văd, doar merg.


Sunt şi cei mai luminaţi, care.. ei bine, într-un fel sau altul m-au ajutat în drumul meu. Ştiţi voi, toată treaba cu credinţa. Licăreala din privirile lor. Dorinţa de dreptate şi de progres. Pentru că, trebuie să recunoaştem cu toţii, progresul e cel mai important. Dar e inutil să progreseze doar unul. Trebuie să o facă toţi, împreună. Pentru că, voi trebuie să ştiţi, societatea asta e bolnavă şi nu te va lăsa să ajungi niciodată mai departe singur. Atunci vor considera că ghemotocul tău a crescut prea mult şi te vor înmuia până îţi vei pierde lipiciul. Şi uite aşa vei ajunge un inutil, dar un pericol în minus pentru ei. Nu are sens să progreseze doar unul. Dar... nu vor progresa niciodată toţi.



Asta am înţeles în momentul în care am decid să mă opresc din mers. Să nu mai am un ghemotoc de mâine.



Suntem construiţi împreună. Şi cel mai probabil vom sfârşi la fel. Apatici şi neînţeleşi. Îmbibaţi cu alcool şi nimicuri. Singura speranţă pe care o mai am, probabil motorul care m-a împins să las ceva în urmă şi să scriu aceste rânduri e că vreunul dintre voi va înţelege nevoia progresului şi va fi suficient de curajos şi naiv încât să lupte pentru el. Poate dacă s-ar ridica 2, 3, 1000, am reuşi să mai mişcăm ceva. Să nu mai adunăm gunoiul. Să găsim o direcţie. Dar pentru asta, primul pas, este să vorbiţi. Întrebaţi. Nu lăsaţi nimic nelămurit. Nu acceptaţi nimic dacă nu sunteţi sigur că e aşa.
Nu vă lăsaţi păcăliţi. E atât de uşor să controlezi. Construiţi principii. Găsiţi valori. Sunt peste tot în faţa voastră. Doar trebuie să săpaţi mai adânc.




Nu îi spuneţi progres. Numiţi-o dreptate. Sunt alţii ca mine, cu mai puţine slăbiciuni şi cu mai mult curaj. Sunt mulţi care vă pot ajuta în asta.






Eu mă retrag. Iar dacă vreodată o să daţi peste ghemotocul meu vă rog ceva. Nu îl dispreţuiţi, nu îl judecaţi. Am făcut multe greşeli. Poate şi asta e o greşeală. Dar am încercat. Voi trebuie să reuşiţi.



Ange plein de bonté, connaissez-vous la haine,
Les poings crispés dans l'ombre et les larmes de fiel,
Quand la Vengeance bat son infernal rappel,
Et de nos facultés se fait le capitaine?
Ange plein de bonté connaissez-vous la haine?


Gary Jules - Mad world




Asculta mai multe audio diverse

joi, 19 mai 2011

Draga Miruna



Dragul meu,

Zgomotele ciocanului arunca, acum, aceste cuvinte pe hartia patata. Nu am mai indraznit sa iti scriu demult. Nici nu imi mai amintesc, in zapaceala mea, care au fost ultimele vorbe adresate pentru ca nu mai am niciun sentiment care sa ma ghideze inspre ele. Nu stiu daca e zgomotul care ma deranjeaza (a venit unchiul sa repare cuptorul...) sau un obicei vechi de care mi-e intr-un fel sau altul dor. Adevarul e ca nu pot sa iti dezvalui cu sinceritate motivul pentru care iti adresez din nou o scrisoare, dupa atat de multe clipe tacute, sterse, dintre noi doi.

Cert e ca ma gasesc din nou astazi la masa veche de scris, cu degetele umflate si penita indoita. Iti scriu. Fara nicio idee despre cursul pe care il vor urma literele, fara niciun sens sau scop anume. Presupun ca incerc sa regasesc in tine ceva familiar. Asa ca, fara nicio prelungire inutila a introducerii, inmoi penita in cerneala inca o data si dau frau liber gandurilor, asa cum am mai facut de atatea ori...

In casa e acelasi miros pe care odinioara il cunosteai bine. Bunica a facut ieri turta dulce si tarta. Ca deobicei, toti vecinii au fost invitati sa guste din bunatati, iar eu am stat timida, pitita in coltul meu ascultand zarva cu care inca nu m-am obisnuit. Oamenii se simteau, in orice caz, bine. Nu aveau de ce sa se planga, dar asta stii si tu... Cum la fel de bine stii ca de fiecare data ne retrageam pe ascuns de la aceste reuniuni familiale. Nu mai stiu daca ti-am pomenit sau nu ca au taiat castanul. Am suferit. A fost singura suferinta pe care am mai avut-o dupa plecarea ta. Iar acum imi dau seama senina ca m-a durut mai mult ca a plecat castanul. Dar cred ca stii si tu asta...

Oricum, nu ti-am scris pentru ca sa vorbim despre noi. Asta e o poveste, sau am vrea sa fie o poveste, de mult pierduta printre frunzele padurii din spatele casei. Sau pe strazile orasului tau agitat.

Chiar ma gandeam ieri, in ignoranta mea, ca vreau sa mor fara sa iti cunosc orasul. Nu vreau sa simt niciodata miros de gaz sau de benzina, nu vreau sa imi parasesc prietenii de aici. Ei bine..."prietenii", stii la ce ma refer. In niciun caz la oameni. Nu am avut niciodata prieteni oameni. Decat pe tine. Dar asta a fost doar ca sa imi confirme teoria dezvoltata inca de mica. Nu pot sub nicio forma sa am incredere in voi sau sa imi daruiesc inima voua. Nu imi este permis sa iubesc. Exceptie face bunica. Si unchiul uneori...

Pe tine nu te-am numit niciodata exceptie pentru ca am uitat de teorii in perioada in care ne ascunzeam timizi printre copaci. Poate ti-ar facea placere sa vezi cum mi se contureaza un suras la coltul gurii cand imi amintesc de prima data cand ti-ai atins buzele de ale mele. Erai atat de speriat, iar eu...atat de nepasatoare. Eram doi copii. Si ne sclipea acea naivitate in ochi. Acea licareala pe care bunica o numeste inocenta. Am pierdut-o atat de devreme incat nici macar nu am apucat sa constientizez dimineata in care m-am trezit si am uitat sa mai zambesc. Am uitat sa ma joc cu soarele sau sa ies in gradina. Mi-am aruncat visele undeva departe si nu am mai plecat niciodata in cautarea lor. La inceput, de frica, ca la un moment dat voi da de orasul tau. De tine. De alti oameni ca si tine. Mai apoi, m-am resemnat. Am inteles ca nu am dreptul sa aspir la mai mult. Ca viata mea e limitata. Am acceptat toate acestea. Oare?

Sunt sigura ca nu am apucat sa iti mentionez ca am stat inchisa o saptamana in biblioteca. Asta a fost dupa ce ti-am trimis ultima scrisoare. Cand am decis ca vreau sa ma fac filosoafa si am inceput sa citesc ca o nebuna. Am trait ca un pustnic. Fara ceas. Aproape fara mancare. Fara nicio legatura cu realitatea. A fost probabil, cea mai frumoasa perioada din viata mea scurta si gri. Dar a trecut si aia repede.

Mi-am amintit de tine si orasul tau...

Astazi ma intreb daca vei mai veni vreodata sa ne vizitezi. Daca voi aveti acolo verdeata si daca mai vorbesti cu florile din cand in cand. Daca iti amintesti de mine si daca lacrimile care imi zgarie acum ochii inseamna ceva...

Ti-am scris, din nou, niste randuri goale, lipsite de vreo insemnatate. Ti-am scris fara sa iti scriu de fapt nimic, in ignoranta si naivitatea mea. Oricum, nu am adresa sau destinatar, nu stiu daca voi mai aveti scrisori sau posta.

Se intuneca acum si se stinge lumanarea asa ca voi incheia. Nu iti urez nimic, nu stiu nimic, imi lipsesc atat de multe.

Astept sa primesc, candva, cumva, un raspuns.

Cu drag,

Miruna


Mircea Vintila - Miruna


Asculta mai multe audio diverse

luni, 25 aprilie 2011



- Alege o culoare!

- Albastru.

- Nu, albastru e culoarea mea. Alege alta.

- Nu poate fi si culoarea mea?

153 de zile de cand am citit ultima data o carte. 2 luni de cand nu am mai plans. 3 zile fara sa imi amintesc de tine. Azi ar fi fost 4, dar se pare ca nu reusesc sa ating performanta asta.

749 de zile de cand nu te-am mai vazut.

Aseara am fost plecata pentru cateva ore. M-am plimbat singura prin parc, neinspirata idee. Nu imi amintesc la ce m-am gandit, stiu doar ca am ajuns cu ochii injectati, pe punctul de ... a-mi aminti. Am luat in graba o bucata de hartie, cred ca era de la sunca pe care a terminat-o tata aseara si am inceput sa scriu. Orice. Doar sa uit. Sa fug, sa ma opresc, sa nu plang.

1. Nu am voie sa imi amintesc de tine.
2. Nu am voie sa ma gandesc la noi.
3. Nu am voie sa visez sau sa imi fac iluzii.
4. Nu am voie sa plang din cauza ta.
5. Daca oricare dintre cele mai sus se intampla, fugi! Cat mai departe!
6. Nu uita niciodata sa te intorci.

Asta a fost dupa cateva saptamani de agonie. Dupa ce am realizat ca nu o sa te mai intorci si ca viata, in mod curios, nu se opreste la tine cum afirma actorii in dramele alea ieftine pe care le-am urmarit zile in sir la televizor. Nu, viata e mult mai mult decat un amarat trecator care s-a gandit sa imi scrijeleasca inima. Asta am inteles mai tarziu. Am acceptat foarte tarziu.

Lasand melodrama la o parte, ceea ce numeam iubire s-a stins destul de repede. Imi amintesc perfect dimineata in care m-am trezit si am cautat disperata parfumul tau, dar nu am mai gasit nimic. Am inceput sa iti uit ochii, gesturile, sa arunc cadourile si sa distrug toate picturile. Ti-am aruncat, intr-un final, pana si pensula si culorile. Toate s-au intamplat intr-o graba ciudata, Dumnezeu sau cine o fi cel ce sta acolo sus, nu a avut deloc rabdare cu mine. M-a asaltat cu durere si nici macar nu mi-a dat ragazul sa o asimilez. Dupa aceea m-a cam lasat singura. Atunci am concluzionat ca nu e mare diferenta intre El si tine. Poate doar la balanta de putere.

Au mai ramas imagini, franturi din noi doi pe care nu am reusit sa le dezlipesc din minte. Nu stiu ce ai folosit. Esti artist, te pricepi la culori. Dar la femei? Nu ai habar de ele. Intr-un final, nici macar nu te intereseaza.

A, da. Nu mai port albastru. Nici macar la lenjerie sau la blugi. Iar camera mea a capatat o tenta de mov. Verighetele le-am ascuns sub pat. Nu te mai vreau. S-a terminat.

Am vrut doar sa stii. (oare doar asta am vrut?)



"Nu-mi mai amintesc nimic apoi; caci am cunoscut-o fara sa stiu, fara memorie."

(Mircea Eliade - Maitreyi)


HORIA BRENCIU - SEPTEMBRIE, LUNI!

Asculta mai multe audio diverse

duminică, 3 aprilie 2011



Azi-noapte te-am visat.



Nu imi amintesc sa fi memorat vreun vis la fel de bine ca si pe acesta. Toate detaliile, conturul atat de clar, expresia chipului tau in fiecare milisecunda. Nici nu imi amintesc cand m-am trezit si nu stiu absolut niciun motiv pentru care in acel moment, oricare ar fi fost el, nu erai langa mine. Nu inteleg, nici macar acum, cand pot sa afirm cu oarecare retinere ca privesc situatia cu o tenta de obiectivitate, de ce perna de langa mine nu pastra nicio urma a parfumului tau. Cand si in ce moment ai plecat. Acestea sunt necunoscutele.


Pana una alta, se spune ca reconstituirea ajuta mult in astfel de cazuri. Asa ca am trecut rapid la treaba. Nu am chemat vreun specialist, detectiv, criminalist, orice ar fi fost dintr-un motiv simplu. Eram prea sigura pe mine pentru a ma baza pe altcineva. Stiam foarte clar tot ce s-a intamplat inainte. Stiam unde si la ce ora ne-am intalnit. Nu poate fi o ecuatie prea complicata, am doar doua necunoscute. Un sistem si se rezolva. Teoretic.


21:14 p.m. Barul din colt. Masa 3 de pe computerul chelneritei. Fum de tigara peste tot si un miros acid de alcool amestecat cu betie. Doi indragostiti la masa din dreapta si nimic interesant in rest. Ea si-a comandat o cola, el o limonada. Poate asta e putin ciudat, dar gusturile nu-si au locul in rezolvarea mea. O atmosfera prafuita si un aer putred. Un chelner si o chelnerita si inca 4 oameni ce jucau carti la masa din colt. Cam astea au fost personajele. Acuma ca imi reamintesc episodul si pictez atent detaliile imi dau seama ca nu aveam ce cauta acolo. Detestam barul acela. O pivnita imbacsita de alcool. Un purgatoriu.


Dar totusi stateam, dupa cum am mentionat mai sus, la masa 3 si imi serveam obisnuitul lapte cu miere si scortisoara din fiecare seara. Stai putin. Aveau asa ceva la un bar de 2 lei?! Aparent da. In orice caz, te-ai apropiat timid. Nu te-am sesizat. Eram ametita de miros si prinsa in jocul indragostitilor de langa. Nu stiu ce gandeam, sau ce asteptam. Ma priveam pe mine din exterior. Nu aveam absolut niciun control asupra aspectelor mele interioare, ganduri, sentimente, orice ar fi fost ele. Nu stiu de ce am reactionat intr-un fel sau altul. Am doar niste fapte clare dupa care ma conduc.


Am ramas la partea cu tine intrand in bar. Te-ai asezat la o masa oarecare si ai comandat o apa plata. Ti-ai scos telefonul si ai inceput sa tastezi agitat, preocupat ca cineva ar putea sa observe tastele pe care le apasai cu raceala. Erai transpirat. Era ceva suspect in comportamentul tau, dar eu nu am observat nimic. Nici macar ca erai acolo.


Te-am vazut tarziu, abia atunci cand ai tras celalalt scaun de la masa mea si te-ai asezat. Sigur pe tine si cu zambetul obisnuit. Trecuse cel putin jumatate de ora de cand ai intrat. Imi amintesc ca era ora 22:03. Ai inceput o conversatie la intamplare. M-ai intrebat cum ma cheama. Stiu pana si tonul pe care l-ai folosit. Jovial, jucaus, ca si cum as fi fost o femeie oarecare pe care te-ai gandit sa o agati intr-o seara oarecare. Nu stiu motivele pentru care am intrat in jocul tau si te-am tratat la fel, ca si pe un necunoscut. Am stat de vorba vreo 2 ore. Am discutat nimicuri, fleacuri fara sens. Ca si cum niciunul dintre noi nu ar fi avut vreun scop sau ceva mai bun de facut. Am fost doi straini care vorbeau despre ceva intr-un bar ieftin.


Imi amintesc vag momentul in care chelnerul a venit la masa si ne-a spus ca e ora de inchidere si ne-a invitat, fara prea multa curtoazie spre iesire. Am decis sa plecam impreuna si am luat-o din nou spre o directie oarecare, probabil cea gresita pentru amandoi. Nu vroiam sa ajungem acasa, in centru, in alt bar, restaurant, parc. Nu vroiam sa ajungem nicaieri. Am fost doi straini care mergeau spre nicaieri.


Imi pronuntai numele cu oarecare curiozitate, explicandu-mi mai tarziu ca ti se parea un nume deosebit fata de toate celelalte pe care le-ai mai auzit. Al tau imi parea comun. Nu mi-ai mentionat nici macar o clipa cu ce te ocupi, unde locuiesti, nimic care sa iti dovedeasca identitatea. Nici eu nu am spus nimic. De fapt, nu stiu ce am vorbit atat de mult, stiu doar ca am aberat o vreme pe teme filosofice despre care niciunul dintre noi nu avea nici cea mai mica idee. Am vorbit la un moment dat si despre stele. Erau cateva pe cer in noaptea aceea.


Nu m-ai atins nici macar o data. Ne comportam ca si cum am fi fost din lumi diferite si ne-a fost permis sa ne cunoastem putin. Tangential.


Nu era lume pe strada. Nici nu stiu care era numele strazii pe care ne plimbam pentru ca, in mod curios, nu scria asta pe nicio casa. Pe nicio tablita. Erau doar numere dezordonate si noi doi care incercam sa gasim o regula. Noi doi care nu aveam nimic in comun. Noi doi care imparteam o bucata de ciment si zgomotul pasilor nostri. Atat.


De aici nu mai stiu nimic. Mai gasesc din cand in cand fragmente aruncate printre neuroni. Noi doi dormind in patul meu. Tu intrand in camera mea cu o expresie consternata. Cainele care te-a latrat atunci cand ai ajuns in poarta. Dar nu stiu daca nu cumva asta a fost alta data, in alt vis, in alta noapte.


Am fost doi necunoscuti cu acelasi vis. Nu stiu mai mult.



Bere Gratis - Ce n-a vazut Parisul

Asculta mai multe audio diverse

duminică, 27 martie 2011

Duminica


Am numit-o tristete o vreme. Perioada aceea in care pana si trotuarul simtea apasarea lacrimililor mele. Asta pana mi-a fost frica sa mai pasesc. Sa privesc orizontul si sa cred ca mai exista ceva dincolo de el. Aveam certitudinea asta candva, dar momentele acelea imi pareau atat de indepartate, atat de adanc sculptate in coridoarele sufletului meu, incat nu imi mai permiteam nici macar sa le caut. Imi era mult mai usor sa ma identific cu ceilalti 9 oameni care se plimbau cu ochii in pamant si dorintele ascunse la spate. E atat de banal si de facil sa te infunzi intr-un anonimat aparent sigur si destul de impanzit incat sa nu ai nici macar o gaurica prin care sa te poti strecura. Nu poti sa cazi, da, asta e ideea. Nu ai nicio sansa sa fugi. Nu ai unde sa strigi, nu e cine sa te asculte. Esti tu cu esecurile si durerea ta care nu valoreaza nimic. Da, initial crezi ca oceanul nu a fost creat inainte. Ca meteorologii sunt prosti pentru ca nu anunta inundatiile numai atunci cand tu suferi. Ca tot globul asta e o jucarie atat de fragila incat s-ar putea sfarama printre cutele degetelor tale si tu...biet inocent ai puterea de a distruge totul. Fals. Nu ai nicio putere, cel putin nu acum.



Esti unul printre milioane.



Dar au trecut si toate astea. Am realizat, probabil din intamplare, ca ceasul de pe noptiera nu a stat in loc in noaptea in care afirmam (sau incercam sa afirm) printre cantitati uriase de apa ce-mi sarau pometii, ca inima mea e distrusa. Asta si multe altele. Cu toate acestea si cu o doza de uimire pentru mine, niciun necunoscut nu s-a oprit pe strada sa adune bucatile din mine ce se imprastiau pe jos. Mai bine zis, inafara de faptul ca mi-am pierdut umbrela intr-o zi, nu s-a intamplat nimic ciudat sau anacronic. Cotidian.



Incepi sa uiti ca te doare.



A fost si etapa in care am cautat disperata un raspuns, o explicatie logica. Ceea ce e putin ciudat, as aprecia eu, e ca nu cautam ceva particular. E ca si inductia care imi displacea atat de mult in liceu. Tanjeam dupa ceva ce putea fi cu usurinta generalizat. O regula. Mai vroiam un motiv sau un pretext pentru ca sa ma simt mai aproape de oameni. Stii tu, toata povestea aia cu identificarea. Am citit o gramada. Prea mult. Am transcris citate nopti intregi, le-am ascuns, mai apoi nu le-am mai gasit. Nu am mai vrut sa le gasesc. Am cautat forum-uri in schimb, am vorbit mult cu oameni care nu aveau nicio legatura cu viata mea, cu atat mai putin cu problemele mele. Am ajuns sa ma descarc in fata secretarei de la banca si sa ies de acolo cu un pachet in plus de servetele (primit cadou). Apoi m-am dus cu ea la film, am plans si ne-am imprietenit, dar asta e deja alta poveste si nu are nicio legatura cu relatarea mea de acum. Pe scurt, am facut de toate si aici. Dar nu am reusit niciodata sa demonstrez ca P(k) implica P(k+1). Nu am reusit nici macar sa gasesc o regula. Un algoritm.



Ti-e frica.


Si am cautat in toate colturile o ascunzatoare. Mi-am sters numerele din telefon, am plecat din oras. Am lasat toate lucrurile dragi acasa, sub pat. Am cautat oameni noi. Ii caut si acum. Am sperat ca undeva se va intampla ceva deosebit. Ma minteam cu usurinta in vremea aia. Credeam ca totul e un joc si tot ce trebuie sa fac e sa ajung la finish. Sa alerg, sa ma plimb, sa caut, sa cercetez, sa ma lupt uneori, sa fac de toate. Aveam convingerea ca la sfarsit lucrurile se vor schimba. Creionam atat de multe ganduri si imagini lipsite de esenta. Imi pierdeam valorile si principiile si incepeam sa cred din nou in povesti. Nu mai radeam nici macar la glume. Ziua urmatoare radeam din orice. As fi fost, pe vremea aceea, cel mai bun regizor de telenovele sau seriale de drama. Eram capabila sa creez o poveste si dintr-un fir de iarba. As fi putut fi si scenarist. De fapt, eram actor. Si imi luam rolurile atat de in serios incat la finalul lor imi aminteam cu greu cum ma numesc.


Nu mai stii cine esti.


Imi era foarte clar tot ce am pierdut. Si au disparut incet toate povestile. A ramas un mare gol si vinovatia. Pentru cat de proasta am fost. Pentru toate momentele in care as fi putut schimba ceva. Pentru fiecare privire si gest pe care le-am ratat. Pentru ca tu, sau vecinul, sau vanzatoarea de la magazin, secretara sau colega de servici se uita la mine cu mila. Pentru ca habar nu am ce inseamna sa ai o viata si ma infund intr-o nulitate. Pentru ca matematica nu functioneaza cu iubire, nici cu durere. Pentru ca nu am stiut niciodata matematica. Nici informatica. Nici teatru. Pentru ca nu mai sunt eu. Pentru tot. Inclusiv pentru hartia pe care o consum acum inutil.


Si totusi, pentru ce?


Pentru ca sa ma trezesc cu 5 lei si cateva sarutari in jurul meu. Pana si tu te-ai prefacut ca iubesti. Ai ciopartit fiecare sentiment si l-ai transformat in scrum. Gunoi. Cum vrei sa ii spui. Asta nu e iubire, dragul meu.


Am iubit, da, candva. Iubesc? Nu. Nu vreau. Tu...pozeaza in continuare.

Lonestar - Amazed

Asculta mai multe audio diverse

marți, 15 martie 2011

15 martie

Astazi te-am mai vazut o data. Putin. Pe fuga. Speriat(a). Nu ti-am mai ghicit ochii negri, nici macar nu am stiut unde sa iti caut privirea. M-am indreptat spre sud cu speranta ca acolo voi gasi altceva. Orice. Am doar o singura pretentie : sa nu te contina.

Te rog, ascunde-te mai bine. Nu sunt vinovata de a-ti cunoaste toate ascunzatorile. Toate crapaturile. Cauta altele. Cat mai departe.


Nu vreau sa te mai cunosc. Se poate?


"yes, she had been told she would be unhappy... And she ended by asking him for a dose of medicine and a little more love"
[Madame Bovary]

joi, 6 ianuarie 2011

Sfarsit. (V)

DSC05416

Uneori ne obisnuim si noi cu mediocritatea si superficialitatea care se contureaza din ce in ce mai adanc in jurul nostru. Asta a fost concluzia la care am ajuns dupa cateva ore. Am vazut atat de putin din Tania inainte de discutia noastra de astazi. I-am observat latura pe care toti o vedeau. Unii o idolatrizau, altii o invideau. Dar nu am cautat niciodata mai mult. Nici macar nu m-am intrebat daca este ascuns mai mult, daca mai am ceva de descoperit. Am luat-o drept un corp plan, cu o singura dimensiune, o singura fata de privit.

De abia acum realizez ca nu as fi putut niciodata sa imi dau seama daca o iubesc sau nu. Daca merita sa lupt pentru ea sau nu. Cum? Din moment ce eu stiam atat de putine, orice decizie as fi luat ar fi echivalat cu cea luata de un om orb care actioneaza numai din insinct. Sunt inca un copilas, are dreptate.

Mi-am amintit ca am cunoscut prin clasa a 7-a un om care mi-a marcat viata. Vorbesc rar despre el pentru ca stiu ca nici lui nu ii placea asta. Se multumea cu anonimatul, atatä timp cat societatea nu ii oferea absolut nicio satisfactie. Ne preda viata la ora lui. Si poate daca nu as fi fost atat de intimidat si de timorat de catre glumele colegilor mei ignoranti, as fi continuat discutiile pe care le incepea entuziasmat. Pentru ca asta astepta. O reactie din partea noastra pentru a putea gasi un firicel de speranta. Nu era ca si toti ceilalti. Si avea o poveste uimitoare. La fel ca si Tania. I-am impins intr-o zi, sub usa de la cabinet, un biletel pe care scria cu litere stangace : Domn' profesor, vreau sa stiti ca va respect si va apreciez mult! Nu am avut curajul sa ma semnez, dar nici nu era cazul. Stia foarte bine cine ii lasase biletul. Iar raspunsul nu a intarziat sa apara. A doua zi, am gasit in dulapior, printre carti si caiete cu coperti rupte si mazgalite, o carte. Pe prima pagina scria cu o caligrafie pe care si-ar fi dorit-o pana si vechii scribi egipteni :

Viata, dragul meu Vlad, e o carare cu multe curbe. Unele prea largi, alte de prea multe grade. Daca vei reusi sa pacalesti geometria si sa privesti mereu inainte, vei ajunge departe. Daca nu, va trebui sa gasesti puterea necesara pentru a recupera ceea ce ai pierdut.

Fara sa vreau, cuvintele acelea si toate discutiile care au urmat, m-au urmarit toata viata.Simteam ca va veni momentul in care voi fi pregatit sa recuperez tot ceea ce pierdusem anii acestia. Sa ma regasesc sau sa ma gasesc. Sa pot sa ma uit linistit in oglinda.

Ma gandeam mult la locul unde voi gasi acea putere de care imi vorbea deseori profesorul. Ma ingrijora ca poate va trece pe langa mine, iar eu nu voi fi capabil sa o vad si voi pierde mai mult. Ii asociam uneori notiunea de tata. Desi nu stiam prea bine ce presupune asta. Apoi ma gandeam ca era pentru mine mai mult decat un tata. Dar a plecat. Si atunci am pierdut din nou.

- Incotro?

- In spre parc. E o zi frumoasa.

- Da, poate vine primavara.




Au fost 7 primaveri langa ea. Intr-una dintre ele, mi-a povestit...

- A mai fost o persoana in viata mea despre care ar trebui sa stii, Vlad. Am iubit, candva.

Intuisem pana atunci, cat de cat, care era povestea cu apusul. Ma gandeam ca era vorba despre ceva de genul. Incepusem sa o cunosc bine. Si sa am camera plina de tablouri.
Nu m-a iubit. Nu isi permitea sa se mai ataseze de oameni. Ne-am inteles ca va fi o zi in care fiecare dintre noi va pleca in alta directie. A plecat la sfarsitul iernii. Tot ce am aflat a fost ca s-a mutat si ca imi lasase un pachet in posta. Era portretul. Primul, pe care credeam ca il aruncase.

Acum, dupa 10 ani, stau in galeria destinata tablourilor ei si schitez povestea noastra. O vad in capatul celalalt al salii, cu ochii mari sclipindu-i printre zeci de oameni. Nu ma mai recunoaste. Ea e acum o artista, eu...vreau sa fiu un scriitor.



"Toti avem un secret sub cheie in mansarda inimii. Acesta e secretul meu." Carlos Ruiz Zafon - Marina



Maria Mena - All this time

Asculta mai multe audio diverse


Ceai. Prieteni. (IV)


- Ti-ai revenit?

Ochii ei mari sclipeau de dupa gardul impanzit cu zapada. I-am surprins privirea fugitiv, cu o anumita retinere. Nu ma asteptam sa o vad acolo, nu eram pregatit.

- Da, a fost doar o raceala. Multumesc.

- Vrei sa intri la un ceai cald?

Cat de natural parea totul in preajma ei. Nici macar nu imi oferea ragazul necesar sa imi pun intrebari sau sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa accept invitatia ei. Imi inducea raspunsul, parca, numai din privire. Si atunci nu mai gaseam niciun rost noptii trecute, dezbaterilor, deciziilor importante.

- Daca nu te deranjaza, mi-ar prinde bine.

- Vlad, incepi din nou cu povestea cu deranjul. Ti-am spus sa nu mai fi asa prostut. Intra!

Mi-a zambit stregareste si mi-a facut semn cu mana sa ma apropii. Nu speram la un asemenea deznodamant. Presupuneam, pe drumul inapoi acasa, ca imi voi petrece inca, cateva ore chinuindu-ma si gandindu-ma ce vreau sa fac. Incercand sa ignor galagia din casa si sa iau o decizie. Cum as fi putut sa imi inchipui ca va fi in curte si ca ma va aborda atat de simplu, atat de firesc. Parea ca, in sfarsit, cineva s-a indurat de mine.

Casa ei incepea sa imi para familiara, cu toate ca era doar a doua oara cand eram invitat in ea. Speram ca macar de aceasta data vizita sa aiba un final mai linistit si care sa imi permita o noapte intreaga de somn. Mi-ar prinde bine. Am urcat pana la ea in camera, unde m-a rugat sa o astept pana aduce ceaiul. Ma imbatam cu mirosul ei. Si din cand in cand cu nuantele care imbracau incaperea. Cand, cu greu mi-am impus sa revin la realitate, primul lucru pe care l-am sesizat a fost absenta tabloului care cu o zi in urma starnise plecarea mea brusca. Ma intrebam ce o fi facut cu el. Poate il aruncase. Sau poate, iar aceasta varianta nu ar fi deloc absurda, a prevazut ca voi veni la ea astazi si s-a gandit ca ma va incomoda. Dar deviez, din nou, iar pasii ei pe scarile din lemn vechi imi intrerup zgomotos sirul gandurilor.

- Da, am aruncat tabloul. Presupun ca i-ai observat lipsa. Zahar?

- Aaa, da, mersi. De ce l-ai aruncat?

- Nu era prea reusit. Nici tie nu ti-a placut, asa ca nu am vazut niciun motiv pentru a-l pastra.

- Imi cer scuze pentru aseara. M-am comportat ca un copil idiot.

Asteptam sa aiba o reactie. Sa isi schimbe expresia, sa fie surprinsa, sa fie ceva diferit. Dar nimic. Parea detasata, ca si cum ar fi anticipat tot ce urma sa vorbim. Plictisita.

- Nu e nicio problema. Am avut o idee proasta cu tabloul. E vina mea. In alta ordine de idei, ce zici daca am merge la o plimbare maine?

- Maine? Sigur. Dupa ore?

- Da. Voi fi in fata scolii tale la ora 2. E bine?

- Da, dar tu nu ai...

- Eu nu ma duc la scoala zilele astea. Stau pe acasa. Tata nu se simte prea bine.

- Imi pare rau. Putem lasa plimbarea pe alta zi, daca vrei. Eu sunt disponibil.

- Inca ma amuzi, copilas. Tata merge maine la tratament, va fi toata ziua la spital, iar eu voi sta singura. Altfel nu ti-as fi propus sa iesim.

S-a instalat o tacere care era previzibila pana si pentru mine. Ma jignise din nou cu apelativul folosit, dar luasem decizia de a lasa complexele pe mai tarziu. Macar de data asta.

- Nu ti-am vazut niciodata parintii... [am indraznit]

- Nici nu ai fi avut cum. Mama nu locuieste aici, iar tata iese foarte rar din casa.

- Te intelegi bine cu ea? Cu mama ta, ma refer...

- Asa vreau sa cred. Vorbim putin si rar. Dar eu sunt convinsa ca in putinele momente in care isi aminteste de mine o face cu iubire.

Mi-a zambit. Era diferit fata de zambetul ei jucaus. Se chinuia de data aceasta. Aveam impresia ca ar vrea sa planga, dar ca ceva, poate chiar prezenta mea, o incomoda. Imi era frica sa mai spun ceva, sa continuu discutia.

- Mama e internata intr-un spital, Vlad. E acolo de 9 luni. Medicii, ca deobicei, nu ii dau sperante. Sa isi revina. Are probleme psihice, nu are sens sa iti explic mai multe sau sa intru in detalii. Incerc sa uit pe cat pot toti termenii medicali care imi zgariau mintea intr-o vreme. Mai simplu spus, nu stie cine suntem. Nici eu, nici tata. Eu cred ca isi mai aminteste uneori pentru ca isi schimba expresia fetei si imi spune : artista mea. Dar atat... Dupa aceea inchide din nou ochii, iar cand ii deschide sunt goi, fara lumina, fara nimic. Si-a pierdut viata. Si i-a luat-o si pe cea a lui tata odata cu ea. Restul...ei bine, restul e doar agonie. De asta nu mi-ai vazut parintii, Vlad. Pentru ca ei nu traiesc. Sunt suspendati intr-o lume doar a lor, iar eu, in mod evident, nu am acces la ea.

- De asta pictezi?

- Pentru a ma elibera, presupun. Da. Si pentru a ajunge sa fiu persoana pe care mama o stie. O artista.

- Nu as fi crezut niciodata ca tu... ai o asemenea poveste.

- Stiu, nu par. Dar nu te amagi, am multe rani.

- De ce mi-ai spus mie?

- Nu stiu. Simteam nevoia sa fac asta. Poate intr-o zi o sa iti povestesc toata povestea, Vlad. Pana atunci, ce zici copilas? Prieteni?

- Prieteni.


Cat trebuie sa cauti in privirea unui om pentru a afla tot ce ii ascunde sufletul?


[mersii de melodie>:D<]


marți, 4 ianuarie 2011

Mai e putin. (III)



DSC05403

Contrar noptii trecute, de data aceasta mi-as fi dorit sa opresc ceasul pentru o vreme. Intrebarea care mi-o puneam timp de ore intregi, condamnandu-ma sa caut raspunsuri ale caror existenta nici macar eu nu o puteam garanta era pana cand. In ce moment voi fi pregatit sa pun cap la cap toate piesele din puzzle si sa inteleg macar o parte din mesajul pe care Tania incercase sa mi-l transmita cu o zi un urma. Dar, Doamne, pana acolo mai e cale lunga, iar un biet amarat ca si mine nu poate nici macar sa aspire la atat. Am fost obisnuit toata viata sa am de a face cu doua categorii de persoane. Pe de-o parte sunt toti colegii, rudele, presupusii prieteni, profesorii, cunoscutii, necunoscutii si toti cei carora le-am adresat macar odata eticheta de mediocrii. Pe de alta parte sunt toate persoanele care au luat la un moment dat viata in mintea mea, toate acele fiinte provocatoare de conflicte, toti acei oameni in care am incercat sa ma transform sau sa ii ajung si ale caror resturi, ramasite sau bucatele au devenit parte din intregul care sta astazi in patul inca umed de ieri noapte.

Mai este si ea. Dar e prea devreme sa ma gandesc inca la asta. Si tu...mda, poate si pe tine te-as exclude si te-as eticheta altfel.

Pana atunci, incerc macar sa imi dau seama daca mai vreau sa o vad vreodata. Daca tot ceea ce trezeste in mine, pe care una dintre revistele mamei ar numi-o iubire, merita ceva. Nu pot si nici nu imi permit sa visez sa o inteleg, cel putin nu acum. Pornesc de la premisa care se impune si anume ca ea nu e de aici. Pentru simplul fapt ca nu mai exista nicio alta persoana care sa semene cu ea. Nu indraznesc sa o compar. Prin urmare, din orice punct de vedere am privi problema, chiar si biblic, cu toate ca amestecarea religie intr-o asemenea problema mi se pare grosolana si starnitoare de conflicte suplimentare si inutile, ea nu este ca si noi.

Revenind astfel la dilema mea, numar bataile pendulului care se aude dramatic din sufragerie. Ora 5 dimineata. Mai am 2 ore. Si de data aceasta sunt contra cronometru. Pana dimineata voi lua o decizie care invariabil imi va influenta in mod radical viata. Cel putin in ochii unui copil idiot si naiv ca mine. Si asta pentru ca ti-am mai spus ca nu cred in mai multe iubiri, mai multe femei. Una. Incerc sa fac ceva acum sau ma voi resemna la ideea ca iubirea nu a fost facuta pentru ca sa o cunosc eu. Poate mor maine, in orice caz. Nu merita sa anticipez viitorul sau sa gasesc solutii pentru asta. Astazi. Ce fac astazi cu tine, Tania? Cat mi-ar placea sa gasesc un raspuns in tablourile tale, sau sa fie ca intr-unul dintre filmele alea previzibile la care se uita familia duminica seara si sa primesc prin nu stiu ce mod stupid, un semn din care sa imi dau seama. Prostii. Nu ma mai uit la filme de la 14 ani. Citesc carti, cateodata.

Imi amintesc ca m-am simtit jignit ieri. De modul in care m-ai tratat si te-ai folosit de mine. De reactia mea stupida cand am vazut tabloul. De esec. Pentru ca la fel ca in toate incercarile mele de a face ceva diferit, propriu, de a urmari un vis, o dorinta, am esuat lamentabil. Si mai mult decat atat, m-am comportat ca o bruta in fata delicatetei tale. Un copil razgaiat care habar nu are nimic despre viata sau despre orice altceva. Am fugit si te-am lasat balta intr-un moment in care poate aveam ocazia sa ajung mai aproape de tine. Poate mi-ai fi permis sa vad putin mai mult. Si eu am fugit. A fost singura reactie pe care nu am putut sa o evit sau sa o controlez. Nici macar nu mi-am lasat ragazul de a-ti mentiona ca nu esti tu cea de care fug. Sunt eu. Am mai facut asta de atatea ori incat nu reusesc sa imi amintesc ultima data cand m-am aflat in fata unei situatii imprevizibile sau dificile si am infruntat-o. Sunt un biet complexat si stiu asta. Nu o observi tu, ma numesti naiv, copil. Da, poate mi se potrivesc si atributele alea, desigur, tu oricum stii mai bine. Dar asta nu imi ascunde nici macar unul din infinitile complexe care ma impiedica sa fiu mai mult decat resturi imprastiate. Nu am nici macar un ideal. Mi-e prea frica sa imi stabilesc unul pentru ca sunt absolut convins ca nu il voi putea ajunge.

As putea sa ma gandesc la tine, Tania, ca la un ideal. Dar daca, cumva voi rata momentul nu reusesc sa imi dau seama ce forta pamanteasca sau extraterestra va reusi sa ma readuca la viata. Pentru ca un esec ca si acela de a constientiza faptul ca te-as fi putut avea si din nu stiu ce motiv te-am lasat sa pleci este complet insuportabil. Aia nu mi-as putea ierta. Nu intr-un mod constient. De asta trebuie sa ma gandesc bine daca mai fac ceva sau renunt.

"E asa usor sa renunti", imi spunea. Cat il admiram pe atunci, si acum. Dar parca timpul atenueaza sentimentele si le omoara incet intensitatea. Cu toate ca nu m-am intalnit cu prea multe din categoria asta.

Macar daca as reusi sa aflu ce anume vrei de la mine, de ce m-ai pictat si care este motivul real care sta in spatele povestii cu apusul. De ce te-ai deranjat sa ma cauti acasa dupa scena lamentabila din camera ta colorata.

Probabil ca se joaca, cu mine si ca a venit pur si simplu sa isi ceara scuze. Pare si cu siguranta este o fata educata, e un gest absolut normal si natural, nu ar trebui sa vad mai mult in spatele lui. Ma amagesc si asta, am aflat de multe ori, nu duce nicaieri. Cum inveti sa iubest? De unde vine sentimentul asta pe care toata lumea il preaslaveste si blestema? Sunt demn de el? Mi-e frica sa ma las invaluit de el, daca asta e. Imi displace faptul ca mi-e necunoscut. Nu vreau sa ajung ca tata, mi-am promis ca nu o sa parasesc niciodata, indiferent despre ce sau cine e vorba. Nu vreau sa creez goluri. Mi-e frica. Iar tu, Tania, tu doar imi amplifici complexele. Cum m-as putea simti vreodata fericit pe langa tine? Meriti mai mult, mult mai mult. Si da stiu, intervine din nou prostia cu meritul si bla bla. Plus ca timpul trece si eu deviez de la ideea principala.

O vreau? Cu tot ce implica asta?

Cand am auzit declansarea galagiei si tipetele lui fratemeo inca oscilam intre "da" si "nu". Mai sunt si alte raspunsuri posibile?

"Nu ma-ndoiesc ca, in felul ei, aceasta femeie se cauta si ea pe sine, dar, sistematic si intentionat, se cauta unde nu se afla, de teama ca nu cumva, intr-un tarziu, sa se gaseasca." Mircea Cartarescu - "De ce iubim femeile"


Coldplay - The scientist

Asculta mai multe audio diverse


duminică, 2 ianuarie 2011

Dana si Andrei


Dana si Andrei se iubeau. Pana acum cateva zile. Atunci, Dana i-a scris o scrisoare. Cea pe care am gasit-o eu astazi, pe scarile blocului in care locuiesc. Si atunci s-a terminat. Simplu, fara prea mult zgomot si cu un pahar de vin.

Dragul meu,

Iti scriu astazi, pentru ultima oara, sau cel putin asa vreau sa cred. Ne-am despartit de multe ori pe parcursul acestor ani, am strigat, am irosit atat de mult timp. De fiecare data fiind ferm convinsi ca este ultima data, ca vom inchide jurnalele si vom da uitarii sentimente, vise si ganduri. Tot. Am aruncat in aer cuvinte grele, am spus adio de atatea ori. De prea multe ori.

Ne-am privit pe furis mai apoi, ne-am refugiat in prietenii comuni, am furat vesti unul despre celalalt de la ei, ne-am agatat de fiecare firicel de speranta. Inca mai aveam speranta pe atunci. Am mintit si ne-am comportat ca doi adolescenti, ca doi neofiti in fata marelui ritual. Doi prosti.

Ne-am cumparat haine noi si ne-am pregatit tinute. Pentru ce? Pentru ocazii speciale, ne minteam. Ne-am cumparat pana si cadouri pe care le tineam ascunse in sertarul de la birou. Ne-am ratacit pe strazile intunecate ale Clujului in ideea ca poate, poate destinul, Dumnezeu sau orice alta forta suficient de puternica se va indura de noi si ne va aduce impreuna. Ne-am parfumat. Cate am facut.

Cand gluma se ingrosa si eram aproape de a crede in propriile cuvinte, sufeream. Sau cel putin asa spuneam. Am ajuns sa vizitam pana si psihologii impotriva carora ne revoltam in unele seri, la un pahar de vin (sau bere in cazul tau). Am plans. Mult. Am blestemat pana si ceea ce nu ne inconjura si nu cunosteam. Ne-am crezut filosofi si ne-am cufundat in romane. Am inceput sa invatam alte limbi, crezand ca durerea se rataceste printre cuvinte noi, dar nici macar tehnica lui Llosa nu a functionat. Ne-am autocriticat pana am ajuns sa ne jupuim si pielea de pe noi. Am incetat sa ne mai privim in oglinzi. Ne-am mutilat. Am fost atat de patetici. Doua brute.

Apoi mai sunt si zilele alea pe care oamenii uita sa le mentioneze la despartiri. Stii tu...alea frumoase. In care imi spuneai ca ma iubesti si te credeam. In care imbratisam toate poeziile din lume si imi ameteam inima cu versuri. Tanjeam dupa inca o vorba sau inca un suras. Si Doamne, ma simteam atat de sigura in bratele tale. Stii, mai bine ca si mine, ca nu m-am priceput niciodata la cuvinte. Ca le-am considerat mereu reci si lipsite de inteles (bine, mai putin atunci cand isi gaseau locul in versurile tale). Tocmai de aceea nu o sa o mai lungesc prea mult.

Oamenii devin dramatici cand se despart. Se lasa coplesiti de amintiri si simt nevoia sa vorbeasca, sa se imbete sau sa uite. Eu am ales sa scriu. Si atat. In liniste si cu un pahar de vin. Nu poti sa te imbeti de la un pahar de vin.

Astazi nu iti mai spun adio pentru ca nu ma mai simt in stare sa adun bucatele din suflet de pe strazi. Nu mai am putere pentru asa ceva. Va trece o vreme pana o sa ma obisnuiesc cu mirosul singuratatii si cu lipsa hainelor tale din dulap.

...dar nu mai sufar. Simt ca traiesc, in schimb, si mai presus de toate, simt nevoia sa ma eliberez. Mi-e greata de mirosul de bere. M-au epuizat strigatele.

Am citit intr-o carte ca "Nu ne aducem aminte decat ceea nicicand nu s-a petrecut". Judecand dupa ecoul strigatelor noastre care inca se mai aude si dupa cioburile de pe podeaua din bucatarie (de dupa cearta de aseara) presupun ca toata iubirea asta a noastra a fost suficient de reala incat sa o uit destul de repede.

Si daca nu... atunci nu stiu ce se va intampla. Nu am toate raspunsurile.

Atunci poate o sa iti mai scriu sau o sa ma apuc de matematica.

Nu ma pricep la incheieri, nici la urari. Dar, desigur, stiai asta deja.

Dana




Duffy - Warwick Avenue

Asculta mai multe audio diverse