duminică, 26 mai 2013

I'm Scared



Ti-ai lasat tigara aprinsa in scrumiera si ai plecat. La fel cum pleci intotdeauna, fara ramas bun, fara un sarut, fara sa privesti inapoi. Ti-ai lasat tigara aprinsa pentru ca stii atat de bine ca o vei gasi in acelasi loc si ca eu voi ramane aici, asteptand sa te intorci. Caci nu cred, momentan, ca stiu sa fac altceva mai bine. Mi-am creat un fel de scop din a te astepta. M-am obisnuit atat de tare cu aceasta activitate, incat nu pot sa mai concep povestea noastra altfel, fara aceste momente - ce imi pareau interminabile candva, demult - lungi de asteptare. Si-ar pierde din coerenta, din farmec. Nici macar nu stiu de ce stau aici si ma uit pierduta la scrumiera. Nu stiu de ce nu ies si eu pe usa, de ce nu te las sa iti faci curat singur printre rafturi, caci eu nu mai vreau sa-ti pun viata in ordine. Ti-am spus sa angajam o menajera, dar te ascunzi atat de mult. Nu vrei sa  iti deranjeze altcineva dezordinea si imi tot spui sa o las si eu in pace, sa nu incerc sa ii gasesc vreun sens, sa nu aranjez nimic si mai presus de toate sa nu imi amestec boarfele cu ale tale caci nu stii cum le vei desparti dupa aceea. Ma intreb cateodata ce inseamna "dupa aceea". Vorbesti despre acel moment ca si cum in mod inevitabil va veni candva, iar uneori am impresia ca poti sa il prezici cu exactitate. Cateodata ajung sa cred ca vei mai sta in viata mea o luna, doua pana vei gasi o alta hruba in care sa locuiesti. Mi-am batut de prea putine ori capul cu asemenea ganduri, nu am incercat mai niciodata sa te inteleg. Nu am incercat niciodata sa sper ca vei ramane intr-o zi acasa si ca iti vei termina toate tigarile. M-am obisnuit cu jumatati, m-am obisnuit cu asteptarea. Mi-a fost, oricum, tot timpul frica de intreg, asa ca nu ti-am cerut sau dat niciodata mai mult.

M-ar speria sa ma iubesti. M-ar speria din atat de multe puncte de vedere, incat mintea o ia razna numai la gandul ca aceasta posibilitate exista. M-ar speria sa ma iubesti pentru ca atunci ar trebui sa fac ordine in rafturile mele inainte de orice. Pentru ca nu stiu de unde sa mai recuperez iubirea. Pentru ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre cum e sa termini o tigara si m-am obisnuit sa traiesc asa. M-am obisnuit sa plec cand lucrurile deveneau prea complicate, m-am obisnuit sa sufar pentru ca nu stiu alt mod, m-am obisnuit sa imi tin hainele in bagaje si m-am convins singura ca nu existi. M-am convins atat de bine, incat am incercat sa imi gasesc scuze si pretexte penibile ca sa plec si de langa tine, inainte sa fie prea tarziu. Mirosisem de la inceput pericolul, dar imi spuneam in continuare ca va mai dura o zi, poate doua, poate o saptamana si vei pleca precum toti ceilalti. Stiam ca s-ar putea sa lasi o cicatrice mai urata, ca imi va lua mult sa curat tot scrumul, dar am riscat de atat de multe ori, incat erau prea putine lucruri care sa ma tina inapoi. Mi-ai spus ca pleci si nu te-ai tinut de cuvant. 

M-ar speria si mai mult sa te iubesc. Nu e corect si nu ai niciun drept sa apari asa si sa distrugi tot ce construiam de atat de multa vreme. Mi-a luat mult si a fost al naibii de greu sa construiesc un zid suficient de inalt incat sa nu  las pe nimeni sa treaca de el, nici daca as vrea. M-am inchis singura inauntru si am plecat de fiecare data cand cineva suna la usa. Mai ieseam afara, rar, dar atunci eram tot timpul deghizata. Mai pierdeam noptile, rar, dar nu ramaneam niciodata diminetile. 

E atat de greu sa simti ceva, dupa ce ti-ai promis ca nu o sa mai simti nimic. Dar probabil deja stii ca imi incalc tot timpul promisiunile. Dar fug... jur ca fug intotdeauna inainte sa fie prea tarziu. Caci nu este ceva ce sa iubesc mai mult decat propria-mi libertatea si nu este ceva de ce sa ma tem mai mult decat de mine. Ma gandesc de multe ori cat de bine i-a iesit celui de sus farsa asta de viata pe care m-a pus sa o traiesc. Nu cunosc prea multe persoane care sa fi scris si citit atat de mult despre dragoste. Sa venereze cu atat de multa inversunare si pasiune ideea de iubire, sufletul pereche si toate acele nebunii. Nu stiu prea multe persoane care sa fi crezut cu o asemenea inocenta ca iubirea, chiar daca te rupe in doua, este singura care poate sa te faca sa te simti intreg. Si atunci... cum pot eu sa nu stiu sa iubesc asa? De ce ma zbat atat de mult?

Si totusi.. ce cauti aici? E totul imprastiat. Bagajele-s la usa. Nu ma iubi, dar nu ma lasa sa plec. 

Tom Waits - ''I hope that I don't fall in love with you''

Asculta mai multe audio diverse

marți, 7 mai 2013

Aleatoriu

Au. Doare. Si iarasi imi joaca feste corpul cand ma trezesc. De ce nu poate sa doara in orice alt moment? De ce trebuie sa deschid ochii si sa simt o durere crunta care ticaie in interiorul craniului meu? Macar daca nu ar fi un ciclu si nu s-ar repeta o data la ceva vreme.. Daca as stii ca odata cu antibioticele, remediile si usturoiul se va duce toata durerea odata pentru totdeauna. Sincer, as prefer sa ma suprinda data viitoare cand vine. Sa nu mai fie sub forma aceluiasi ticait constant, enervant si abrupt. Categoric, as prefera sa ma loveasca in alta parte a corpului, sa nu aiba legatura cu capul, sa nu ma doara cand gandesc, sa pot sa ascult oamenii din jur si sa nu trebuiasca sa ma mai concentrez sa desenez zambete false.

Ma simt usor sufocata. Ciudat sentiment. Parca tot orasul s-a prabusit in fata casei mele si nu mai reusesc sa pun bucatile la loc. Nu stiu de unde vine fiecare si nu mai reusesc sa imi amintesc imaginea intregului, asta ma deranjeaza cel mai tare. Lincezesc pe patul tare din camera bunicilor si imi amintesc vag de momentele in care reuseam sa fac mai mult decat atat, in care corpul chiar asculta de ceea ce ii spun si aveam un program incarcat. Teoretic, inca il mai am. Dar refuz cu indarjire sa il urmez la fel cum refuz sa mai traiesc in aceeasi monotona rutina. "Mai ai putin", mi-ai spus. Ceea ce nu intelegi este ca imi pasa atat de putin cat mai este pana in acel punct in care e "moral" sa fii liber, caci eu tanjesc dupa acea libertate acum, iar acest sentiment nu suporta, sub nicio forma, amanare. Mai mult decat atat, simt ca ma adancesc in nimic. Da, nu am altfel cum sa ii spun. Pentru ca fiecare zi pierduta rupe o bucata din tot ceea ce as fi putut sa fiu, din tot ceea ce cred ca sunt. Caci, hai sa fim serios, stii si tu, ca porti de ceva vreme o masca. O mai dai jos cateodata, la caderea noptii, si iti juri ca e ultima data, ca meritai asta si ca singurul tau obiectiv e de a pastra masca cat mai mult timp de data aceasta. Reusesti? Nu. M-as speria daca ai reusi. Mi-ar fi frica sa te privesc plafonata, captiva intr-un container care e departe de a fi "tu". Si asta numai pentru ca apreciez - uneori prea mult - acel ceva pe care il porti adanc in suflet. Of, dar cat de rar am ocazia sa il vad in forma lui bruta. Atat de rar am ocazia sa il ating, sa te vad in goliciunea ta, sa iti admir frumusetea dureros de inocenta. De cele mai multe ori  te ascunzi. Si eu fac la fel, nu pot sa judec. Cum zicea poetul, "aceleasi masti" - da, ma detest pentru ca am citat din el- intr-o lume care imi ofera din ce in ce mai putina satisfactie. Vreau libertate, vreau sa nu mai simt ca ma apasa atat de tare orasul. Poate maine reusesc sa las toate problemele la usa cuiva, sa sparg geamurile din casa, sa fug, sa gasesc o carare intunecata, sa ma pierd in padure, sa fac orice altceva...

Si ma sufoc un pic mai tare cand ma gandesc cat de mult as vrea sa scriu. Mai des, mai mult, cand vreau si simt. Ma sperie momentul in care incep sa numar toate zilele in care am facut orice altceva inafara de a scrie numai pentru ca "nu aveam timp pentru asta". (si pentru ca imi era teribil de frica de ce urma sa las pe hartie) Atat de multe ganduri sparte, goale, uneori ma sperie atat de tare caci ma gandesc ca am pierdut undeva pe drum toata esenta a ceea ce sunt, a ceea ce simt si atunci cred ca lumea intr-adevar nu are sens. Ca suntem numai marionete care alergam dupa lucruri mici si nu stam niciodata sa contemplam, sa simtim, sa incerc sa punem noi lucrurile in ordinea in care am vrea sa fie. Intre doua reusite e doar un drum lung de incercari si munca, nimic mai mult. Simt ca nu incercam sa facem mai mult, ca pierdem adevaratul sens al tuturor lucrurilor care ne incojoara si devenim incetul cu incetul mai putin umani, mai lipsiti de esenta. Aparentele ne imbraca atat de usor incat ne vine greu sa ne dezgolim, sa ne potolim orgoliul si pudorile. Te intreb atunci : cate poti spune despre omul de langa tine? Alege o persoana, un prieten, un om necunoscut cu care mai stai din cand in cand la o cafea, o cunostiinta, o ruda. Si gandeste-te cate poti sa spui despre persoana lui, dar nu incepe sa insiri cateva pasiuni pe care le are sau locurile in care ii place din cand in cand sa isi mai petreaca timpul. Descrie-mi subtilitatile, ajuta-ma sa ii cunosc neajunsurile, sa ii descopar misterele, credintele, deschide toate obloanele. Invaluie-ma in povestea lui si fa-ma sa ma simt insetat. Sa imi doresc atat de mult sa il cunosc, sa aflu mai multe, incat sa ma dezbrac si eu in fata ta si a lui. Poti? Promit sa ma dezbrac. 


miercuri, 2 ianuarie 2013

Inceput


Extraordinary things are always hiding in places people never think to look.

Maybe who we are isn't so much about what we do, but rather what we're capable of when we least expect it.

I'm lonely. Why do you think I had to learn to act so independent? I also get mad too quickly, and I hog the covers, and my second toe is longer than my big one. My hair has it's own zip code. Plus, I get certifiably crazy when I've got PMS. You don't love someone because they're perfect. You love them in spite of the fact that they're not.

The bottom line is that we never fall for the people we're supposed to.

There are some things we do because we convince ourselves it would be better for everyone involved.  We tell ourselves that it's the right thing to do, the altruistic thing to do.  It's far easier than telling ourselves the truth.

Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it. There is always another appointment to be met, another bill to pay, another symptom presenting, another uneventful day to be notched onto the wooden wall. We have synchronized our watches, studied our calendars, existed in minutes, and completely forgotten to step back and see what we've accomplished.
remember that every fire will burn itself out, even without your help.

It is so easy to think that the world revolves around you, but all you have to do is stare up at the sky to realize it isn't that way at all.

Sometimes fate is like a small sandstorm that keeps changing directions. You change direction but the sandstorm chases you. You turn again, but the storm adjusts. Over and over you play this out, like some ominous dance with death just before dawn. Why? Because this storm isn't something that blew in from far away, something that has nothing to do with you. This storm is you. Something <i>inside</i> of you. So all you can do is give in to it, step right inside the storm, closing your eyes and plugging up your ears so the sand doesn't get in, and walk through it, step by step. There's no sun there, no moon, no direction, no sense of time. Just fine white sand swirling up into the sky like pulverized bones. That's the kind of sandstorm you need to imagine.An you really will have to make it through that violent, metaphysical, symbolic storm. No matter how metaphysical or symbolic it might be, make no mistake about it: it will cut through flesh like a thousand razor blades. People will bleed there, and you will bleed too. Hot, red blood. You'll catch that blood in your hands, your own blood and the blood of others.And once the storm is over you won't remember how you made it through, how you managed to survive. You won't even be sure, in fact, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm you won't be the same person who walked in. That's what this storm's all about.

I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle.
But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best.

So many books, so little time.

Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend.

I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they're right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.

Imperfection is beauty, madness is genius and it's better to be absolutely ridiculous than absolutely boring.
Fairy tales are more than true; not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten.

I am good, but not an angel. I do sin, but I am not the devil. I am just a small girl in a big world trying to find someone to love.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Dintr-o vineri.


Azi nu, te rog eu, nu.
 Nici macar nu o sa incerc sa te rog sa nu mai insisti. Sa taci. Sa te opresti din a ma intreba sau a incerca sa aflii detalii inutile pe care oricum nu le vei afla niciodata. Astazi nu vreau sa te vad sau sa te ascult, nu vreau sa imi pese daca esti aici sau mai incolo. Nu, astazi nici macar nu o sa iti intind mana daca esti in pericol sa cazi.
Astazi am prea mult timp pentru nimic. Nu vreau sa mi-l consum cu tine, nu vreau sa ma gandesc la ce o sa fie maine, nu imi pasa de ce a fost ieri, nici macar de ce e in momentul asta. Mai lasa-ma cu teoriile ieftine. Mai lasa-ma cu perceptiile inguste. Du-te tu sa faci lucruri utile, du-te tu sa te ingrijesti de noi toti, haide ajuta-ne, intinde-ne o mana si salveaza-ne pe toti, daca te pricepi atat de bine. Dar astazi, taci. Astazi, lasa-ma sa fac lucrurile in felul meu. Si nu incerca.. caci nu ai nicio sansa sa ma convingi.  
A fost o zi lunga si mai vin multe asa. Ieri a fost o zi lunga si daca stau sa ma gandesc nu reusesc sa imi mai amintesc o zi scurta. Of… dupa cum a spus candva o persoana inteleapta : din cand in cand ne-ar prinde bine cate o hruba. Si un buton de stop as adauga eu, dar asta numai pentru ca iubesc butoanele. O hruba, niste carti, ciocolata calda, haide ca deja vreau mult prea multe.
Nu imi pasa astazi. Nici macar de continutul banal si repetitiv al postarii. Today is a good day to have a good day. Starbucks suna chiar bine astazi. Si Murakami. Si toate celelalte lucruri amanate altadata.
Haide, haide sa nu mai amanam atat de multe lucruri care ne plac pentru atat de multe lucruri care trebuie. Hai sa oprim un picut clepsidra.
Azi, nu. 

joi, 1 noiembrie 2012

marți, 16 octombrie 2012

Casa Tauffer

Veneam deseori aici sa imi limpezesc sau sa imi aglomerez gandurile. Era ceva special legat de locul acesta, un "nu stiu ce" care-l facea sa miroasa a prajiturile bunicii. Putina agitatie, multe cupluri si parfum de amor ieftin in aer. Ai mei colegi de facultate nu isi pierdeau timpul cu astfel de locuri "ciudate", cum le numeau. Ei preferau cafenelele aglomerate in care puteau sa fie vazuti, multa sticla si de preferinta o adresa care sa contina cuvantul "bulevard". Erau destul de galagiosi, prea mult zgomot pentru un astfel de loc pe care eu il consideram, fara a ma flata in vreun fel, mai mult pentru crema societatii, crème de la crème cum spune francezul. Nu mergeam cu ei niciodata, e de la sine inteles. Nici cu altcineva. Nu pentru ca nu as fi avut cu cine, nu sunt chiar solitarul, nesociabil a lui Murakami - de ce sa mint, mi-ar placea sa fiu - dar pentru ca gaseam o placere in a savura cafeneaua singur. Eu si cu chelnerita roscata despre care nu ma pot decide inca daca ma atrage sau nu. Nu citeam poezii sau romane, dar imi placea sa imi mai furisez laptop-ul - ah, tehnologia nu ar avea ce sa caute in literatura - si sa scriu.

Povestea de astazi e despre Doamna T si Domnul M de la masa de vis-a-vis. Doamna T, banala. El, cam stangaci. La mijloc, un trandafir terfelit, cumparat probabil de la tiganca batrana din coltul strazii. Of, mare greseala. Sau poate Doamna T, in agitatia si tumultul intalnirii, nici macar nu a perceput mai mult decat niste petale rosii. Poate s-a gandit ca de fapt el nu da doi bani pe ea si a luat floarea in graba, fara nici macar sa observe ca una dintre petalele din exterior era ofilita. Nici macar nu s-a deranjat sa curete spinii de pe tulpina pentru ca degetele ei fine - caci trebuie sa recunoastem parea o femeie destul de fina - sa nu se raneasca. Floarea nici nu a contat, eu as merge mai degraba pe aceasta varianta. Nu a contat mai mult decat un gest frumos, o emotie fugitiva, poate, poate, cativa "fluturi in stomac", dar nimic mai mult. In definitiv, cati trandafiri mai primise Doamna T de-a lungul vietii ei? Multi, as spune. Dar sansa sa ma insel e destul de mare.

Mainile lui. Ma obseda miscarea mainilor lui, caci era atat de incoerenta si speriata. Ma intreb daca nu transmite exact acelasi sentiment, ma intreb daca nu pare ridicol in fata femeii din partea cealalalta a mesei. Eu l-as respinge, daca as fi ea, l-as respinge fara sa stau de doua ori pe ganduri. Un asemenea barbat, lipsit de barbatie. Imi amintesc din nou de colegi... "Mai lasa si tu romantele alea ieftine in pace. Scrie ceva adevarat. Fii si tu macar o data in viata barbat!" Cine sunt eu sa comentez gesturile altuia cand gesturile mele sunt hulite si dezmembrate prin toata facultatea? "A, da, tipul ala care scrie povesti de dragoste patetice. Il stiu! E un ciudat." Ai ghicit corect. Acesta sunt eu. Imi spune fiecare profesor si fiecare om pe care il intalnesc si caruia ii dau in treacat sa imi citeasca ultima nuvela. Opere. Asa le spun, caci am o parere destul de buna despre mine. Nu ma consider tocmai scriitor, dar nici departe nu sunt. Oricum, ar trebui sa vezi ce scriu colegii mei, ala da material pentru Caragiale. Si totusi, sunt romancierul ieftin care scrie mai mult ca o femeie decat ca un barbat si care nu poate nici cum sa depaseasca universul romantic atat de mult intors pe toate partile de catre Eminescu si ai lui. Dar ma fascineaza, as putea sa ii citesc poeziile de nenumarate ori si sa gasesc de fiecare data o alta dimensiune, sa imi atraga alt emistih atentia. Nu imi prea pasa de ceilalti poeti, ii citesc, ii apreciez caci trebuie, dar Eminescu... el a fost un geniu. Eu nu pot sa scriu poezii. Nu inteleg, nu sunt suficient de avansat inca sa patrund acea arta, nu stiu cum si de ce sa ma folosesc, sunt prea putine cuvinte. Doamne, dar daca as putea, daca as avea ocazia sa il vad macar o data.. Sa ne intalnim la un vin fiert, sa fie alaturi... sa ii vorbesc, sa imi raspunda, sa scrie, sa imi citeasca.

A prins-o de mana. In sfarsit a facut pasul mult asteptat. De cand aberez? Cand am inceput sa ma gandesc la colegi si de cand scriu atat de multe randuri complet irelevante pentru subiectul meu? Of, de asta iau note mediocre la facultate. De asta nu reusesc sa fiu si eu un student exemplar, macar sa fie ai mei mandri de mine. As fi atat de fericit daca ar putea sa vada mai mult deca 7-8 la sfarsitul anului in carnetul de note. Domnul M o mangaie. Dumnezeule, e atat de stangaci, de lipsit de tandrete. Dar ea ii zambeste si el o priveste cu o caldura aparte. O iubeste. Nu stiu cat de profund, cat o sa dureze, care sunt motivele sau cum este el, dar pot sa afirm fara nicio indoiala ca o iubeste. Nu as fi atat de sigur in privinta ei. E mai rezervata, se ascunde, pare ca fuge uneori si ca mintea ii e furata de un alt spatiu. Nu stiu daca ea observa, e atat de greu sa observam iubirea cand ne este adresata. Caci ne petrecem timpul cautand defecte, semanand indoieli, incercand sa descifram gesturi si sa gasim semnificatii. Of, dar nu intelegem ca iubirea nu e poezie si ca e mult mai simpla decat analiza textului liric. Poate e la fel de mare, cuprinde multe, e sinestezie. Dar e mult mai usor de simtit, e aproape tangibila, e acolo. Si noi facem orice ca sa o ocolim. Probabil ca Doamna T nu observa sau in orice caz se indoieste de acea privire. El e stangaci in continuare si ii cauta mainile, ii iubeste zambetul, ii ignora trupul, o vrea mai aproape, dar nu oricum, nu si-o imagineaza dezbracata, nici nu concepe o imagine de o asemenea frumusete, dar stie ca trebuie sa o simta mai aproape, sa o apuce, sa o prinda, sa o tina strans pentru ca fuge. Si chiar fuge. Mai tot timpul isi arunca privirea pe geam, zambeste evaziv, isi umezeste buzele cu o gura de vin si se uita cu frica la berea din paharul lui. Ea nu bea bere, niciodata. Nu se saruta. Trece mult timp fara nici macar o atingere a buzelor. Vin oameni noi, pleaca oamenii cunoscuti, pare ca trece o eternitate, am impresia ca am scris o mie de pagini ca s-au scurs multe ore. Mai comand un pahar de vin fiert, cu portocale, de data aceasta. Si mai multa scortisoara. Chelnerita roscata imi zambeste dragut. Ma intreb daca e acelasi zambet pe care i-l arunca in treacat fiecarui client in speranta unui bacsis considerabil. Intrebare inutila, nu voi afla niciodata raspunsul, dar pana una alta, ii voi lasa bacsisul.

Saptamana trecuta am incercat sa scriu o poveste aproape politista. O nebunie. Eram mai ceva ca Agatha Christie. Imi si imaginam colegi care citeau totul cu sufletul la gura incercand sa desluseasca misterul, punandu-si intrebari despre personaje, asteptand finalul. Ma simteam destul de bine cu mine insumi in acel moment, reusisem imposibilul. Ceea ce nimeni nu credea ca as fi in stare sa fac. Sa trec peste iubire si patetism, sa scriu o opera cu adevarat buna. Dar nu pot sa te tin prea mult in suspans. Am stricat finalul, s-au iubit pe acolo prin ultimele pagini. Nu ma puteam abtine, era un el si o ea atat de bine conturati, cu atat de multa chimie incat parca ma implorau sa ii las sa faca dragoste macar o data. Cum poti sa refuzi niste personaje atat de resuite? S-au iubit si am distrus opera. Nu am aratat-o la nimeni, ar fi fost mai mult decat un esec.

Discutia incepe sa devina plictisitoare. Se simte in aer sictirul, parca acum cauta rude de gradul al doilea, intamplari din copilarie, probleme de servici, nu mai stiu despre ce sa vorbeasca, dar stiu ca el nu vrea sa termine inca aceasta conversatie. O va invita la el acasa? Isi vor petrecere seara impreuna? Oare ea il va lasa sa o sarute sau il va saruta pasional de cum intra pe usa si apoi i se va oferi fara sa stea pe ganduri? Oare...
Mie intalnirea mi se pare pe sfarsite... Ceea ce ma frusteaza si ma lasa cu un gust amar - inafara de vin caruia parca ii lipseste zahar - este ca s-ar putea ca eu sa nu mai apuc sa vad vreodata sfarsitul. Nici macar continuarea. Dupa ce am consemnat aici un episod, poate un episod chiar semnificativ, n-am dreptul nici macar la o reluare.

Si pleaca. El, stangaci si indragostit. Ea, amorezata si banala.


Vama - Fata in boxeri si in tricoul alb

Asculta mai multe audio rock