sâmbătă, 26 decembrie 2009

Noi doi. O fotografie.


Nu privi niciodata inspre mine. Asta imi repetai in continuu in timp ce incercai sa imortalizezi gesturi, priviri, afirmand ca sunt singura persoana care poate intruchipa naturalete intr-unul din portretele tale. Si tu fiind singurul fotograf care reusea sa surprinda ceva in mine. Consider ca nimic din poze nu e real, palpabil sau induiosator. Pozele nu reusesc sa surprinda niciodata realitatea in starea ei bruta. Sunt doar o minciuna imbracata frumos, impachetata cu un amarat de blitz pe care noi o cumparam. Atat.


Totusi intrasem in jocul tau. Ai reusit sa ma convingi sa pozez pentru tine cel putin aparent. De fapt, trebuia sa ma prefac ca fac ceva total diferit. Sa incerc sa iti imbrac materialul destul de frumos. Nu stiu ce incercai sa transmiti sau cum pretindeai tu ca surprinzi naturaletea ucigand totul cu un flash. Ce anume din ceea ce numeai tu "fotografie" iti prezenta ceva viu? Cum speri ca la sfarsit sa obtii un rezultat care sa iti sugereze ceva? Arta moarta.



Luasem decizia de a fi eu. Simplu, fara sa ma gandesc ca cineva imi deseneaza imaginea moarta pe niste lentile. Ajunsesem sa ma intreb daca poza sau cum se numeste ceea ce iese din acel aparat mic pe care tu il numesti magic, va arata vreodata iubire? Vei reusi sa deslusesti dragostea din ochii mei opaci in toate miile de fotografii pe care vrei sa le faci fara sa ma uit la tine? Nu sunt capabila sa cred ca din moment ce nu reusesti sa faci asta doar privindu-ma iti va spune ceva acel desen pe hartie. Vei sta ore in "studio-ul tau", asa cum il numesti, vei privi admirativ fiecare fotografie exclamand cat de reusita e (asta datorita talentului tau indubitabil de fotograf si naturaletei mele aparente) si vei arunca la gunoi cateva care consideri ca nu exprima mare lucru si ar putea fi un prilej pentru mine de a ataca cele sustinute mai sus.

Nu imi dadeai nicio indicatie, cum obisnuiau sa faci deobicei. Evident, te-am privit de prea multe ori in nenumaratele tale sedinte foto cu o admiratie imensa. Nu pentru ceea ce faceai ci pentru faptul ca o faceai cu pasiune. Impunator, sigur, imi placea sa iti observ si sa despic fiecare noua postura. Nu aveam nevoie de un aparat foto pentru asta. Si tu mereu sustineai ca sunt atrasa de fotografie, de aceasta arta maiastra care iti ofera atat de multa satisfactie. Nu ai stiut niciodata sa apreciezi arta vie, sa intelegi ca era imaginea ta cea pe care doream sa o proiectez in fiecare particica a corpului.



Nu stii sa privesti mai departe de lentilele tale. Pana s
i acum sunt doar un material care te ajuta sa obtii rezultatul dorit. Si ma simt uzata, dar asta nu ma impiedica sa fiu aici. Te-ai amestecat cu toti ceilalti care au uitat sa priveasca, din lipsa de timp. Cum as putea sa te conving sa te uiti la mine o data fara un aparat intre noi? Nu ai idee ce culoare au ochii mei in realitate.

- Esti singura care poate sa redea naturaletea pe care eu o caut


- De unde stii asta? Nu mi-ai facut nicio poza pana acum. Ai putea sa ai o mare dezamagire si prefer sa evit sa ti-o provoc. Haide, Andrei, am mai avut discutia asta de nenumarate ori. Stii ca nu imi place sa imi faci poze. [imi pare rau ca in acel moment nu am stat sa ii urmaresc privirea cu meticulozitatea dintotdeauna, l-as fi scutit de o dezvaluire]

- Ok. Ma declar invins. Ti-am facut poze. Esti pur si simplu perfecta, intelegi? De o simplitate si o naturalete deobordanta, asa ca...


- Poftim? Pana si pe mine m-ai desenat pe lentilele tale idioate?

- Stai! Asta nu are nicio legatura cu relatia noastra reala. Doamne, Mela, nu inteleg de ce atata agresivitate. Sunt doar niste poze. Ai fi surprinsa sa vezi cat de frumoase au iesit. Pana si eu am ramas uimit. Te rog, lasa-ma macar sa ti le arat!


- Esti surprins cat de frumoase au iesit niste poze cu mine? Sunt doar poze. Imaginea mea moarta. Fara nimic.

- Ai niste ochi superbi si o expresivitate incredibila. Te rog, ai incredere in mine macar o data! Sunt fara indoiala cele mai reusite portrete pe care le-am facut!

- A, da?! Atunci, spune-mi, ce culoare au ochii mei? Nu in poze. Acum. [ma ascund dupa perna] Spune-mi.

- Chiar crezi ca dupa atata timp nu stiu culoarea ochilor tai?

- Sunt convinsa de asta. Spune-mi.


- Gri cu nuante de verzui.


- Normal, stiam. Ai gresit. Ochii mei au nuante verzui numai in pozele tale. Nici macar nu ai stat sa ma privesti. Vezi, tocmai asta spun. Nu am de gand sa ma percepi ca pe un desen. Sunt reala, Andrei!

- Mela, ochii tai au nuante verzui!

- Da, sunt convinsa. In pozele tale.

- Of, esti atat de dificila! Esti singura persoana pe care o cunosc si este atat de pornita impotriva fotografiei. Nu te inteleg. Ai venit la majoritatea sedintelor mele foto. Ai stat cuminte si m-ai urmarit pana la sfarsit. M-ai ajutat la expozitii, esti persoana in care am cea mai mare incredere. De ce nu pot sa iti fac niste poze?

- Nu intelegi si m-am saturat sa iti explic. Mai vorbim, Andrei.

- Nu poti sa pleci!

- Nu? Si ce anume ma impiedica?

- Inainte vreau sa iti arat pozele. Daca tu consideri ca nu exprima nimic, am incheiat subiectul, dar daca nu...

- Accept sa pozez pentru tine.

- Nu mai folosi sintagma asta! Nu pozezi pentru mine! Eu te fotografiez. Tu trebuie sa te comporti natural, sa ma ignori.

- Ma intreb daca te vei opri vreodata sa privesti... Arata-mi pozele.

- In sfarsit! Asteapta-ma 2 minute si, te rog, incearca sa judeci fara subiectivism.

- Ar fi trebuit sa stii deja ca ceea ce imi ceri e absurd.

- Cateodata ma intreb ce anume ne-a unit pe noi doi..

- Da? Eu ma intreb cum de pot exista atat de multe lucruri care sa ne desparta. Astea sunt?

- Da.


- Destul de reusite si tu foarte abil.

- Stii prea bine ca nu asta vreau sa aud. Si ai putea macar sa iti ascunzi sarcasmul din voce pentru ca nu esti deloc credibila.

- Imi pare rau, dar nu pot sa judec asta fara subiectivism.


- Sunt expresive?

- Poate...putin.

- Incredibil! Asta e cu adevarat o victorie! Maine la ora 9 te astept la mine. Nu ai nevoie de nimic, ma ocup eu de tot.


Imi cumparase haine si imi alcatuise mai multe tinute. Se folosise si de cateva lucruri pe care le mai uitasem la el. Trebuie sa recunosc ca am fost surprinsa de cat de reprezentative erau tinutele. Imi placeau mult, dar i-am aratat fix contrariul. Nu m-a lasat sa ma machiez deloc, chiar daca la insistentele mele a acceptat sa folosesc un ruj de un rosu pal care spre surprinderea lui imi scotea excelent buzele in eviodenta. A trebuit sa faca cateva poze pentru a realiza asta. Nu eram deloc incantata, dar mi-a acordat destul de multa libertate. Am petrecut toata ziua impreuna prin diferite locatii care lui i se pareau sugestive. A facut o cantitate imensa de poze.

Ceea ce ma bucura intr-o oarecare masura era
sa il vad atat de fericit. Oricum, nu am reusit si nici nu stiu daca vroiam, sa imi maschez tristetea. Era atat de evidenta incat pana si el putea sa o remarce fara sa faca cateva poze inainte.

- Mela, ce s-a intamplat? Te simti rau?

- Nu.


- Atunci, am facut eu ceva ce...

- Nu. Vreau sa plec acasa.

- Nu poti sa pleci in starea asta. Ai ochii rosii Mela, ce s-a intamplat? Ma sperii. Ai nevoie de ceva?

- Acum s-a terminat totul, asa-i?

- Despre ce vorbesti?

- Despre noi. De acum inainte voi fi modelul perfect, singurul care iti poate oferi naturaletea de care ai nevoie. S-a sters orice urma a realitatii pe care am reusit sa o pastram. [plangeam]

- Mela, fii serioasa! Asta nu va schimba cu nimic lucrurile dintre noi. Te rog, crede-ma!

- Pana si acum vrei sa faci o poza. Si iti stapanesti cu greu dorinta de a imortaliza momentul pe care il ai in fata. S-a terminat Andrei. Daca pana acum mai pastram o speranta ca intr-o zi vei intelege, acum toate s-au dus.

- Ce sa inteleg? Despre ce vorbesti, Mela?

- Vreau sa imi trimiti si mie cateva poze. Voi fi la ai mei. Ma gandesc sa stau cu ei cateva zile. Pa, Andrei!


Si-a luat geaca si a plecat. L-a lasat pe pat printre multitudinea de haine pe care ea le probase de dimineata. Inca mai vedea pe masuta cadoul pe care i-l daruise cu cateva zile in urma cu ocazia Sfantului Andrei. Isi amintea ca a fost atat de incantat ca nu a uitat inca i-a facut o poza. Stiind ca o deranjeaza, a pastrat restul fotografiilor pe mai tarziu. Facuse zeci de cadre cu o simpla cutiuta in care era o cravata pe care si-o dorea demult si o fotografie cu ei doi, facuta in weekend-ul pe care il petrecusera la munte, de un simplu trecator.

Nu reusea sa isi aminteasca daca a stat sa priveasca cutiuta, stia
doar ca ii facuse poze. Si asta era ceva ce ea ii reprosa constant.

Se ridica de pe pat, ia cutiuta in mana si o deschide. Inca mai e fotografia in ea. O ia in mana si rememoreaza clipele din acel weekend. Se uita pe spatele ei. In coltul din dreapta, de jos, scria cu niste litere tremurate :

Te iubesc....





[˝Te iubesc fără să ştiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie; te iubesc pentru că nu ştiu altă cale…˝,
Pablo Neruda]



PRAF IN OCHI - 1000 DE GANDURI
Asculta mai multe audio Muzica


2 comentarii:

  1. imi place foarte mult.
    chiar daca, poate si din cauza lui ioana, iubesc fotografia, o respect si mi-e frica de ea. cu toate astea, o inteleg oarecum pe mela.

    te iubesc>:d<

    RăspundețiȘtergere
  2. imi place citatul. e...interesant si cunoscut :))

    [pentru mai multe informatii, messul]

    RăspundețiȘtergere