Dana si Andrei

Dana si Andrei se iubeau. Pana acum cateva zile. Atunci, Dana i-a scris o scrisoare. Cea pe care am gasit-o eu astazi, pe scarile blocului in care locuiesc. Si atunci s-a terminat. Simplu, fara prea mult zgomot si cu un pahar de vin.

Dragul meu,

Iti scriu astazi, pentru ultima oara, sau cel putin asa vreau sa cred. Ne-am despartit de multe ori pe parcursul acestor ani, am strigat, am irosit atat de mult timp. De fiecare data fiind ferm convinsi ca este ultima data, ca vom inchide jurnalele si vom da uitarii sentimente, vise si ganduri. Tot. Am aruncat in aer cuvinte grele, am spus adio de atatea ori. De prea multe ori.

Ne-am privit pe furis mai apoi, ne-am refugiat in prietenii comuni, am furat vesti unul despre celalalt de la ei, ne-am agatat de fiecare firicel de speranta. Inca mai aveam speranta pe atunci. Am mintit si ne-am comportat ca doi adolescenti, ca doi neofiti in fata marelui ritual. Doi prosti.

Ne-am cumparat haine noi si ne-am pregatit tinute. Pentru ce? Pentru ocazii speciale, ne minteam. Ne-am cumparat pana si cadouri pe care le tineam ascunse in sertarul de la birou. Ne-am ratacit pe strazile intunecate ale Clujului in ideea ca poate, poate destinul, Dumnezeu sau orice alta forta suficient de puternica se va indura de noi si ne va aduce impreuna. Ne-am parfumat. Cate am facut.

Cand gluma se ingrosa si eram aproape de a crede in propriile cuvinte, sufeream. Sau cel putin asa spuneam. Am ajuns sa vizitam pana si psihologii impotriva carora ne revoltam in unele seri, la un pahar de vin (sau bere in cazul tau). Am plans. Mult. Am blestemat pana si ceea ce nu ne inconjura si nu cunosteam. Ne-am crezut filosofi si ne-am cufundat in romane. Am inceput sa invatam alte limbi, crezand ca durerea se rataceste printre cuvinte noi, dar nici macar tehnica lui Llosa nu a functionat. Ne-am autocriticat pana am ajuns sa ne jupuim si pielea de pe noi. Am incetat sa ne mai privim in oglinzi. Ne-am mutilat. Am fost atat de patetici. Doua brute.

Apoi mai sunt si zilele alea pe care oamenii uita sa le mentioneze la despartiri. Stii tu...alea frumoase. In care imi spuneai ca ma iubesti si te credeam. In care imbratisam toate poeziile din lume si imi ameteam inima cu versuri. Tanjeam dupa inca o vorba sau inca un suras. Si Doamne, ma simteam atat de sigura in bratele tale. Stii, mai bine ca si mine, ca nu m-am priceput niciodata la cuvinte. Ca le-am considerat mereu reci si lipsite de inteles (bine, mai putin atunci cand isi gaseau locul in versurile tale). Tocmai de aceea nu o sa o mai lungesc prea mult.

Oamenii devin dramatici cand se despart. Se lasa coplesiti de amintiri si simt nevoia sa vorbeasca, sa se imbete sau sa uite. Eu am ales sa scriu. Si atat. In liniste si cu un pahar de vin. Nu poti sa te imbeti de la un pahar de vin.

Astazi nu iti mai spun adio pentru ca nu ma mai simt in stare sa adun bucatele din suflet de pe strazi. Nu mai am putere pentru asa ceva. Va trece o vreme pana o sa ma obisnuiesc cu mirosul singuratatii si cu lipsa hainelor tale din dulap.

...dar nu mai sufar. Simt ca traiesc, in schimb, si mai presus de toate, simt nevoia sa ma eliberez. Mi-e greata de mirosul de bere. M-au epuizat strigatele.

Am citit intr-o carte ca "Nu ne aducem aminte decat ceea nicicand nu s-a petrecut". Judecand dupa ecoul strigatelor noastre care inca se mai aude si dupa cioburile de pe podeaua din bucatarie (de dupa cearta de aseara) presupun ca toata iubirea asta a noastra a fost suficient de reala incat sa o uit destul de repede.

Si daca nu... atunci nu stiu ce se va intampla. Nu am toate raspunsurile.

Atunci poate o sa iti mai scriu sau o sa ma apuc de matematica.

Nu ma pricep la incheieri, nici la urari. Dar, desigur, stiai asta deja.

Dana

Duffy - Warwick Avenue

Asculta mai multe audio diverse