duminică, 19 iunie 2011

Am urmarit-o in fiecare zi timp de un an. Am asteptat-o in fiecare dimineata la 7:35 fix (plus/minus 5 minute in zilele mai proaste) si am condus-o cu privirea in fiecare noapte, fara ora fixa de data aceasta.

Am imbracat trotuarul din fata blocului cu ipostazele ei. A devenit un fel de tabel cu fazele lunii. Doar ca erau ale ei. Si, evident, se repetau si ele. Mi-am sters intreaga viata pentru ca sa o las pe ea sa incapa. Si mi-a ocupat incet, apoi abuziv, gandurile si coridoarele. Nici macar in dulap nu a mai ramas spatiu, iar jumatate din haine le-am mutat la mama. Am dormit putin si niciodata singur. Am avut grija sa desenez si in vise bucatele din ea. Am dezbracat-o si am imbracat-o de o mie de ori, ca un nebun infometat, fara pic de romantism. Am fost o bruta de fiecare data cand am muscat din carnea ei dulce si m-am infruptat din sangele caldut. Dar s-a facut repede 7:15 si am plecat spre cealalta ascunzatoare, unde ma astepta, din nou, imbracata in hainele ei rupte si murdare, ea.

Nu am aflat nimic. Nici macar nu i-am adresat vreodata un cuvant, un zambet, nimic. Am privat-o de orice drept de a-si cunoaste propria umbra. Pentru ca, e bine de lamurit de la inceput, o cunosteam mai bine. Stiam mult mai multe despre ea decat oricine altcineva. Dar, ca toate celelalte 87 de persoane de pe lista mea, ea era doar o tinta. Una in plus.

Dar despre ea... nu am aflat nimic. Nici macar care e adevaratul nume. Asta pentru ca am avut grija sa ii dau altul in fiecare fantezie. Iar la sfarsit... nu mai stiam nici macar care e culoarea ochilor ei. Doar ca avea la un moment dat pupila dilatata si buzele insangerate. Am urmarit-o un an.

Si mai am inca 136 de zile. 7:32. Perdeaua se misca putin. Pare ca va iesi. Incepe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu