Un tablou. Un apus. Prefer sa fug. (II)

Nu am reusit sa dorm deloc in noaptea aceea. Poate ar suna bizar pentru o persoana care asteapta o oportunitate, sa se gandeasca daca sa o ia in considerare sau nu. Mi se parea mai simplu sa stau acasa si sa imi vad de viata mea linistita ca pana acum. Sa o mai urmaresc din cand in cand in gradina, dar oare va mai iesi sa picteze? Cred ca aveam febra. Era ora 3:14 noaptea. M-am ridicat din pat, parasind asternutul ud de transpiratie, in favoarea covorului. M-am uitat la ceas cu speranta inutila de a-mi indica ora 7, la care toata casa incepea sa vajaie, moment care ma deranja cumplit in alte dimineti. Detest galagia si pretind sa nu fiu trezit cu urlete pentru ca fratele meu mai mic (a carui existenta am uitat sa o mentionez, nefiind atat de semnificativa pentru mine) nu isi gaseste ursuletul. Ciudat, dar acum tanjeam cu disperare dupa acea agitatie care, speram eu, va mai spulbera putin din tacerea care ma sufoca.

Cert e ca ceasul nu arata ora 7 si nici nu e stricat. Mai am cel putin 4 ore de chin, in care preferabil ar fi sa imi gasesc o ocupatie sau sa incetez sa ma gandesc la ziua de maine. Desigur, a doua varianta se elimina inca dinainte de a fi enuntata. Era genul de moment in care orice ocupatie ti se pare lamentabila, neinteresanta si insisti sa te gandesti la ceea ce te framanta. Si asta pentru ca nu sunt si nici nu am pretins ca as fi persoana care s-ar indura de propria sanatate mintala. Ador sa ma chinui si sa ma invinovatesc, la fel ca toate persoanele pe care le cunosc, mai putin una. Ma intreb in ce categorie se incadreaza Tania. Si astfel ajung din nou cu sirul ideilor la ea pentru a-mi pune o mie de intrebari si a ma tortura inca ceva timp.



Mama nu sufera niciodata. Cel putin asta sustine. In realitate, isi dedica majoritatea timpului invinovatirii si desfiintarii propriei vieti. E greu ca ceva sa o multumeasca sau sa ii depaseasca asteptarile. Nici macar nu mai stiu daca se mai preocupa sa isi creeze niste asteptari. Pe tata nu l-am mai vazut de cand aveam 2 ani si asta nu pentru ca nu as fi avut ocazia. Am avut-o de multe ori. Dar refuz sa il identific cu o persoana. Prefer sa ii pastrez imaginea neclara de cand cel putin aparent, stiam ca ma iubeste. Dupa aceea, a plecat. A fost decizia lui sa nu mai lase nicio alta urma in viata mea, iar eu doar am respectat-o. Nu mai stiu mare lucru despre el de atunci. Ceea ce aflu, incerc sa uit cat mai repede. Si prin asta fac ceea ce el si-a dorit. Mama s-a recasatorit acum 3 ani. Singurul contact pe care eu l-am avut cu eventimentul a fost realizarea prezentei mai multor persoane decat deobicei in casa. De atunci e galagie. Oricum, ideea nu e sa rememorez istoria familiei mele pentru ca nu sunt eu cel indicat sa faca asta. Stiu putine, atat cat consider necesar pentru a ma simti impacat.

Incepeam sa simt resfrangerea torturii psihice asupra corpului meu. Ma simteam slabit si aveam o puternica durere de cap. M-am zbatut de cateva ori pe covor, pana cand am adormit. Nu stiu ce am visat, dar m-am trezit urland. De data aceasta era dimineata.

Am pretins ca sunt bolnav si nu pot sa merg la scoala. Aveam destul argumente pentru a sustine asta, iar cel mai solid a fost starea in care mama ma gasise cand intrase in camera pentru a ma trezi. Eram treaz. Ma gandeam ca am o portita de scapare si pot sa ii spun asta si ei. Asa nu s-ar simti jignita de refuzul invitatiei, iar eu as scapa intr-un mod plauzibil. Adevarul e ca imi era groaza sa merg la ea. Nu m-as simti in largul meu acolo, asa cum nu ma simt in niciun loc care nu imi ofera o anumita intimitate. Pe deasupra, as simti ca o incalc pe a ei. Mai exista si problema discutiei care se anunta zgomotos. Nu puteam sa imi permit sa cad in ridicolul de data trecuta. Si totusi, era o oportunitate si nimeni nu ma asigura ca nu e singura pe care o voi avea.

Oare camasa bluemarin era potrivita? Sau ar trebui sa imi iau doar un tricou? Ma imbrac simplu, doar se presupune ca vin de la scoala. Diferenta e ca petrec putin mai mult timp in oglinda decat deobicei. Astept pana la ora 4, nefiind sigur ce inseamna "dupa pranz". Sunt sigur pe mine. Ma gandesc ce ar trebui sa ii spun, posibile raspunsuri care ar putea sa o impresioneze, replici de efect, cunostinte pe care ar fi trebuit sa le fi dobandit. In mod evident, uit absolut tot ce imi pregatisem, in momentul in care ies din casa. "Nu e nimic. Improvizez. Trebuie doar sa par credibil."

Casa ei. Si Tania intr-una din fustitele ei colorate, cu o clema noua in par si putin contur negru care ii evidentia ochii, intampinandu-ma cu un suras.



- Imi pare bine ca te-ai decis sa vii! Intra!

- Ar fi fost nepoliticos sa refuz invitatia. In plus, sunt curios sa iti vad tablourile.

- Sunt convinsa ca deja ai avut ocazia sa observi o mare parte din ele. Nu cred ca iti voi prezenta nimic nou, din pacate.

- Te inseli.

- Poate. Oricum, astept o parere sincera din partea ta. Asteapta-ma aici. Ma duc sa aduc ceai si niste fursecuri.

[A fost plecata pentru scurt timp, de unde am dedus ca totul era pregatit. Se astepta sa vin, sunt convins de asta. Nu am apucat sa observ mare lucru in jurul meu. Eram stresat, dar simteam o ciudata forta care se contura in interiorul meu. Imi impuneam sa uit de complexe si sa imi ascund frustarile. Sa ma simt, macar o data, cu adevarat puternic. Sigur pe mine.]

- Tablourile sunt in camera mea. Am un micut atelier de pictura acolo. Haide!

- Si totusi preferi sa pictezi afara...

- Da, normal! Nu este nimic atractiv intr-un spatiu inchis. In plus, nu am deloc inspiratie. Imi place libertatea pe care mi-o ofera spatiile deschise, aerul, culorile pastelate. Cum a fost la scoala?

- Aa..ca deobicei. [Ma prinsese.]

- Ai avut ore grele?

- Nu. Tu?

- Ziua mea a fost frumoasa si intentionez sa pictez deseara. Ma simt pregatita sa privesc apusul.

- Nu il privesti in fiecare zi? [Uneori aveam impresia ca e din alta lume. Gesturile, privirile, replicile, toate pareau sa intruchipeze un tot care nu puteam sa concep ca a fost conturat aici, din aceeasi materie. ]


- Nu, mi-e frica de apus.

- Esti prima persoana pe care o auzind spunand asta. E ideea de intuneric cea care te sperie?

- Cateodata am impresia ca glumesti, Vlad. Sunt destul de mare incat sa nu imi mai fie frica de intuneric. Imi place noaptea, mi-e doar frica de apus.

- Nu inteleg. [Imi propusem sa fiu credibil si primul pas pentru a reusi asta era sa fiu sincer. Nu intelegeam la ce se refera si nu aveam de ce sa ascund asta sau sa pretind altceva, desi probabil in alta situatie as fi facut-o.]

- Nu prea sunt multe de inteles. Ma sperie din mai multe motive. Poate simt ca am lasat o parte din mine undeva, la un apus...Si mi-e frica sa o regasesc.

[Isi pierduse naturaletea pentru o clipa. Avea privirea pierduta in gol si parca, chinuita de durere. Nu stiu de ce, dar nici nu am indraznit sa intreb. Am tacut.]

- Am ajuns. Aceasta e camera mea!

[ Ma observa in timp ce admiram incaperea. Era colorata si asta am constatat prima data. Nu mai vazusem niciodata o camera atat de vie, de placuta. Pana si cartile din biblioteca erau imbracate in piele colorata in nuante diferite. Nu o cunosteam, dar rasuna atat de tare amprenta ei in fiecare coltisor al camerei. Realizam ca ma pierdusem, asa ca hotarasem sa ma indrept spre cealalta parte a camerei in care era, intr-adevar, un atelier micut. Ea tacea. Ii privisem fiecare pictura in parte, observand detalii pe care in gradina nu le remarcasem. Totusi, imi era frica sa spun ceva pentru ca nu eram persoana indicata pentru a se afla in postura criticului. Era un tablou acoperit cu o panza. Il observasem tarziu, iar ea parca astepta momentul.]

- Frumos! Cu adevarat frumos!

- Multumesc. Nu ma asteptam sa imi spui altceva.

- Nici nu as fi putut sa iti spun altceva. Tablourile tale sunt cu adevarat impresionante, cel putin pentru mine, un nestiutor in domeniul artei.

- Doar ma joc. Sunt departe de ceea ce vreau sa transmit si mai am inca multe de invatat. Totusi, am cateva tablouri destul de reusite.

- Nu vreau sa fiu indiscret, dar de ce tabloul acela e acoperit? [ Ma omora curiozitatea.]

- E o supriza. Ia panza jos.

- Eu? Acum?

- Da! Doamne, Vlad, e doar o panza! Ma amuzi.

[Ma indreptasem spre tablou. Am luat panza jos si am ramas blocat in mijlocul camerei, fara putere, fara siguranta. S-au evaporat toate intr-o clipa. Acum eram in plin camp de razboi, fara arma. Si trebuia sa castig batalia!]

- Ei, cum ti se pare?

- Cand ai facut asta?

- De ce esti agresiv? Zilele acestea. Ce e, nu iti place?

- Ma deranjeaza. Nu era necesar sa ma pictezi. [Ma comportam ca un copil razgaiat.]

- Nu m-am putut abtine. Imi cer scuze daca te-am deranjat. Poti sa iei tabloul si sa il arunci daca vrei. Nu asta era intentia mea.

- Poti sa il pastrezi. Tu l-ai pictat.

[ Nu intelegeam in ce moment a avut timp sa realizeze un tablou cu mine. Ma simteam slab si cu o mie de complexe. Nu imi suportam imaginea de pe panza.]

- Mama imi spune intotdeauna ca sunt artista. Si imi spune atat de des, incat uneori ajung sa cred si eu asta. Si ceilalti ma vad tot asa. Percep doar exteriorul, personalitatea putin exuberanta, arta si ceea ce incerc sa transmit prin ea. Pana si tu ma vezi asa si tocmai de asta nu vei intelege de ce mi-e frica de apus.

- Nu e nimic rau in a fi o artista. Oamenii niciodata nu te vad ca ceea ce esti cu adevarat. Ei percep ce transmiti, iar tablourile tale sunt oglinda ta. [ Ma prinsese in discutie. Si incepeam sa uit de tablou. Prindeam din nou siguranta. Si ma simteam speriat de oscilarile din interiorul meu.]

- Nu stiu sa iubesc oamenii. Mi-am uitat iubirea intr-un apus. Si am lasat-o acolo.


[Nu stiam ce sa ii spun. Nu eram persoana potrivita si mi se parea ciudat sa mi se destainuie. Poate avea nevoie sa vorbeasca. Nu o intelegeam. Iubea? A iubit? Nu as putea sa ma obisnuiesc cu ideea asta. Ma simteam sfasiat si totusi, trebuia sa vorbesc. ]

- Tu iubesti viata, culorile! Nu pot sa cred ca...

- E altceva, Vlad. Mi-e frica de oameni.

- De ce m-ai invitat la tine acasa? Nu inteleg. De mine nu ti-e frica?

- Poate ca nu...

- Si de ce te simti acum pregatita?

- Credeam ca tu imi vei da puterea. Nu am mai spus nimanui asta. Esti naiv, esti un copil.

- A, deci asta e ceea ce ma face diferit? Faptul ca sunt doar un copil?

- Nu, nu ma intelege gresit! Ai reusit sa pastrezi copilul din tine. Poate in mod inconstient, dar ai facut-o.

- Iarta-ma, dar nu vreau sa fiu exponatul tau. Nu vreau sa ma pictezi sau sa iti gasesti in mine puterea de a privi apusul. Asa cum tu astepti de la ceilalti sa te priveasca pe tine, asa si eu, am aceleasi asteptari. Iti doresc curaj! Multumesc pentru invitatie. Pa pa!

Nu a mai spus nimic. Mi-a parut lovita de ceea ce spuneam, dar incomparabil cu ranile pe care ea le colorase in mine. Ma simteam incapabil de a o iubi. Dar o privisem si asta crease o legatura pe care nici macar eu nu mai eram in stare sa o rup.

Am plecat. Mama mi-a spus spre seara ca m-a cautat fata care locuia in vecini, dar eu inca eram bolnav.

[ Tu, am impresia, nici nu observi
Cu ce iubire te pastrez in mine,
Pe inima te port, te duc pe nervi,
M-ai prefacut in cioburi si ruine.]

Bere Gratis - Nebun
Asculta mai multe audio Muzica