Ochii ei mari sclipeau de dupa gardul impanzit cu zapada. I-am surprins privirea fugitiv, cu o anumita retinere. Nu ma asteptam sa o vad acolo, nu eram pregatit.
- Da, a fost doar o raceala. Multumesc.
- Vrei sa intri la un ceai cald?
Cat de natural parea totul in preajma ei. Nici macar nu imi oferea ragazul necesar sa imi pun intrebari sau sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa accept invitatia ei. Imi inducea raspunsul, parca, numai din privire. Si atunci nu mai gaseam niciun rost noptii trecute, dezbaterilor, deciziilor importante.
- Daca nu te deranjaza, mi-ar prinde bine.
- Vlad, incepi din nou cu povestea cu deranjul. Ti-am spus sa nu mai fi asa prostut. Intra!
Mi-a zambit stregareste si mi-a facut semn cu mana sa ma apropii. Nu speram la un asemenea deznodamant. Presupuneam, pe drumul inapoi acasa, ca imi voi petrece inca, cateva ore chinuindu-ma si gandindu-ma ce vreau sa fac. Incercand sa ignor galagia din casa si sa iau o decizie. Cum as fi putut sa imi inchipui ca va fi in curte si ca ma va aborda atat de simplu, atat de firesc. Parea ca, in sfarsit, cineva s-a indurat de mine.
Casa ei incepea sa imi para familiara, cu toate ca era doar a doua oara cand eram invitat in ea. Speram ca macar de aceasta data vizita sa aiba un final mai linistit si care sa imi permita o noapte intreaga de somn. Mi-ar prinde bine. Am urcat pana la ea in camera, unde m-a rugat sa o astept pana aduce ceaiul. Ma imbatam cu mirosul ei. Si din cand in cand cu nuantele care imbracau incaperea. Cand, cu greu mi-am impus sa revin la realitate, primul lucru pe care l-am sesizat a fost absenta tabloului care cu o zi in urma starnise plecarea mea brusca. Ma intrebam ce o fi facut cu el. Poate il aruncase. Sau poate, iar aceasta varianta nu ar fi deloc absurda, a prevazut ca voi veni la ea astazi si s-a gandit ca ma va incomoda. Dar deviez, din nou, iar pasii ei pe scarile din lemn vechi imi intrerup zgomotos sirul gandurilor.
- Da, am aruncat tabloul. Presupun ca i-ai observat lipsa. Zahar?
- Aaa, da, mersi. De ce l-ai aruncat?
- Nu era prea reusit. Nici tie nu ti-a placut, asa ca nu am vazut niciun motiv pentru a-l pastra.
- Imi cer scuze pentru aseara. M-am comportat ca un copil idiot.
Asteptam sa aiba o reactie. Sa isi schimbe expresia, sa fie surprinsa, sa fie ceva diferit. Dar nimic. Parea detasata, ca si cum ar fi anticipat tot ce urma sa vorbim. Plictisita.
- Nu e nicio problema. Am avut o idee proasta cu tabloul. E vina mea. In alta ordine de idei, ce zici daca am merge la o plimbare maine?
- Maine? Sigur. Dupa ore?
- Da. Voi fi in fata scolii tale la ora 2. E bine?
- Da, dar tu nu ai...
- Eu nu ma duc la scoala zilele astea. Stau pe acasa. Tata nu se simte prea bine.
- Imi pare rau. Putem lasa plimbarea pe alta zi, daca vrei. Eu sunt disponibil.
- Inca ma amuzi, copilas. Tata merge maine la tratament, va fi toata ziua la spital, iar eu voi sta singura. Altfel nu ti-as fi propus sa iesim.
S-a instalat o tacere care era previzibila pana si pentru mine. Ma jignise din nou cu apelativul folosit, dar luasem decizia de a lasa complexele pe mai tarziu. Macar de data asta.
- Nu ti-am vazut niciodata parintii... [am indraznit]
- Nici nu ai fi avut cum. Mama nu locuieste aici, iar tata iese foarte rar din casa.
- Te intelegi bine cu ea? Cu mama ta, ma refer...
- Asa vreau sa cred. Vorbim putin si rar. Dar eu sunt convinsa ca in putinele momente in care isi aminteste de mine o face cu iubire.
Mi-a zambit. Era diferit fata de zambetul ei jucaus. Se chinuia de data aceasta. Aveam impresia ca ar vrea sa planga, dar ca ceva, poate chiar prezenta mea, o incomoda. Imi era frica sa mai spun ceva, sa continuu discutia.
- Mama e internata intr-un spital, Vlad. E acolo de 9 luni. Medicii, ca deobicei, nu ii dau sperante. Sa isi revina. Are probleme psihice, nu are sens sa iti explic mai multe sau sa intru in detalii. Incerc sa uit pe cat pot toti termenii medicali care imi zgariau mintea intr-o vreme. Mai simplu spus, nu stie cine suntem. Nici eu, nici tata. Eu cred ca isi mai aminteste uneori pentru ca isi schimba expresia fetei si imi spune : artista mea. Dar atat... Dupa aceea inchide din nou ochii, iar cand ii deschide sunt goi, fara lumina, fara nimic. Si-a pierdut viata. Si i-a luat-o si pe cea a lui tata odata cu ea. Restul...ei bine, restul e doar agonie. De asta nu mi-ai vazut parintii, Vlad. Pentru ca ei nu traiesc. Sunt suspendati intr-o lume doar a lor, iar eu, in mod evident, nu am acces la ea.
- De asta pictezi?
- Pentru a ma elibera, presupun. Da. Si pentru a ajunge sa fiu persoana pe care mama o stie. O artista.
- Nu as fi crezut niciodata ca tu... ai o asemenea poveste.
- Stiu, nu par. Dar nu te amagi, am multe rani.
- De ce mi-ai spus mie?
- Nu stiu. Simteam nevoia sa fac asta. Poate intr-o zi o sa iti povestesc toata povestea, Vlad. Pana atunci, ce zici copilas? Prieteni?
- Prieteni.
Cat trebuie sa cauti in privirea unui om pentru a afla tot ce ii ascunde sufletul?
[mersii de melodie>:D<]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu