Ma intrebam de ce ma ranesti TU. De ce tu? Erai tocmai tu cel ce trebuia sa se opreasca din a ma lovi si tocmai tu ai fost cel care m-a ranit fara sa priveasca.
Acum ma intreb ce le-am facut lor. De ce vin si ne descurajeaza cand tocmai asta nu ar trebui sa faca? Cum e sa privesti pe cineva cu dispret numai pentru ca nu stie ce stii tu? Cum e sa te uiti la el cu ura numai pentru ca are, poate, mai multe sanse decat tu ai avut? Cat de greu e sa intelegeti ca aveti ocazia de a face ceva ceva minunat, ca sunteti cei care ne conduc prin intuneric pe un drum necunoscut, ca noi nu stim, dar nici voi nu ati stiut, ca va cerem disperati ajutorul si sunt PUTINI care ne intind mana?
Cum am putea sa va explicam fericirea care ne umple sufletul atunci cand vedem ceva mai mult in ochii vostri, cand avem parte de un zambet, cand ne invatati sa cadem pentru a ne ridica, cand sunteti acolo si simtim asta? Nu putem fi mai buni daca voi ne obisnuiti cu gandul ca suntem rai, fara nici macar sa ne fi dat o sansa. Cati dintre voi inteleg asta?
Corectati-ne! Nu ne lasati sa ne pierdem! Dar nu faceti asta pentru a va arata puterea, nu va uitati la noi cu acei ochi care ne dor...e chiar atat de greu sa te opresti si sa asculti? Puteti accepta ca mai aveti inca multe de invatat, iar ca noi nu avem nicio vina pentru esecurile voastre?
Nu aveti idee de cate ori ne-am dorit sa fim ascultati, de cate ori am tanjit dupa acea clipa in care sa putem vorbi si de cate ori am inghitit in sec pentru ca nu am avut-o.
Acum ma intreb ce le-am facut lor. De ce vin si ne descurajeaza cand tocmai asta nu ar trebui sa faca? Cum e sa privesti pe cineva cu dispret numai pentru ca nu stie ce stii tu? Cum e sa te uiti la el cu ura numai pentru ca are, poate, mai multe sanse decat tu ai avut? Cat de greu e sa intelegeti ca aveti ocazia de a face ceva ceva minunat, ca sunteti cei care ne conduc prin intuneric pe un drum necunoscut, ca noi nu stim, dar nici voi nu ati stiut, ca va cerem disperati ajutorul si sunt PUTINI care ne intind mana?
Cum am putea sa va explicam fericirea care ne umple sufletul atunci cand vedem ceva mai mult in ochii vostri, cand avem parte de un zambet, cand ne invatati sa cadem pentru a ne ridica, cand sunteti acolo si simtim asta? Nu putem fi mai buni daca voi ne obisnuiti cu gandul ca suntem rai, fara nici macar sa ne fi dat o sansa. Cati dintre voi inteleg asta?
Corectati-ne! Nu ne lasati sa ne pierdem! Dar nu faceti asta pentru a va arata puterea, nu va uitati la noi cu acei ochi care ne dor...e chiar atat de greu sa te opresti si sa asculti? Puteti accepta ca mai aveti inca multe de invatat, iar ca noi nu avem nicio vina pentru esecurile voastre?
Nu aveti idee de cate ori ne-am dorit sa fim ascultati, de cate ori am tanjit dupa acea clipa in care sa putem vorbi si de cate ori am inghitit in sec pentru ca nu am avut-o.
Totusi, sunt acele raze de lumina. Sunt cei care iti coloreaza ziua. Sunt aceia dintre voi care iti zambesc, te asculta, cred in tine. Cei pe care ii iubesti si la care iti stralucesc ochii cand te uiti. Sunt acele persoane pentru care ai suporta toate loviturile, stiind ca ei te-au invatat sa faci si asta. Stiind ca vor fi acolo pentru tine. Stiind ca ei ti-au spus sa nu renunti. Ei sunt cei care nu te-au abandonat niciodata, cei care iti demonstreaza ca inca mai exista SPERANTA.
Ma intreb ce pot face ca sa intelegi asta....spuneti-mi voi ce...
"Tot ce-am vrut a fost ca timpul sa mai stea..."
nu mai are rost sa iti spun ce om special si deosebit esti, asta stii deja
RăspundețiȘtergerece scrii e superb, amandoua postarile de ieri sunt extraordinare!
Un zambet te face sa zambesti, o lacrima te face sa o stergi, un suflet te face sa-l iubesti.
RăspundețiȘtergereOare nu asta e tot ce ne dorim cu totii?