Ti-am remarcat ochii ascunsi de cand m-am urcat pierduta in tren si mi-am ratacit bagajele printre ale unor oameni necunsocuti, putin cam nesimtit, dar nu intr-atat incat sa le acord atentie. Te-am plasat in ierarhia calatorilor "studiati" undeva pe la sfarsit, fiind prea retras in coltul tau pentru a apuca sa te observ sau sa dezvolt teorii pe seama ta. Te-am sesizat, in schimb, de cateva ori, cand mai mergeam la baie (trecand inevitabil pe langa scaunul tau) incercand sa iti surprind privirea fara urma de reusita. Te fereai de fiecare data, de parca paginile vechi ale cartii pe care o tineai timid in mana te-ar fi ascuns undeva departe de agitatia trenului si privirile nedorite ale trecatorilor. Mi-ar fi placut sa vad cum ai fi reactionat la o situatie neprevazuta si incepeam sa ma gandesc chiar la o posibila inscenare care sa imi ofere sansa de a te smulge din anonimat. Prea mult efort... si pentru ce?!
Ceea ce era ciudat e ca nimeni din tren nu reusea sa imi capteze atentia pentru suficient timp incat sa ma simt intrigata, motivata de a urmari firul gandurilor mele, de a-mi imagina diferite situatii, de a proiecta. Ma pierdeam uneori in peisajul pictat prin sticla, dar nu pentru mult timp. De la un moment dat devenea frustant. Nu reuseam sa imortalizez nici macar un detaliu, vedeam pete de culori, imagini care imi bucurau retina, dar nimic mai mult. Langa mine, se contura silueta unei femei robuste, undeva la vreo 40 de ani, dupa aprecierile mele si destul de absenta. Chipul ei anost si patruns de riduri nu imi inspira nimic, poate doar imi inducea melancolie in vene. Nu stiu ce imi lipsea, sau care era obiectul dorului meu, cine imi provocase golul care se colora uneori in mine. Incetasem sa ma mai intreb. Ma intrebam, in schimb, cum as arata eu la 40 de ani. Nu stiam nici macar cum aratam acum...
Asadar, in asteptarea timpului, incepeam sa te urmaresc din ce in ce mai atent. Aveai ochii blanzi, ai unui animal haituit, nu le puteam deslusi culoarea. Stiu doar ca erau destul de intunecati incat sa ma sperie. Cu toate ca, tu erai cel fugarit si agasat in poveste. Iti miscai mainile cu atentie, de parca fiecare gest era studiat si pregatit cu mult timp inainte. Nu priveai niciodata inspre geam, te refugiai in paginile cartii ai carei coperta era stearsa de timp si praf. Era ceva la tine ce imi amintea... de ce imi amintea?
Mi-ar fi placut ca totul sa se desfasoarea ca in filmul pe care tocmai il vazusem, sa fiu o nebuna cu parul albastru, sa purtam o conversatie banala in urma careia sa descoperim ca mergem in aceeasi directie, dar gandeam, ca deobicei, prea departe. Erai inca un trecator.
Si totusi...daca ti-ai ridica ochii macar o data, un alt gest. Aranjeaza-ti, te rog, gulerul de la camasa, nu iti sta bine, iti confera un aspect neingrijit. Inchide putin cartea atat incat sa imi permita sa observ in cate randuri te-ai furisat pana acum si cate ascunzatori mai ai. Bea putina apa, e important pentru ca sa nu te deshidratezi. Spune-mi de ce imi amintesti. Inchide ochii. Adormi, la fel de timid. Uita unde esti... si lasa-ma sa iti desenez povestea. Doar atat...
Cativa straini s-au urcat din nou in tren, aud fosnetul gentilor. Doamna de langa mine iese la o tigara (nu are verigheta pe mana), controlurul mai face inca un tur. Se schimba culorile, parca sticla imi pare mai murdara. Soarele incepe sa se plictiseasca de noi, in seara asta nu vor fi stele. Mai beau o gura de cafea, ii savurez aroma, inchid ochii din nou, uit ceasul, ascult galagia si trece...
Ramanem noi doi, noi doi si doamna fara verigheta. Ma apropii cu ochii intredeschisi si umflati, iti iau cartea din mana, o cantaresc din priviri. Te ignor, nu stiu nici macar daca reactionezi. Iti spun ca mi-ar placea sa o citesc, pare interesanta si ma retrag din nou la locul meu.
Dimineata miroase a naftalina si umezeala. Te vad la locul tau cu gulerul aranjat si ochii fixati pe cartea de langa mine. Imi ridic privirea timida, te tintuiesc, dar nu reactionezi. Multumesc pentru ca ma lasi sa ma ascund cu tine.
Calator necunoscut, ma lasi sa iti imprumut directia? Promit sa nu fac mult zgomot.
Stefan Banica - Strange-ma-n brate
Asculta mai multe audio blues
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu