Tu si o agenda incarcata

Aveam chef de o carte buna si o ceasca de ceai cald. O carte care sa ma scoata din banalitatea saptamanii si a zilelor ce urmeaza. Parca vremea incepea sa se indure de noi. Macar norii imi observau starea. Probabil pana si ei s-au saturat de privirea scarbita pe care le-o aruncam zilnic. De parca ei erau vinovati pentru ca planul 8 de la pagina 10 a agendei mele nu s-a dus la bun sfarsit. De parca planul era motivul nervilor mei. Agenda era prea putin importanta. Continea doar viata mea pusa pe hartie. Fara nicio legatura cu realitatea.

Nu suport sa imi vad nici prietenii. Am impresia ca si ei stiu atat de putine despre mine, cu exceptia catorva de care ma ascund. Mi-e de ajuns ca trebuie sa ma lupt cu mine si gandurile idioate care imi inconjoara capul si imi incurca logica. Cum sa le dau satisfactia de a prinde viata in laringele meu? Prefer sa pretind ca nu am nimic de spus, ca nicio noutate nu mi-a colorat sau sters viata. Totul e intr-o ordine normala. Cat de usor ma minteam...

Ma simt prost refuzand invitatii si inventand scuze. Parca m-as izola de o lume din care, pana acum cateva zile, nu puteam sa ies. Nu simt ca as mai avea nevoie de ea. Ma descurc cu un ceai si cateva pagini.

Oricum, sa nu ai impresia ca tu ai vreo vina in asta. Nu ai niciuna. Esti chiar unul dintre personajele episodice, amintite deabea la sfarsitul genericului. Nu mai stiu nimic de tine, desi nu ne despart mai mult de doua strazi. Nu as avea ce sa iti spun, ar fi inutil chiar sa te vad. Ti-as oferi doar o privire similara cu cea pe care norii o "primesc" zilnic din partea mea. Nimic mai mult.

Cartea. Destul de bunicica, cu un titlu promitator si un registru postmodernist care facilita lectura. Ceaiul era si el fierbinte, cu aroma de fructe si gustul acrisor al lamaii care se impleteau pe papilele mele gustative intr-o uniune exacta. Totul parea calculat la minut. Ca si cum toate planurile ar putea fi cu usurinta bifate. Asta daca nu ar fi sunat telefonul, anuntand existenta unui mesaj nou. Acel sunet deranjant care imi zgaria urechile.

" Ce faci? "

Te-ai semnat de parca nu as mai avea numarul tau memorat in agenda. Te-ai semnat cum o faci intotdeauna, pentru a accentua ca ai fost tu cel care a scris, ca existi si te incapatanezi sa ma faci sa simt asta. Care era nevoia ta de a sti orice lucru in legatura cu starea mea fizica sau emotionala?

Evident, mi-ai distrus inca o data toate planurile. S-au dus cartea si ceaiul. S-a dus orice alta ocupatie pe care as putea sa o gasesc in viitorul apropiat. Ai reusit sa le stergi cu cateva litere aruncate pe tastele unui amarat de telefon. Cat de stupida pot sa fiu in a sustine ca tu nu ai nicio vina in orice din ceea ce fac? Esti vinovatul ideal. Ies.

Fara telefon, cu geaca subtire, blugii negri si un tricou la intamplare. Stiam ca gasca s-a dus in parc la un suc, asa ca gasisem locul perfect in care sa imi ascund gunoiul. De ce sa nu merg, sa stau cu ei si sa ma prefac interesata de niste discutii mediocre si uzate? Oricum, nu am alta varianta pentru a nega existenta ta. Iar tu nu ma ajuti deloc cu asta.

Parcul parea abatut. Sau poate doar era doar o oglinda cu un scop precis. Simteam ca tot Universul conspira imptriva mea. Parca te-ai fi aliat cu toti, iar eu, victima, care lupta in zadar impotriva unui inamic invincibil. Uneori o vedeam asa. Alteori imi spuneam ca tu ai cazut mort in propria ta lupta si imi asumam oarecare merite pentru asta. Imi hranea intr-un fel ciudat orgoliul. Poate pana la urma totul se rezumase la asta. O lupta de orgolii. Sau poate era doar inchipuirea mea si lucrurile isi urmareau cursul normal. Oricum, parcul nu era cel dintotdeauna.

Ma asteptam sa apara o himera de dupa vreun copac. Sau chiar o armata. Sa ma invite in lumea lor, pentru ca mai apoi sa ma tarasca in ea fara ca macar eu sa le fi dat un raspuns. Incepusem sa ma gandesc ca poate tot ceea ce ma inconjoara e o lume acoperita de oglinzi cu scopul precis de a reflecta. Vroiam sa fug si ma ascund intr-un loc intunecat, fara nicio posibilitate pentru lumina de a patrunde acolo. Imi inchipuiam o conspiratie. Si oscilam intre o persoana eroica, demna de o bravura si un sclav al sortii care ingenuncheaza la primul strigat de durere. Nu suportam durerea. Prefer sa fug de ea, sa o pacalesc, sa ma mint ca nu o simt. E oricum in mine. Dar sunt putine momente in care reusesc sa accept asta.

Cred ca m-au trezit denivelarile din asfaltul, modelat sub talpile bocancilor. Eram aproape de cafeneaua obisnuita, locul unde intentionam sa scap, cel putin aparent, de tine. Am intrat, incercand sa adopt o expresie sugestiva si i-am vazut la masa din spate. Vlad m-a observat si s-au intors toti, surprinsi de revenirea mea in lumea cotidiana. Nimic neobisnuit
.
Te-ai intors si tu. Stateai cu spatele, pe unul dintre scaune, purtand camasa deschisa, in carouri care imi placea. La asta nu ma asteptam. Atunci m-am gandit ca nu mai exista tomberoane pe lume. Si am doua variante : ma chinui sa le fabric sau realizez ca nu am unde sa ascund gunoiul care l-ai lasat in urma. Zambeai si ma priveai fix. M-am apropiat si m-am asezat langa tine.

- Ai dreptate. Te iubesc si ma doare.

Te-am lasat sa imi mai scanezi inca o data privirea, apoi m-am ridicat si am plecat. Fara explicatii, fara tine.



Presupun ca am ales a doua varianta. (adevarul e ca nu mi-au placut niciodata tomberoanele)

"Ramai in bratele mele pana-n zori, si-apoi ramai inca o clipa" , Linda Macfarlane


Asculta mai multe audio Muzica