Astazi cred ca a fost un curent cald.

Parca si peretii se incapataneaza sa imi aminteasca ca undeva si nu foarte departe, ma astepti. Parca totul a fost redactat cu grija pe un manuscris din secolul XVI, destul de devreme incat eu sa nu mai pot schimba nimic. Isi programasera de atunci ca eu voi fi piesa care le va conduce jocul. Am avut 5 ani in care sa il invat bine, sa stiu toate mutarile, sa invat sa castig. Acum am ajuns sa joc partida cea mai importanta, la care multi dintre apropiatii mei i-ar spune "partida vietii mele", utilizand o sintagma cam invechita si ridicola pentru mine. Nu stiu sa mut, dar nici nu e nevoie. E cineva in spate care face asta pentru mine si o face atat de bine incat nici macar adversar nu pot deveni.

Sunt doar un pion.

Oricum, am ascuns demult tabla de sah. Patratele ma oboseau. Acum vreau un joc putin mai colorat, de parca ar fi nevoie sa imi mai aleg ceva.

Am trecut de la ceai la cafea in incercarea mea de a uita ca acele ceasului se grabesc furtunos spre momentul in care soneria va suna si va trebui sa te vad din nou. Ultima data. Am spus "din nou" pentru ca e ca si cum te-as vedea si acum in fiecare coltisor al camerei mele. Ca si cum ai fi un monstrulet mic si narcisist care mananca vopseaua si lipeste poza lui peste tot. Tocmai de aceea am vopsit camera de trei ori. Niciuna nu a tinut. Poate de luna viitoare voi incerca cu tapet.

"Ultima data" pentru ca am o pasiune nebuna si ciudata de a lupta impotriva curentului. Tocmai de asta nu nimeresc niciodata valul potrivit. Astept mereu mareele si nu vin niciodata. De fapt, nu am nici cea mai mica intentie sa mint pana si o foaie de hartie, ele vin, dar eu nu mai sunt acolo. Asa ca pe nisipul meu raman intotdeauna urme. Le caut, le urmaresc, apoi ma sperii, fug, vreau sa le sterg si o iau de la capat.

Voi lupta si acum impotriva ceasului care ticaie ascutit. As putea incerca sa fac o alta mutare. Care nu se regaseste in nicio carte, care nu ti-o poate recomanda niciun profesor, de ce sa nu incerc sa fac mutarea mea?

Probabil ca nu am puterea necesara. Si deja incep sa imi racesc cafeau cu gandurile mele dezordonate. Nu imi place sa renunt la placerile mici, de fapt, sunt singurele care mi-au mai ramas. Pe cele mari le ratez mereu.

Adevarul e ca nu am chef nici macar sa ma imbrac. Sunt cu tricoul tau pe care l-ai uitat acum ceva timp, mult presupun, pentru ca nu imi mai amintesc circumstantele. Mai am o pereche de pantaloni scurti de bumbac care se arata timizi de sub tricoul impunator cu cel putin 3 marimi mai mare, si uite o chestie care intotdeauna mi-a placut la tine. Hainele tale imi sunt largi si devin deci, incredibil de confortabile pentru purtat in casa, unde de altfel, imi petrec si majoritatea timpului. Pana acum, luptandu-ma cu tabla si piesele, acum... cu niste carti incurcate de psihologie (de parca eu as fi persoana potrivita pentru asta), oricum, mai omor timpul.

Cat de stupida as putea sa fiu aparand in fata ta cu tricoul tau spunandu-ti "adio"? O, nu! Nu adio pentru ca asa e in toate filmele de prost gust. Iti voi spune "la revedere", dar va avea o intonatie grava, astfel incat sa intelegi clar mesajul. Sau poate iti spun ca nu mai vreau sa te vad, ca mi s-a racit cafeaua si ca iti urez o dupa-miaza placuta. Dar oare pe tine te intereseaza ca mi s-a racit mie cafeaua? Poate nici macar nu vei mai sta sa ma asculti. Oricum, asta va fi ultima data. Totusi, cred ca mai pastrez putin vopseaua, macar pana ma obisnuiesc cu ideea tapetului.



Pe scurt. Tot ce ai citit pana acum, cu putine exceptii, e fals. Sau poate ideea ca sunetul difuz al soneriei mi-a sagetat subit urechile mi-a dat peste cap toate conceptiile. Am aruncat tricoul. Mi-am luat blugii si un maieu colorat care imi evidentia talia. Mi-am pus lantisorul de argint la gat, inelul cu piatra albastra si am fugit la usa. (desigur dupa vreo 10 minute de asteptare)

- Buna!

Ai ramas impietrit in usa. Ma asteptam macar sa imi raspunzi la salut si ma irita ca nu faceai asta. Totusi, esti tu cel care esti aici, pe cale de a intra in apartamentul meu (sper la asta, desi nu vreau sa recunosc).

- Buna! Credeam ca ai treaba astazi...

- Da, am treaba astazi! Si?

- Nu pari imbracata ca o persoana care sta in casa si lucreaza.

- Ce te face sa crezi asta?

- Esti incomoda. Mai ales tu, care probabil deja ti-ai imprastiat toate hartiile pe jos, cu ceasca de cafea si biscuitii langa tine. Nu ma inviti sa intru, daca tot ma asteptai?

- Intra. Nu te asteptam. I-am promis vecinei de la 2 ca ma duc sa o ajut la ceva la calculator. Asa ca, ai picat la fix. Tocmai vroiam sa plec.

- Mda...Dar ce problema are?

- Cine?

- Vecina...la calculator..?!

- A, nu ii merge internetul.

- Ai devenit foarte priceputa in ultimul timp.

- Eram si inainte, esti tu cel care nu a observat.

- Probabil, daca tu spui. Oricum, am avut impresia ieri ca vroiai sa imi spui ceva. Si m-am gandit ca poate ai nevoie de o pauza. Dar esti mai ocupata decat mi-am imaginat...

[Nu suportam sa ma aprobe pe acel ton ironic care devenea agasant.]

- Cred ca a fost doar o impresie...

- Inseamna ca ai dreptate pentru a doua oara pe ziua de azi, in defavoarea mea. Atunci, voi pleca. Imi cer scuze pentru deranj.

- Nu e nicio problema.

- Esti frumoasa, as fi fost gelos daca era un vecin la 2...

[Gata. S-a dus apararea mea! M-a luat din nou curentul si de data asta, am ajuns direct in mijlocul vartejului]

- Multumesc. Nu e, din pacate.

- Noi mergem in seara asta la un suc, la barul care e vis-a-vis de Victor. Daca vrei sa vii...poti sa chemi si vecinul, daca gasesti unul disponibil.

- Nu te-ar deranja?

- La fel de mult cum pe tine te deranjeaza acum ca esti incurcata si nu stii ce sa faci pentru ca sa raman, dar cred ca pot sa ma descurc mai bine decat tine in a ascunde asta...

- Atunci ne vedem deseara.

Am ramas din nou in usa, invartind inelul in mod obsesiv. Il vedeam din nou deseara. Oare asta ma linistea in vreun fel?

Trebuia sa merg dupa el si sa il chem inapoi? Sau macar sa il mai vad o data? (Totusi, imi promisesem ca asta va fi ultima)

Aveam dreptul la inca putin?....





Urma sa plece peste doua ore sa isi vada parintii. Planul era sa stea acolo doua saptamani, dar nu stia inca nimic sigur. Venise sa imi spuna asta. Si toata povestea cu Victor si sucul era doar o mascarada, un alt truc.

A fost prima data cand m-am lasat dusa de curent. Adevarul e ca senzatia nu a fost chiar atat de rea. Macar i-am mai simtit buzele inca o data. Poate ca era ultima data...

Sau poate ca peste doua saptamani curentul va veni din nou...


["M-ai golit de cuvinte, numai sangele meu iti mai vorbeste", William Shakespeare "Negutatorul din Venetia"]


Asculta mai multe audio Muzica