Astazi am cumparat tapet. (II)

[partea I : http://colorsaremagic.blogspot.com/2010/02/astazi-cred-ca-fost-un-curent-cald.html]



Nu am schimbat nimic in camera. Cartile si foile au ramas imprastiate pe jos zile intregi. Ma deranja oarecum sa respir aerul acela care se contopise inca o data cu respiratia ta. Ma axfisiam. Imi revenise si pofta de a ma juca putin cu nebunul, ametind pionii. Evitam sa cad din nou in ceea ce numeam eu "viciu". Tabla de sah trebuia sa ramana la locul ei.

Ma plimbam mult. Ieseam pe nesimtite din casa si ma trezeam doar pe la jumatatea drumului. Vanam amintiri, fugaream vise, mergeam cu ochii striviti in puncte fixe, fara o destinatie exacta. Poate tocmai asta ma linistea. Intotdeauna mi-a fost frica de finalizare. Puteam sa fac ceea ce mi se cerea, atata timp cat nu mi se impuneau limite. Incepeam multe proiecte, fiind entuziasmata de cantitatea enorma de idei care imi ataca neuronii, dar finalizam putine, prea putine. Si tu ai fost un proiect. Acel proiect pentru care le-am refuzat pe toate celelalte, pentru care i-am cerut timpului sa astepte, sa imi mai dea un ragaz, sa inteleaga ca sunt constienta ca ma asteapta ceva mai mare si nu vreau sa ma irosesc pe drum.

Ciudat, dar mi-a dat ascultare. Totusi, mi-e greu sa realizez in ce etapa ma aflu si e ceva ce ma bantuie de ceva timp. Ma simt un basm si ma intreb daca, cunoscundu-ma, nu voi considera mai usor sa reinventez caracteristicile basmului pentru a ma amesteca putin cu fantasticul si a lasa finalul deschis, cu un strop de ambiguitate. (desigur, o modalitate eleganta de a fugi) Presupun, oricum, ca am acceptat proiectul si ca ideea mi-a placut. Totodata, cred ca am avut cateva incercari timide de cercetare mai aprofundata in domeniu. Dar sunt sigura ca voi disparea in etapa implementarii.

In fine, ideea nu e sa gasesc comparatii absurde. Eu vreau sa fug si viata nu ma lasa. Valurile se aud prea puternic in mine si nu stiu sa joc rolul stancii. Nu se sparg. Ma ocolesc. Ca si cum cineva le-ar schimba traiectora in ultimul moment. Ca si cum eu nu as fi destul de puternica...

Nici nu sunt. Dovada e ca acum ratacesc din nou cu privirea impietrita undeva intre sticla murdara a geamului si bucataria vecinului de la etajul 2, din blocul de vis-a-vis. Te desenez si pe tine apatic, cu un contur tremurat, undeva, tot pe traiectoria asta, poate putin mai la dreapta.

Au trecut 2 saptamani. Nu ai venit.

Am asteptat pentru prima oara curentul, am ratacit. Nu l-am gasit.

Vineri, 23 februarie. Imi adun hartiile pentru a le imprastia din nou in curand. Mut mobila, imi deranjez vecinii, dar nu primesc reclamatii datorita absentei mele pentru mult timp de acasa. Suportau in speranta ca voi pleca din nou. Imi propusesem sa evit si asta. Nesimnificativ, dar ii aud vorbind pe scara blocului, nemultumiti. Descifrez si numele meu printre litere aruncate, dar nu am niciun motiv pentru a riposta. Am aruncat piesele. Am aruncat tabla.

Ieri am cumparat un tapet albastru. Nu imi place culoarea albastra, dar era singurul care arata incurajator, nu stiu de ce. Nu am avut curajul sa il pun, poate datorita si lipsei de interes care imi teroriza organismul hiperactiv. De fapt, nici macar nu ii vad folosul, atata timp cat parfumul tau persista sa imi otraveasca narile. (Ba da, am dat cu odorizante. Nu, nu au avut niciun efect. Asa ca sa nu va chinuiti sa imi dati sfaturi. Nu aveti nici cea mai mica idee cu ce fel de monstru ma lupt.)

Sambata seara a avut loc un eveniment ciudat. Camera mea se lupta cu tapetul insuportabil, care se dezlipea de pe peretii agasati. Eu stateam pe covor, inca asteptand sa vii si impunandu-mi sa realizez ca totul s-a dus, curentii nu sunt pentru mine. Ca deobicei, un sunet, de data aceasta altul decat cel al soneriei, mi-a perturbat starea de letargie. Era Victor. Sunase sa vada ce fac, raspuns pe care il stia si deci, intrebarea devenea retorica si formala. Mi-a spus ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Evident, am refuzat. Nu vreau sa ma compatimeasca sau sa ma oblige sa imi amintesc ganduri pe care le vizualizez zilnic. A insistat si dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa cedez, considerand ca nu mai vreau si nu am timp sa ma lupt pana si pe ceva atat de minor. Nu am timp?! Am tot timpul din lume. Oricum era cel mai facil si stupid pretext. (tipic mie)

Ne-am intalnit in parc. Nu vroiam sa vina la mine acasa, desi asta a fost propunerea lui initiala. Pe de-o parte nu puteam sa port niciun fel de discutie cu el acasa, m-as fi simtit inchisa, sufocata, in propriul meu spatiu. Pe de alta parte, consideram sacru locul in care te-am vazut pentru ultima data. Nu avea dreptul Victor sa imi distruga si aceasta iluzie.

Discutia a fost formala. Ascunsa. Se chinuia sa imi spuna ceva. Am ajuns sa vorbim despre viitorul carierei mele. (da, nu v-am povestit despre ea. un total esec, inca unul.) Ma compatimea, iar reactia mea era una usor de dedus.

- Totusi, ce vrei sa imi spui? Nu cred ca m-ai sunat ca sa invarti niste cuvinte asa incat sa sune frumos sau ca sa imi arati interesul tau asupra vietii mele dezordonate. Care e, de fapt, problema?

- Uite, Ana, l-am vazut si...

- O,nu! Daca vrei sa imi spui despre el poti sa te abtii. Sincer, nu am nici cel mai mic interes sa te ascult.

- E in oras. S-a intors.

- Foarte bine. Ma bucur. Si ce legatura am eu cu asta?

- Ana, stii ca eu tin foarte mult la amandoi, dar nu pot sa accept sa se joace asa cu tine. Te vad si stiu ca nu e ok. Pe de-o parte e amaratul acela de job, care iti acreste viata si la care vrei sa renunti, iar pe de alta parte, Luca, nu are niciun drept sa iti faca asta.

-Ok, am inteles ca ai o mare problema in legatura cu job-ul meu. De acord. Nu vad cine nu ar putea avea o problema cu el. E o adevarata pierdere de vreme, castiguri aproape inexistente si conditii deplorabile. E ceea ce am ales sa fac si deocamdata ma descurc cu asta. Cat despre el, ce te face sa crezi ca imi face ceva?

- Am discutat cu el. Ne-am intalnit aseara. Si tu, evident, ai fost unul dintre subiecte. E de o saptamana in oras si mi-a spus ca...

- Nu vreau sa stiu.

- E necesar sa stii. Opreste-te din a te purta ca un copil mic si rasfatat! Nu agreez deloc postura de intermediar in care eu singur m-am plasat, dar simt ca e de datoria mea sa fac asta.

- Hai scuteste-ma de povestea cu datoria! Spune odata ce vrei sa spui. Te ascult si apoi s-a incheiat subiectul.

- In sfarsit. Mi-a spus ca vrea sa se intalneasca cu tine sa iti spuna decizia lui. S-a gandit mult la voi si la ce s-a intamplat in ultimul timp. Era speriat de reactia ta si de ceea ce va insemna asta pentru el, dar hotarat. A spus ca e singura varianta si cea pe care si-o doreste. Nu l-am mai auzit niciodata vorbind asa despre tine, Ana. Parea prea hotarat. Si nu vreau sa ma gandesc ce efect va avea asta asupra ta.

- Bine. Acum mi-ai spus. Presupun ca ar trebui sa ma simt pregatita sa imi spuna in vreun fel saul altul ca s-a terminat. E absurd din partea ta sa crezi ca exista vreun om care se poate simti pregatit in fata unei asemenea discutii.

- Ana, stii ca orice s-ar intampla...

- Pot sa contez pe tine, esti prietenul meu, bla bla...Multumesc.

- Vreau totusi, sa iti spun ca stii prea bine cat tin si la Luca, doar ca de data asta nu sunt de acord cu ceea ce a facut.

- Victor, totul e foarte bine. Te rog nu te mai stresa. Eu trebuie sa plec. Vorbim.


M-am intors ca o furtuna acasa. Eram indignata si imi pulsa tot corpul. Parca sangele ar fi crescut brusc in volum si venele deveneu minuscule. Parca totul era pe cale sa explodeze. Am gasit pe pragul usii de la apartament ....

...un buchet de flori si un avionas din hartie...

Am luat avionasul in mana si am desfacut instinctiv hartia.

" Vrei sa te casatoresti cu mine?"

Luca

Silueta ta se colora pe scarile blocului.




["Si va veti lega intr-atat incat daca unul va plange, celalalt va simti gustul sarat" , Proverb]


Asculta mai multe audio Muzica