Cuvinte. Priviri. Gesturi. Oameni. Pereti. Zambete false. Iubire. Si poate daca as intelege incapatanarea lor de a distruge, de a ucide incet o viata care abia rasare, de a se hrani cu durerea lor fara sa priveasca in urma... Poate daca as sti sa te feresc de sageata ascunsa in coltul ochiului, de veninul pe care mai devreme sau mai tarziu il vei gusta. Pot sa ii invat ca iubirea e mai dulce cand ei nu stiu sa savureze decat ura? Ma uit la tine si ma resemnez sau sar disperata sa te ajut avand certitudinea ca ma voi distruge incercand sau ca te voi vedea cum te stingi sub ochii mei fara sa pot face nimic?
Atunci... ce imi ramane? Sa alerg pe o sosea la care nu ii gasesc sfarsitul zdrobind pietrele pe care le calc gandindu-ma ca la fel te zdrobesc ei pe tine? Sa imi imaginez satisfactia de pe chipul lor in timp ce tu te zbati pentru inca o gura de aer? Stau. Stau si privesc spectacolul cu inima inghetata si ochii amortiti de durere...
De ce nu pot sa strig lumii intregi ceea ce am de spus? Poate nici macar nu vreau sa ma asculte, dar vreau sa strig. Vreau sa le arat ca si eu pot sa fac asta. Ei se ucid intre ei, se sfasaie si ne sfasaie si pe noi in lupta lor idioata si fara sens. Nici macar nu se opresc sa se uite. Nu au timp pentru asta. Nu vad lacrimile. Nu ii impresioneaza. Percep durerea, dar o savureaza. Si eu...eu care vreau sa evadez, sa te salvez sunt legata. Imi ofera spectacolul pe tava si ma omoara incet, privindu-l. Cu ce drept? Cine le da dreptul de a ne manevra, de a ne fura visele si dorintele, de a ne obliga sa uitam sa ne jucam?
Refuz sa fac asta. Refuz sa ma inec in lacrimi. Nu vreau sa ies din joc. Poate daca vrei sa ma ajuti sa le rapim puterea, sa facem NOI regulile jocului, sa ii imbatam cu iubire, sa coloram lumea, sa evadam... poate atunci putem schimba ceva...
Atunci... ce imi ramane? Sa alerg pe o sosea la care nu ii gasesc sfarsitul zdrobind pietrele pe care le calc gandindu-ma ca la fel te zdrobesc ei pe tine? Sa imi imaginez satisfactia de pe chipul lor in timp ce tu te zbati pentru inca o gura de aer? Stau. Stau si privesc spectacolul cu inima inghetata si ochii amortiti de durere...
De ce nu pot sa strig lumii intregi ceea ce am de spus? Poate nici macar nu vreau sa ma asculte, dar vreau sa strig. Vreau sa le arat ca si eu pot sa fac asta. Ei se ucid intre ei, se sfasaie si ne sfasaie si pe noi in lupta lor idioata si fara sens. Nici macar nu se opresc sa se uite. Nu au timp pentru asta. Nu vad lacrimile. Nu ii impresioneaza. Percep durerea, dar o savureaza. Si eu...eu care vreau sa evadez, sa te salvez sunt legata. Imi ofera spectacolul pe tava si ma omoara incet, privindu-l. Cu ce drept? Cine le da dreptul de a ne manevra, de a ne fura visele si dorintele, de a ne obliga sa uitam sa ne jucam?
Refuz sa fac asta. Refuz sa ma inec in lacrimi. Nu vreau sa ies din joc. Poate daca vrei sa ma ajuti sa le rapim puterea, sa facem NOI regulile jocului, sa ii imbatam cu iubire, sa coloram lumea, sa evadam... poate atunci putem schimba ceva...
Vama Veche De Ce
Asculta mai multe audio Muzica
eu VREAU! vreau pentru ca trebuie.vreau pentru ca e inca timp. pentru ca avem nevoie de schimbare cum avem de aer
RăspundețiȘtergereAm sa-ti trimit niste cuvinte desprinse dintr-un film... Cred ca se potrivesc gandurilor tale de aici... si poate iti vor deschide "apetitul" spre a pune intrebari... Sper... Imi doresc... sa-ti placa!
RăspundețiȘtergere"Când ne cãlãuzim viata din interior, stim cã ni se întâmplã lucruri pe care nu le putem controla. Lucruri care ne pot prinde pe nepregãtite. În aceste situatii, procedezi cum spunea Sf. Francisc : "Doamne, dã-mi seninãtatea sã accept ce nu pot schimba...", nu pot schimba ce s-a întâmplat, "...curajul de a le schimba ce pot...", pot schimba felul în care voi rãspunde, "...si întelepciunea de a face diferenþa între ele."
Cei mai multi dintre noi reactionãm la circumstantele exterioare si le permitem sã ne controleze gândurile, sentimentele si comportamentul.
Fiindcã, dacã reactionãm automat la tot ce se întâmplã, cedãm laturii animalice. Nu ne gândim la ce e mai bine pentru noi. Dacã ne oprim putin, ne dãm un rãgaz sã fim destepti si sã ne gândim care ar fi cea mai bunã reactie.
De multe ori, întrebãrile pe care ni le punem imediat dupã un stimul determinã calitatea rãspunsului nostru. Întrebarea e: Ce fel de rãspunsuri vrei sã dai în viatã? Când ai luat ultima datã o decizie în grabã si ai obtinut rezultatul dorit?
Am învãtat cã, dacã ti se întâmplã ceva, trebuie sã te opresti putin si abia apoi sã rãspunzi. În momentul acela de rãgaz, ai timp sã vezi limpede alternativele. În aceastã situatie, rãspunzi de la un nivel mult mai înalt.
Învatã sã tragi aer în piept, sã te opresti. Apoi rãspunde, nu reactiona."
Te pup!