joi, 11 octombrie 2012

Ganduri 2.0





Catre tine

Iti scriu acum pentru prima oara cu toate ca ti-am mai "scris" de multe ori zilele trecute. Nu am avut curaj sa astern gandurile pe hartie, am gasit numeroase pretexte, am spus ca sunt prea obosita, ca voi gasi maine timp pentru scris. Si uite asa s-au dus orele cu sufletul meu neimpacat, tanjind dupa o clipa cu tine, poate nici macar dupa o clipa reala. Esti, intr-un mod ciudat, poate ideal, refugiul meu. Si nu vreau sa o iei sub nicio forma ca o jignire sau insulta. Nu te folosesc, te rog nu te gandi la astfel de lucruri cand citesti aceste randuri si cele ce vor urma. Esti, in sufletul meu, complet separat de lumea pe care eu o consider rea, de prosti, de asemenea ganduri urate. Esti parte din visul ideal pe care mi-am dorit intodeauna sa-l traiesc, esti prea frumos acum pentru ca sa te amestec cu ceilalti. Si in plus, e prea multa literatura in jur ca sa-mi pierd timpul cu pragmatism...

Esti, asadar, mai intai de toate, cel mai perfect refugiu. Ma gandesc la tine de fiecare data cand vreau sa fiu singura, ma gandesc la tine de multe ori cu toate ca mi-e mai usor sa apelez la altcineva sau la nimeni. Cu toate acestea, ma gandesc la tine pentru ca ma incalzeste acest gand. De multe ori nu e suficient si, da, am nevoie de lucruri mai pragmatice, am nevoie sa gasesc solutii, sa vorbesc cu oameni, sa iau decizii. Pana si acum ma mai las furata de nimicuri. Da, astazi mi-am intunecat gandirea aiurea de mult prea multe ori... cu oameni care poate nu merita nici macar un gand din partea mea. Asa ca tot ce pot sa fac este sa ma gandesc la bratele tale. Cu toate ca nu mai esti deloc perfect conturat. Intr-un cadru real si cotidian poate nici nu as veni la tine daca as simti nevoia de cineva alaturi. Poate obisnuinta m-ar indemna catre altcineva si aici nu ma refer la cineva anume. Nici nu stiu daca te cunosc, mi-e si frica uneori sa ma deschid in fata ta cu asemenea probleme si ganduri, mi-e si greu sa imi imaginez. Uneori ma intreb daca e cu putinta sa faci parte din cotidian. Daca mi s-ar parea vreodata normal si firesc sa vin plangand la tine si sa iti povestesc problemele mele. Sau sa fiu incredibil de fericita si sa alerg cat ma tin picioarele pentru ca sa te imbratisez si sa o impartasesc cu tine. Acum imi par stranii, indepartate astfel de reactii. Dar nu ma deranjeaza, dimpotriva. 


Ti-am spus ca faci parte din o iubire ideala pe care, la fel ca si Tudor Chirila, nu am mai sperat sa o intalnesc vreodata. Nu curand, oricum. Am incetat sa mai dau peste ea pana si in romane asa ca m-am multumit cu lucruri pe jumatate, lucrururi frumoase, dar obisnuite. Nu faci dus acum, nu te astept intinsa pe pat, dar am impresia ca te astept de o vesnicie aici. Caci am descoperit ca romanele nu sunt chiar atat de departe de realitate, pana la urma. Acel sentiment pe care se chinuie toti romancierii sa il descrie, acea iubire ideala care a fost intinsa pe toate partile si care e idolatrizata de jumate populatia globului si hulita de cealalta, exista. Poate acum e a mia parte din ea. Poate nu e nimic comparat cu multe alte sentimente care vor veni mai tarziu, pe care le voi trai cu tine sau poate, cu alte persoane. Nu pot sa stiu sigur de pe acum, nu vreau sa fac pronosticuri sau sa ma gandesc la posibilitati. Dar stiu, unul dintre putinele lucruri de care sunt sigura, ca simt. Si ca nu ma voi da peste cap sa il descriu sau sa iti explic cum, de ce, unde. Pot sa iti spun doar atat : simt. Tot. Si sper sa intelegi cat de multe stau ascunse in spatele acestor cuvinte...

Mi-e frica de multe lucruri. Probabil ca am ajuns in punctul in care trebuie sa recunosc ca ma inspaimanta un numar impresionant de lucruri din lumea asta mare. Trebuie sa iti spun ca sunt ingrozita, speriata si tremur de mult mai multe ori decat te-ai gandi. Trebuie sa iti spun si ca esti singura persoana in fata careia indraznesc sa stau asa, goala, cu toate imperfectiunile. Pentru ca noi, toti, incercam sa fugim o viata intreaga de imperfectiuni. Sa le ascundem, sa le corectam, sa ne mintim ca nu exista. Pentru ca e atat de groaznic de greu si infricosator sa stai fata in fata cu ele. Cu atat mai greu e sa le lasi la vedere. In fata oricui, oricat de apropiat. Caci, adevarul trist este ca suntem de bine sau de rau fiinte singuratice. Da, poate m-ai contrazice aici si mi-ai spune ca traim printre altii ca noi si nu stim sa existam singuri. La fel de plauzibil este ca Murakami sa fi avut o influenta prea mare asupra mea. Se poate, totul se poate. Dar nu cred. Tind sa sustin in continuare ca suntem solitari. Ca incercam pe cat posibil sa ne ferim de restul, sa ii cunoastem partial, sa ne daruim partial pentru ca multi dintre noi stim deja ca daruirea totala aduce cu sine si o anumita doza de durere. Pe care suntem dispusi, sau nu, sa o suportam. Oricum ne ferim. Oricum sunt si acum ingrozita in momentul in care decid sa ma expun asa, in fata ta. Goala. Mi-e frica pentru ca inca simt ca lipsesc prea multe piese din puzzle si te percep departe. Un pic strain, cel putin la suprafata. Mi-e si mai frica de ceea ce simt si de nebunia in care mi se amesteca toate senzatiile in corp atunci cand sunt in preajma ta. Dar in ultima instanta, mi-e cel mai frica de noi doi impreuna, de acest curent care poate construi la fel de bine cum poate distruge. Inca sper, in naivitatea mea, ca tu ma stii asa cum sunt.. speriata, imperfecta. Si ca poti, daca nu sa iubesti, macar sa imi accepti imperfectiunile.. 

Of, dar cate as vrea sa iti spun. Cum as vrea sa stam intinsi pe iarba, sau pe covor si sa ne pierdem in discutii toata noaptea. Si urmatoarea noapte... Am putea sa vorbim despre orice, de la prostioare la oameni, nu e mare diferenta oricum asa ca probabil nu mi-am ales bine extremitatile. Dar mi-e inca greu sa imi organizez gandurile si sa fac atat de multa ordine deodata. Sunt multe si se izbesc unul de celalalt. Mi-e dor de noi, mi-e dor de mine, mi-e dor sa ma simt copil si sa ma vad asa in ochii tai. Fara frica, fara griji, cu atat de multa inocenta...

Ascult Baby. O ascult atat de rar caci imi aminteste de tine... si de cele mai multe ori acea amintire doare. Acum ma linisteste. Vise frumoase.

Pe maine,

I.

Un comentariu:

  1. Idei abstracte si fraze concrete - ar putea fi ecouri ale propriilor mele ganduri. Coincidenta? Simt ca vorbesti deseori pentru mine. Asa o fi? Sau suferim, in ultima instanta, de "universalitate"? Foarte frumos...Regasindu-ma, am avut lacrimi in ochi...si (aici e o diferenta) alte melodii in minte - Compact.
    "Nu pot sa cred ca nu mai vii
    C-a fost o joaca de copii..."
    L.

    RăspundețiȘtergere