Dintr-o vineri.

Azi nu, te rog eu, nu.

 Nici macar nu o sa incerc sa te rog sa nu mai insisti. Sa taci. Sa te opresti din a ma intreba sau a incerca sa aflii detalii inutile pe care oricum nu le vei afla niciodata. Astazi nu vreau sa te vad sau sa te ascult, nu vreau sa imi pese daca esti aici sau mai incolo. Nu, astazi nici macar nu o sa iti intind mana daca esti in pericol sa cazi.

Astazi am prea mult timp pentru nimic. Nu vreau sa mi-l consum cu tine, nu vreau sa ma gandesc la ce o sa fie maine, nu imi pasa de ce a fost ieri, nici macar de ce e in momentul asta. Mai lasa-ma cu teoriile ieftine. Mai lasa-ma cu perceptiile inguste. Du-te tu sa faci lucruri utile, du-te tu sa te ingrijesti de noi toti, haide ajuta-ne, intinde-ne o mana si salveaza-ne pe toti, daca te pricepi atat de bine. Dar astazi, taci. Astazi, lasa-ma sa fac lucrurile in felul meu. Si nu incerca.. caci nu ai nicio sansa sa ma convingi.  

A fost o zi lunga si mai vin multe asa. Ieri a fost o zi lunga si daca stau sa ma gandesc nu reusesc sa imi mai amintesc o zi scurta. Of… dupa cum a spus candva o persoana inteleapta : din cand in cand ne-ar prinde bine cate o hruba. Si un buton de stop as adauga eu, dar asta numai pentru ca iubesc butoanele. O hruba, niste carti, ciocolata calda, haide ca deja vreau mult prea multe.

Nu imi pasa astazi. Nici macar de continutul banal si repetitiv al postarii. Today is a good day to have a good day. Starbucks suna chiar bine astazi. Si Murakami. Si toate celelalte lucruri amanate altadata.

Haide, haide sa nu mai amanam atat de multe lucruri care ne plac pentru atat de multe lucruri care trebuie. Hai sa oprim un picut clepsidra.

Azi, nu. 

In curand.. povestea de vineri

Casa Tauffer

Veneam deseori aici sa imi limpezesc sau sa imi aglomerez gandurile. Era ceva special legat de locul acesta, un "nu stiu ce" care-l facea sa miroasa a prajiturile bunicii. Putina agitatie, multe cupluri si parfum de amor ieftin in aer. Ai mei colegi de facultate nu isi pierdeau timpul cu astfel de locuri "ciudate", cum le numeau. Ei preferau cafenelele aglomerate in care puteau sa fie vazuti, multa sticla si de preferinta o adresa care sa contina cuvantul "bulevard". Erau destul de galagiosi, prea mult zgomot pentru un astfel de loc pe care eu il consideram, fara a ma flata in vreun fel, mai mult pentru crema societatii, crème de la crème cum spune francezul. Nu mergeam cu ei niciodata, e de la sine inteles. Nici cu altcineva. Nu pentru ca nu as fi avut cu cine, nu sunt chiar solitarul, nesociabil a lui Murakami - de ce sa mint, mi-ar placea sa fiu - dar pentru ca gaseam o placere in a savura cafeneaua singur. Eu si cu chelnerita roscata despre care nu ma pot decide inca daca ma atrage sau nu. Nu citeam poezii sau romane, dar imi placea sa imi mai furisez laptop-ul - ah, tehnologia nu ar avea ce sa caute in literatura - si sa scriu.

Povestea de astazi e despre Doamna T si Domnul M de la masa de vis-a-vis. Doamna T, banala. El, cam stangaci. La mijloc, un trandafir terfelit, cumparat probabil de la tiganca batrana din coltul strazii. Of, mare greseala. Sau poate Doamna T, in agitatia si tumultul intalnirii, nici macar nu a perceput mai mult decat niste petale rosii. Poate s-a gandit ca de fapt el nu da doi bani pe ea si a luat floarea in graba, fara nici macar sa observe ca una dintre petalele din exterior era ofilita. Nici macar nu s-a deranjat sa curete spinii de pe tulpina pentru ca degetele ei fine - caci trebuie sa recunoastem parea o femeie destul de fina - sa nu se raneasca. Floarea nici nu a contat, eu as merge mai degraba pe aceasta varianta. Nu a contat mai mult decat un gest frumos, o emotie fugitiva, poate, poate, cativa "fluturi in stomac", dar nimic mai mult. In definitiv, cati trandafiri mai primise Doamna T de-a lungul vietii ei? Multi, as spune. Dar sansa sa ma insel e destul de mare.

Mainile lui. Ma obseda miscarea mainilor lui, caci era atat de incoerenta si speriata. Ma intreb daca nu transmite exact acelasi sentiment, ma intreb daca nu pare ridicol in fata femeii din partea cealalalta a mesei. Eu l-as respinge, daca as fi ea, l-as respinge fara sa stau de doua ori pe ganduri. Un asemenea barbat, lipsit de barbatie. Imi amintesc din nou de colegi... "Mai lasa si tu romantele alea ieftine in pace. Scrie ceva adevarat. Fii si tu macar o data in viata barbat!" Cine sunt eu sa comentez gesturile altuia cand gesturile mele sunt hulite si dezmembrate prin toata facultatea? "A, da, tipul ala care scrie povesti de dragoste patetice. Il stiu! E un ciudat." Ai ghicit corect. Acesta sunt eu. Imi spune fiecare profesor si fiecare om pe care il intalnesc si caruia ii dau in treacat sa imi citeasca ultima nuvela. Opere. Asa le spun, caci am o parere destul de buna despre mine. Nu ma consider tocmai scriitor, dar nici departe nu sunt. Oricum, ar trebui sa vezi ce scriu colegii mei, ala da material pentru Caragiale. Si totusi, sunt romancierul ieftin care scrie mai mult ca o femeie decat ca un barbat si care nu poate nici cum sa depaseasca universul romantic atat de mult intors pe toate partile de catre Eminescu si ai lui. Dar ma fascineaza, as putea sa ii citesc poeziile de nenumarate ori si sa gasesc de fiecare data o alta dimensiune, sa imi atraga alt emistih atentia. Nu imi prea pasa de ceilalti poeti, ii citesc, ii apreciez caci trebuie, dar Eminescu... el a fost un geniu. Eu nu pot sa scriu poezii. Nu inteleg, nu sunt suficient de avansat inca sa patrund acea arta, nu stiu cum si de ce sa ma folosesc, sunt prea putine cuvinte. Doamne, dar daca as putea, daca as avea ocazia sa il vad macar o data.. Sa ne intalnim la un vin fiert, sa fie alaturi... sa ii vorbesc, sa imi raspunda, sa scrie, sa imi citeasca.

A prins-o de mana. In sfarsit a facut pasul mult asteptat. De cand aberez? Cand am inceput sa ma gandesc la colegi si de cand scriu atat de multe randuri complet irelevante pentru subiectul meu? Of, de asta iau note mediocre la facultate. De asta nu reusesc sa fiu si eu un student exemplar, macar sa fie ai mei mandri de mine. As fi atat de fericit daca ar putea sa vada mai mult deca 7-8 la sfarsitul anului in carnetul de note. Domnul M o mangaie. Dumnezeule, e atat de stangaci, de lipsit de tandrete. Dar ea ii zambeste si el o priveste cu o caldura aparte. O iubeste. Nu stiu cat de profund, cat o sa dureze, care sunt motivele sau cum este el, dar pot sa afirm fara nicio indoiala ca o iubeste. Nu as fi atat de sigur in privinta ei. E mai rezervata, se ascunde, pare ca fuge uneori si ca mintea ii e furata de un alt spatiu. Nu stiu daca ea observa, e atat de greu sa observam iubirea cand ne este adresata. Caci ne petrecem timpul cautand defecte, semanand indoieli, incercand sa descifram gesturi si sa gasim semnificatii. Of, dar nu intelegem ca iubirea nu e poezie si ca e mult mai simpla decat analiza textului liric. Poate e la fel de mare, cuprinde multe, e sinestezie. Dar e mult mai usor de simtit, e aproape tangibila, e acolo. Si noi facem orice ca sa o ocolim. Probabil ca Doamna T nu observa sau in orice caz se indoieste de acea privire. El e stangaci in continuare si ii cauta mainile, ii iubeste zambetul, ii ignora trupul, o vrea mai aproape, dar nu oricum, nu si-o imagineaza dezbracata, nici nu concepe o imagine de o asemenea frumusete, dar stie ca trebuie sa o simta mai aproape, sa o apuce, sa o prinda, sa o tina strans pentru ca fuge. Si chiar fuge. Mai tot timpul isi arunca privirea pe geam, zambeste evaziv, isi umezeste buzele cu o gura de vin si se uita cu frica la berea din paharul lui. Ea nu bea bere, niciodata. Nu se saruta. Trece mult timp fara nici macar o atingere a buzelor. Vin oameni noi, pleaca oamenii cunoscuti, pare ca trece o eternitate, am impresia ca am scris o mie de pagini ca s-au scurs multe ore. Mai comand un pahar de vin fiert, cu portocale, de data aceasta. Si mai multa scortisoara. Chelnerita roscata imi zambeste dragut. Ma intreb daca e acelasi zambet pe care i-l arunca in treacat fiecarui client in speranta unui bacsis considerabil. Intrebare inutila, nu voi afla niciodata raspunsul, dar pana una alta, ii voi lasa bacsisul.

Saptamana trecuta am incercat sa scriu o poveste aproape politista. O nebunie. Eram mai ceva ca Agatha Christie. Imi si imaginam colegi care citeau totul cu sufletul la gura incercand sa desluseasca misterul, punandu-si intrebari despre personaje, asteptand finalul. Ma simteam destul de bine cu mine insumi in acel moment, reusisem imposibilul. Ceea ce nimeni nu credea ca as fi in stare sa fac. Sa trec peste iubire si patetism, sa scriu o opera cu adevarat buna. Dar nu pot sa te tin prea mult in suspans. Am stricat finalul, s-au iubit pe acolo prin ultimele pagini. Nu ma puteam abtine, era un el si o ea atat de bine conturati, cu atat de multa chimie incat parca ma implorau sa ii las sa faca dragoste macar o data. Cum poti sa refuzi niste personaje atat de resuite? S-au iubit si am distrus opera. Nu am aratat-o la nimeni, ar fi fost mai mult decat un esec.

Discutia incepe sa devina plictisitoare. Se simte in aer sictirul, parca acum cauta rude de gradul al doilea, intamplari din copilarie, probleme de servici, nu mai stiu despre ce sa vorbeasca, dar stiu ca el nu vrea sa termine inca aceasta conversatie. O va invita la el acasa? Isi vor petrecere seara impreuna? Oare ea il va lasa sa o sarute sau il va saruta pasional de cum intra pe usa si apoi i se va oferi fara sa stea pe ganduri? Oare...
Mie intalnirea mi se pare pe sfarsite... Ceea ce ma frusteaza si ma lasa cu un gust amar - inafara de vin caruia parca ii lipseste zahar - este ca s-ar putea ca eu sa nu mai apuc sa vad vreodata sfarsitul. Nici macar continuarea. Dupa ce am consemnat aici un episod, poate un episod chiar semnificativ, n-am dreptul nici macar la o reluare.

Si pleaca. El, stangaci si indragostit. Ea, amorezata si banala.


Vama - Fata in boxeri si in tricoul alb

Asculta mai multe audio rock

... si o cana de ciocolata calda

Ganduri 2.0

Catre tine

Iti scriu acum pentru prima oara cu toate ca ti-am mai "scris" de multe ori zilele trecute. Nu am avut curaj sa astern gandurile pe hartie, am gasit numeroase pretexte, am spus ca sunt prea obosita, ca voi gasi maine timp pentru scris. Si uite asa s-au dus orele cu sufletul meu neimpacat, tanjind dupa o clipa cu tine, poate nici macar dupa o clipa reala. Esti, intr-un mod ciudat, poate ideal, refugiul meu. Si nu vreau sa o iei sub nicio forma ca o jignire sau insulta. Nu te folosesc, te rog nu te gandi la astfel de lucruri cand citesti aceste randuri si cele ce vor urma. Esti, in sufletul meu, complet separat de lumea pe care eu o consider rea, de prosti, de asemenea ganduri urate. Esti parte din visul ideal pe care mi-am dorit intodeauna sa-l traiesc, esti prea frumos acum pentru ca sa te amestec cu ceilalti. Si in plus, e prea multa literatura in jur ca sa-mi pierd timpul cu pragmatism...

Esti, asadar, mai intai de toate, cel mai perfect refugiu. Ma gandesc la tine de fiecare data cand vreau sa fiu singura, ma gandesc la tine de multe ori cu toate ca mi-e mai usor sa apelez la altcineva sau la nimeni. Cu toate acestea, ma gandesc la tine pentru ca ma incalzeste acest gand. De multe ori nu e suficient si, da, am nevoie de lucruri mai pragmatice, am nevoie sa gasesc solutii, sa vorbesc cu oameni, sa iau decizii. Pana si acum ma mai las furata de nimicuri. Da, astazi mi-am intunecat gandirea aiurea de mult prea multe ori... cu oameni care poate nu merita nici macar un gand din partea mea. Asa ca tot ce pot sa fac este sa ma gandesc la bratele tale. Cu toate ca nu mai esti deloc perfect conturat. Intr-un cadru real si cotidian poate nici nu as veni la tine daca as simti nevoia de cineva alaturi. Poate obisnuinta m-ar indemna catre altcineva si aici nu ma refer la cineva anume. Nici nu stiu daca te cunosc, mi-e si frica uneori sa ma deschid in fata ta cu asemenea probleme si ganduri, mi-e si greu sa imi imaginez. Uneori ma intreb daca e cu putinta sa faci parte din cotidian. Daca mi s-ar parea vreodata normal si firesc sa vin plangand la tine si sa iti povestesc problemele mele. Sau sa fiu incredibil de fericita si sa alerg cat ma tin picioarele pentru ca sa te imbratisez si sa o impartasesc cu tine. Acum imi par stranii, indepartate astfel de reactii. Dar nu ma deranjeaza, dimpotriva. 

Ti-am spus ca faci parte din o iubire ideala pe care, la fel ca si Tudor Chirila, nu am mai sperat sa o intalnesc vreodata. Nu curand, oricum. Am incetat sa mai dau peste ea pana si in romane asa ca m-am multumit cu lucruri pe jumatate, lucrururi frumoase, dar obisnuite. Nu faci dus acum, nu te astept intinsa pe pat, dar am impresia ca te astept de o vesnicie aici. Caci am descoperit ca romanele nu sunt chiar atat de departe de realitate, pana la urma. Acel sentiment pe care se chinuie toti romancierii sa il descrie, acea iubire ideala care a fost intinsa pe toate partile si care e idolatrizata de jumate populatia globului si hulita de cealalta, exista. Poate acum e a mia parte din ea. Poate nu e nimic comparat cu multe alte sentimente care vor veni mai tarziu, pe care le voi trai cu tine sau poate, cu alte persoane. Nu pot sa stiu sigur de pe acum, nu vreau sa fac pronosticuri sau sa ma gandesc la posibilitati. Dar stiu, unul dintre putinele lucruri de care sunt sigura, ca simt. Si ca nu ma voi da peste cap sa il descriu sau sa iti explic cum, de ce, unde. Pot sa iti spun doar atat : simt. Tot. Si sper sa intelegi cat de multe stau ascunse in spatele acestor cuvinte...

Mi-e frica de multe lucruri. Probabil ca am ajuns in punctul in care trebuie sa recunosc ca ma inspaimanta un numar impresionant de lucruri din lumea asta mare. Trebuie sa iti spun ca sunt ingrozita, speriata si tremur de mult mai multe ori decat te-ai gandi. Trebuie sa iti spun si ca esti singura persoana in fata careia indraznesc sa stau asa, goala, cu toate imperfectiunile. Pentru ca noi, toti, incercam sa fugim o viata intreaga de imperfectiuni. Sa le ascundem, sa le corectam, sa ne mintim ca nu exista. Pentru ca e atat de groaznic de greu si infricosator sa stai fata in fata cu ele. Cu atat mai greu e sa le lasi la vedere. In fata oricui, oricat de apropiat. Caci, adevarul trist este ca suntem de bine sau de rau fiinte singuratice. Da, poate m-ai contrazice aici si mi-ai spune ca traim printre altii ca noi si nu stim sa existam singuri. La fel de plauzibil este ca Murakami sa fi avut o influenta prea mare asupra mea. Se poate, totul se poate. Dar nu cred. Tind sa sustin in continuare ca suntem solitari. Ca incercam pe cat posibil sa ne ferim de restul, sa ii cunoastem partial, sa ne daruim partial pentru ca multi dintre noi stim deja ca daruirea totala aduce cu sine si o anumita doza de durere. Pe care suntem dispusi, sau nu, sa o suportam. Oricum ne ferim. Oricum sunt si acum ingrozita in momentul in care decid sa ma expun asa, in fata ta. Goala. Mi-e frica pentru ca inca simt ca lipsesc prea multe piese din puzzle si te percep departe. Un pic strain, cel putin la suprafata. Mi-e si mai frica de ceea ce simt si de nebunia in care mi se amesteca toate senzatiile in corp atunci cand sunt in preajma ta. Dar in ultima instanta, mi-e cel mai frica de noi doi impreuna, de acest curent care poate construi la fel de bine cum poate distruge. Inca sper, in naivitatea mea, ca tu ma stii asa cum sunt.. speriata, imperfecta. Si ca poti, daca nu sa iubesti, macar sa imi accepti imperfectiunile.. 

Of, dar cate as vrea sa iti spun. Cum as vrea sa stam intinsi pe iarba, sau pe covor si sa ne pierdem in discutii toata noaptea. Si urmatoarea noapte... Am putea sa vorbim despre orice, de la prostioare la oameni, nu e mare diferenta oricum asa ca probabil nu mi-am ales bine extremitatile. Dar mi-e inca greu sa imi organizez gandurile si sa fac atat de multa ordine deodata. Sunt multe si se izbesc unul de celalalt. Mi-e dor de noi, mi-e dor de mine, mi-e dor sa ma simt copil si sa ma vad asa in ochii tai. Fara frica, fara griji, cu atat de multa inocenta...

Ascult Baby. O ascult atat de rar caci imi aminteste de tine... si de cele mai multe ori acea amintire doare. Acum ma linisteste. Vise frumoase.

Pe maine,

I.

Ganduri

Te astept aici de o eternintate. Te astept probabil de cand ma stiu, dar nu voi recunoaste niciodata asta, nu iti voi spune ce imi da tarcoale in ultima vreme. Stau ascunsa pentru ca nu am curajul sa te caut si fug cand imi descoperi ascunzatoarea. Iar apoi imi gasesc alta, mai intunecata, mai superficiala, cu mai multe colturi. Mi-e ingrozitor de frica de momentul in care vei inceta sa ma cauti. Nu vreau sa vina, nu pot sa il constientizez. Ti-am spus astazi sa taci, nu vreau sa te ascult. Mai rau e ca vii insotit de multe voci, unele dintre ele nici nu stiu de existenta mea. Toate te stiu pe tine, om imbracat cu ochi opaci si fete frumoase. Unele stiu mai multe, au intrat in casa ta. Dar eu as vrea sa taci, macar pentru un moment. Te rog, opreste si zgomotul din mintea mea. Pentru un moment…

 

Am fost ieri sa te caut la magazinul de vise de la colt. Aflasem ca sunt reduceri si m-am gandit, in naivitatea mea, ca vei fi mai ieftin. Mare mi-a fost mirarea sa aflu ca erai printre cele mai scumpe “obiecte” de acolo. Erau multe cele pe care trebuia sa le las pe tejghea si nicio garantie. Asa ca m-am uitat la tine cu ochii tristi si am plecat. Am hoinarit mult pe strazi goale. Mint cand spun ca erau goale, dar asa pareau pentru mine. Unele erau chiar aglomerate, indivizi grabiti, mucuri de tigara proaspete, viata. Treceam, oricum, fara sa le acord importanta, fara sa imi intorc privirea, in liniste. Nu stiu cat am mers asa, in nestire, nu stiu unde am ajuns, imi amintesc franturi de ganduri, putina logica. Speram, inconstient si nebun, sa te intalnesc la un colt de strada suficient de indepartat incat sa nu mai stim cum sa ne intoarcem inapoi. Speram sa ajung la destinatie, oricare ar fi fost ea cu mintea limpede, cu sau fara tine. Dezamagire. Caci ceea ce mi-am spus de fiecare data e ca va veni un moment mai bun decat acesta ; acel moment in care lucrurile vor fi calculate la unghiuri exacte, iar noi doi ne vom potrivi perfect in ele in asa fel incat sa intregim puzzle-ul. Maine nu e prea tarziu, anii vor trece si la un moment dat se va infaptui ceea ce e scris. Parea rezonabil. Usor de acceptat ca toate se intampla la timpul lor si ca va veni momentul garantiilor, a reducerilor mari. Dar cat de multa satisfactie poate sa iti aduca ceva ieftin ? Pentru ca da, stiu, e comod. E usor, e lipsit de sacrificii, e cu multa mancare, fara probleme. Dar de ce mai avem produse scumpe atunci ? De ce sa mai visam cand visul nostru nu indrazneste sa sara nici macar 2 metri ? De ce sa te las pe maine si sa sper ca vei fi in contiuare acolo ?

 

Pentru ca asta e povestea. Nebuna, imprevizibila, complicata, clandestina. E lipsita de monotonie, suficient de dureroasa incat sa realizez cat o vreau. Te pierd suficient de des ca sa nu uit ce insemni. Te pierd de o mie de ori ca sa tanjesc fara sa stiu sa te am din nou. Dar apoi.. apoi ma gandesc ca asta e ceea ce suntem noi, suntem doi nebuni impartind acelasi vis, iar in momentul in care vom incerca sa il transformam in realitate toate aceste momente vor disparea. Pentru ca acesta e  farmecul povestii, pentru ca nici nu stiu cum sa iti spun, pentru ca nu stii cum sa imi spui, pentru ca ne privim ingroziti de frica, pentru ca habar nu am cand realitatea devine vis. Si totusi.. de ce ? De ce daca e doar atat.. magie, farmec, poveste, nu pot sa o las sa plece ? De ce ma intorc mereu la buzele tale, de ce ma simt intreaga si libera numai atunci ?

 

Prostii. Aberatii, stiu. Stiu ce o sa imi spui, dar nu imi pasa pentru ca nu iti scriu tie. Ii scriu sufletului meu ca sa inteleaga. Poate suntem facuti sa fim impreuna. Poate sunt doar semne peste semne si eu le ignor de fiecare data. Poate ca magia nu va disparea daca am trai-o azi, acum, in realitate.

Poate…

 

Viata e mult mai putin complicate decat atat, asa-i? O complicam noi, o intorc eu pe toate partile, o tai in bucatele si apoi ma plang ca nu mai pot sa o vad intreaga. Cum sa accept ca numai tu intelegi ? De ce numai tu intelegi ? De ce in fata ta nu mai exista nimic altceva decat eu.. in forma bruta, fara nimic de ascuns. De ce ma stii atat de bine, de ce ma intelegi ? De ce ma ascund… ?

 

Trec in fiecare zi pe la magazin. Chiar si in cele in care e inchis. Iar in fiecare zi imi spun ca poate maine va fi altfel.. dar pana unde merge amagirea?

Aproape de la zero

We have to keep reinventing ourselves, almost every minute because the world can change in an instant. And there’s no time for looking back. Sometimes the changes are forced on us. Sometimes they happen by accident and we make the most of them. We have to constantly come up with new ways to fix ourselves. So we change, we adapt. We create new versions of ourselves. We just need to be sure that this one is an improvement over the last.

Coldplay - Fix You

Asculta mai multe audio diverse

Catre un prieten vechi

6 ianuarie 2012

Draga solitar anonim,

Ma pregatesc de cateva zile sa iti scriu, constienta fiind ca nu am adresa pentru destinatar, nici macar o locatie aproximativa pe care sa o negociez cu postasul in caz ca inca mai merge pe bicicleta si ar fi atat de dragut sa te caute. Totusi, nutresc speranta ca vei gasi aceste randuri candva si ca vei avea ragazul si dorinta necesara unui raspuns, cat de scurt... Am sa astept.

Mi-ar placea si mie uneori sa ma ascund de toata agitatia de aici. Poate imi doresc atat de mult sa traiesc ca si Miruna, in alt secol, cu alti oameni si alte valori, departe de viteza imbatatoare de acum, incat aleg mereu sa fug in ascunzisuri si sa fiu clasificata ca un personaj straniu al epocii noastre, inadaptat. Am invatat sa ma obisnuiesc cu aceasta eticheta si chiar sa gust cu placere din ea, tinand cont de faptul ca tot timpul am visat, in naivitatea mea, sa intalnesc un geniu neinteles. Un personaj conturat in mijlocul uneia dintre cartile care stau, pangarite sau nu, in biblioteca, inarmat cu toate virtutile si pasiunile pe care le mai gasesc acum doar in randurile prafuite. Ah, dar nu vreau sa iti las impresia ca citesc precum o faceau ei. Pana si asta mi-a fost furat. De abia gasesc cateva minute libere in care sa deschid o carte si sa ma scufund in randurile ei. Cu greu descopar placerea cititorului impatimit care eram odinioara, acelui cititor care sfida noptile si nu lasa nici macar un rand sa se scurga fara o analiza minutioasa, fara sa se infrupte cum stia el mai bine din mancare, fie ea cina, pranz sau gustarea dintre mese. La un moment dat m-am ingrasat cam tare, iar Doctorul mi-a recomandat sa o iau mai usor cu mesele acestea bogate pe care le pretuiam atat de mult. De cand au doctorii dreptul sa iti ceara sa renunti la o parte din tine, doar pentru ca sa te potrivesti in context? m-am intrebat. El mi-a tinut o prelegere cam ieftina si plina de greseli gramaticale despre cum societatea apreciaza oamenii frumosi, care gandesc si se misca repede, iar eu risc sa raman in urma, sa devin o povara. De ce sa imi irosesc timpul rasfoind carti si alergand dupa fantasmele unor personaje care nici macar nu au avut vreodata contact cu realitatea cand pot sa aflu toate informatiile de care am nevoie prin intermediul tehnologiei. Scurt si la obiect, eficient. Vrei povesti? mi-a spus; Poti oricand sa te uiti la filme, is la fel de bune si au si imagine. Dar el nu intelegea nimic, ei nu pricepeau. Poate vroiam sa fiu in continuare un personaj ce musca din trecut (si o faceam cu toata pofta, crede-ma, in viata mea nu am mancat mai bine decat atunci) asumandu-mi riscul de a nu ma incadra in standardele lor. Poate ma mandream cu surplusul de cultura pe care il purtam cu mine. Ajungea sa ma defineasca de multe ori, sa ma ajute sa supravietuiesc si sa cred. 

...Asta incerc acum si pot sa numar pe degete de cate ori reusesc. Sa cred. Mi-e greu sa mai recunosc ceva in tot amalgamul asta de nulitati, de forme fara fond, de non-valori. Problema cea mai mare e ca ramanand aici, sunt obligata sa ma contopesc si eu in aceasta realitate goala si sa le cumpar lor povestile. Imi doresc atat de mult, draga prieten (sper ca pot sa imi permit sa te numesc asa in numele acestui sentiment puternic ce ne uneste), sa am curajul sa evadez departe de ei. Vreau sa redescopar naivitatea si pasiunea acelui cititor (a se citi om) ce am fost parca demult, dar mai presus de toate, am nevoie sa regasesc credinta.

Exista, totusi, ceva de care nu ma pot lipsi : dragostea. 

Pe curand,

Ina

PS : Nu vreau sa imi spui un nume. Nu caut identitati, doar esenta.

"Inceputul si sfarsitul nu prea se deosebeau in orasul de plastic. Mai ales acum, ca Timpul era plecat destul de departe..."
(Salex Iatma - Afara nu e nici un anotimp)

Jason Mraz - I Won't Give Up (Single 2012)

Asculta mai multe audio pop

Aberatie.

Probabil ca aceasta va fi una dintre cele mai aleatorii postari de pe blog. Nu numai ca nu va imbraca un subiect anume, dar nici nu va purta o masca sau machiaj. Sunt momente, rare, dar sunt, in care simti nevoia sa dai la o parte toate "surplusurile" si sa fii tu. Nu iti promit ca voi reusi, nu voi dezbate niciodata verdicitatea acestor cuvinte, dar voi lasa descoperite sentimente, ganduri, ipoteze, fara a ma mai obosi sa le iau cu mine la sfarsit sau sa le cioplesc in asa fel incat nici macar tu, cititor fidel, prieten, cunostinta, sa nu poti sa le descosi.

Este surprinzator, cel putin pentru mine, cum ma loveste uneori ideea trecerii timpului. Da, stiu ca suna banal si ca e demult uzata, dar devine din ce in ce mai evident cum lasam, de preferinta intr-un mod constient, urme pe oriunde mergem. Cum deja avem amintiri formate, unele care dor si lasa rani, cum povestea noastra incepe sa prinda contur. Cum ascultam prietenul de langa noi, neinitiatul care isi dezvaluie drama sau enigma, dam din cap si spunem ca il intelegem. Si stim exact ce sfat sa ii dam pentru ca am fost si noi acolo, pentru ca o mica bucatica din povestea noastra (ce pare acum infinita) poate fi indentificata cu a lui. Ne amintim, apoi, descoperind un zambet ironic la coltul gurii, ca odinioara faceam eforturi imense pentru a ne imagina prin ce trece si pentru a contura acel cadru necesar intelegerii. Acum, oricat de pueril ar parea, avem si noi cat de cat o poveste. Avem experiente si cuvinte de spus. Continuam sa ne laudam cu o imagine vaga a lumii si nu ne obosim sa fim modesti in legatura cu visele noastre. Pana la urma... au fost putine obstacole pana acum, am realizat putin fara sa fim tinuti de mana, acum e momentul sa indraznim sa speram cat mai mult. Sa ne facem iluzii si sa le alimentam atat de mult incat sa ne simtim obligati sa le urmarim, oricat de imposibile ar parea in realitatea de afara. Pentru ca suntem inca, de ce sa nu o recunoastem, departe de realitate, experiente, sfaturi si o eventuala implinire a povestii. Mai avem mult pana la punctul culminant sau la pana la partea cu lectii invatate. Dar crestem.

Lasam multe in urma o data cu asta. Imi amintesc acum cativa ani cat de des indrazneam sa afirm ca lucrurile nu se vor schimba. Ca stiu exact ce urmeaza sa fac, cunosc persoanele care vor fi alaturi de mine toata viata, iar realitatea va ramane exact aceeasi, poate cu mici modificari. Nu concepeam alte nuante, nu as fi fost niciodata in stare sa accept o fraza de genul : Poate la un moment esti nevoit sa lasi persoane dragi in urma... Prostii. Eu nu aveam sa las niciodata persoane dragi in urma. Cum nici ele nu aveau sa ma lase pe mine.

Ar fi frumos sa reusim sa pastram toata viata o asemenea incredere in oameni. Da, ar veni cu mult prea multe deziluzii, dar cateodata mi-e dor de acea persoana care considera oamenii frumosi, indiferent de circumstante. Cateodata imi lipseste o doza de naivitate, cateodata imi doresc sa fi descoperit mai tarziu ca lucrurile nu sunt chiar asa. Sa pot sa cred in oameni. Sa nu fiu nevoita sa ii las in urma. Dar desigur, nu traim intr-o utopie, iar lucrurile sunt departe de a se intampla asa. Cert e ca trebuie sa inveti sa parasesti si sa o faci constient fiind ca lucrurile nu vor mai fi niciodata asa cum au fost. Relatiile nu se pastreaza doar de dragul trecutului, iar oamenii se schimba. Poti sa accepti noutatea si sa o iei de la zero, sa incepi sa construiesti din nou ceea ce aveai acum 2 minute. Pentru ca sunt prea putine lucruri care raman, prea putine certitudini si prea multi factori care influenteaza realitatea de maine. Dar despre asta.. intr-o alta postare.

Poate cel mai greu e sa le dezvalui. Sa vorbesti fara sa fi judecat sau speriat de ceea ce urmeaza. Dar ce farmec ar mai avea povestea daca nu ar fi spusa mai departe?

Pacat ca nu e o poveste, nu e nici macar lectura de calitate. Sunt doar ganduri desirate, exprimate pueril, sumar, fara prea multa substanta sau analiza. Sunt prea multe idei care se rastalmacesc si se amesteca pana ce formeaza un amalgam greu de descifrat. E dor de tine, oricine ai fi... e dor de ce tot ce a(m) fost.