IV

Sunt momente in care iti doresti sa stingi lumina si sa uiti unde esti. Sa iti proiectezi imaginea locului unde vrei sa fii, acolo, undeva, cat mai departe. De ei, de lume, de tine.

...de mine

Se presupune ca noaptea e un sfesnic bun, aud asta inca din copilarie, fara prea multe dovezi cum ca ar fi adevarat. Cel putin noaptea asta nu s-a straduit deloc sa confirme afirmatia. Dimpotriva. Ma simt ravasita. Ca si cum toata viata mea a fost inghitita de zatul cafelei care zace in cana de pe birou. Totul e alb si nu, nu imi da deloc senzatia de puritate sau de liniste. Ma sperie. Ma izoleaza de o realitate pe care pana ieri o numeam "a mea". Nu mai gasesc nimic din mine in ea. Nici nu stiu daca a fost vreodata. Nu mai am nimic. Nici macar pe tine.

Ceea ce a urmat dupa asta e destul de simplu. Am scris un bilet parintilor mei, unul destul de confuz, cu toate incercarile mele de a parea cat mai natural si firesc. Pe scurt, le-am spus ca plec, ca sunt bine si ca vor auzi de mine in curand. Nu am mintit cu multe. Am platit chiria pe urmatoarele doua luni, am anuntat ca nu voi mai ajunge la servici, am strans foile scrise noaptea trecuta, am luat un termos cu, cafea, creioanele, o jacheta, o carte si o patura in caz ca e frig. Pe tine te-am lasat tot acolo, sub pat si ti-am cerut scuze ca te parasesc inca odata asa, pe neasteptate. Nu o sa iti lipsesc oricum. Stai tot timpul acolo. Am lasat urmele vietii mele din carton sa se scurga o data cu cele din urma lacrimi. Si cam atat.

Am plecat.

Se spune ca e greu sa lasi in urma ceva ce a facut parte din viata ta pentru o buna bucata de vreme. Eu o las acum pe toata. Si nu stiu cat mi-e de greu. Nu pot sa constientizez sau sa imi masor sentimentele dupa niste parametrii impusi de asa-zisa societate care ne conduce. Vreau sa sterg amintirea a tot ce a fost. Poate peste cateva zile voi realiza ca trebuie sa exist si ma voi intoarce. Poate voi ajunge chiar sa savurez din nou monotonia care imi inconjura zilele, dar pana atunci... vreau sa respir. Si sa il caut.

Ciudat e ca imi amintesc cu greu drumul pe care il parcurgeam fara dificultate in fiecare seara. Am impresia ca toate cafenelele au acelasi miros si un aspect mai mult sau mai putin asemanator. Imi fugaresc din nou gandurile printre dale si ma las purtata de imaginea lui. O proiectez de mii de ori, o sterg, o colorez putin mai mult in partea dreapta, ii luminez ochii, iar apoi ii inchid, ma proiectez si pe mine langa el, anosta, lipsita de culoare, cu ochii prafuiti, si apoi le sterg pe toate din nou. Las albul sa curete totul, sa ma inunde in asteptarea unui nou flash de lumina. Astazi nu imi mai lipseste culoarea. Nu mi-o doresc. Ma deranjeaza muscatele apatice care se ivesc de la cate un balcon, imi zgarie pupila, distorsoneaza tabloul.

Imi asez patura la coltul strazii, in locul gol care miroase a el. Nu ii stiu mirosul. Dar il intuiesc. Imi pun termosul aproape si imi pierd privirea printre randurile mazgalite noaptea trecuta. De data asta sunt constienta. Citesc.

...si astept. Fugind de tot, fac ceea ce am facut toata viata.

Il astept.



joshua radin & schuyler fisk - Paperweight
Asculta mai multe audio muzica