vineri, 3 septembrie 2010

Epilog




12:41 a.m. Asa am inceput prima lucrare cap-coada care avea putin sens (mult pe atunci) si avea sanse sa para cat de cat reusita pentru un copil de varsta mea. Aveam nevoie, pe atunci, de un cadru fix, de o ora exacta, de momentul in care am oprit timpul si l-am retinut cat era nevoie pentru a-mi termina eu sirul gandurilor. Nu stiu, si probabil incerc sa imi amintesc fara rost, daca erau ganduri sau doar sentimente desirate care nu isi mai gaseau locul in interiorul meu si au sarit timide pe hartie.

Astazi nu ma mai ajuta ora, nici acel inceput pentru ca nu mai vreau sa prind timpul. Astazi am intors clepsidra, constienta fiind ca odata ce se va scurge ultimul firicel de nisip, gandurile se vor opri, hartia le va inghiti si vor disparea. Nu mai am nevoie de ele.

Vreau doar sa iti spun, tie, cel care citesti, desi as prefera sa nu existi, sa fii un personaj utopic al imaginatiei mele, ca mi-e frica. Mi-e greu sa o recunosc, dar mi-a fost frica de atatea ori, incat una in plus nu mai conteaza. Ma sperie ideea ca de data asta nu scriu pentru ca simt nevoia sa o fac, ca de data asta sentimentele nu vor sa mai sara pe hartie. Acum, sunt doar eu cea care vrea sa le elibereze, sa le lase aici, sa le uite. Vreau sa ma eliberez de ele, intelegi? Vreau sa continuu povestea. Si pentru asta am nevoie sa le stergi. Sa fii marea mea pentru cateva minute.

Voi incepe cu tine pentru ca esti poate cea mai mare dezamagire. Ar fi atat de multe lucruri de spus, poate prea multe cuvinte inghitite si uitate la momentul potrivit pentru ca sa mai poata fi conturate acum. Te-ai lasat modelat de o societate halucinanta pe care sustii ca o urasti. Te-ai adaptat atat de bine, incat nici tu nu vrei sa recunosti. Ai preluat tot ceea ce ti-au oferit, ai devenit unul dintre ei si te-ai infundat in mediocritate. Doar atat?! Ce dezamagire! Asteptam mai mult de la tine, asteptam si imi doream mai multe pentru tine decat pentru mine. Vroiam sa ajungi sus, sa treci printre ei fara sa privesti in stanga si in dreapta, sa stii ca le esti superior si sa nu te amesteci. In ce moment ai uitat toate astea? In ce moment ti-ai transformat idealurile in nimic? Pentru ce si de ce mai vii acum sa imi dai lectii? Da, stiu ca si asta te-au invatat. Trebuie sa ii educati si pe altii pentru ca sa supravietuiti. Asta e unul dintre principii. Dar ai uitat ca eu nu vreau sa fiu ca voi. Chiar nu poti sa iti dai seama ca toate asa-zisele tale dorinte sunt de fapt dorintele lor? Nu vrei nimic pentru tine. Aspiri sa faci parte dintre ei si sa contribui la binele si prosperitatea societatii. Te intreb din nou. Atat?! Nu indrazni sa imi vorbesti despre iubire! Habar nu ai nimic despre asta. Iubirea e ceva ce nu va invata acolo. Iar tu, nici pana acum nu ai inteles asta.
Nu te cunosc si ma doare sa te ascult. Esti ca si ei. ...o iluzie

Cat despre tine, nu am multe de spus. Tu ai ales calea mai usoara si erai predispus la asta. Era momentul sa iti doresti sa iesi in fata, sa fii si sa pari altcineva, sa uiti cine esti, sa iti gasesti un model (unul prost) si sa vrei sa il urmezi. Foarte bine! A fost alegerea ta si nu am de ce sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa progresezi, ba dimpotriva. Nu pot sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa iesi in evidenta pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce vrei sa pari. Stii, rolurile sunt ceva trecator. La un moment dat, toti se vor prinde de asta. Eu am avut ghinionul, sau norocul, nu stiu cum sa ii spun, sa imi dau seama mai devreme. Acum te urmaresc din spate, atunci cand ma simt in stare sa o fac. Am incetat demult sa ma mai ingrijorez sau sa imi doresc sa iti explic ca masca pe care o porti nu te duce nicaieri. Te las sa iti joci linistit rolul. Unora chiar le place. Dar ar fi bine sa fii constient ca persoanele care tin la tine, s-ar putea sa se sature sa te vada asa... si atunci iti va ramane doar masca si scenariul.

Pe tine te-am acuzat de prea multe ori. Am strigat, uneori ti-am dat de inteles (fara sa stiu daca ai inteles) si toate astea pentru ca pastram o speranta. Continuam sa sper ca la un moment dat ceva se va schimba si vei realiza. Ei bine, intr-adevar speranta moare ultima. Dar in legatura cu tine, pana si aia a murit. M-am plictisit sa fug dupa tine si sa iti spun sa vii si sa infrunti situatia. Tu esti cel mai putin constient dintre toti, ca timpul trece. Esti obisnuit sa traiesti in umbra si sa nu te afirmi prea des, sa nu deranjezi oamenii cu prezenta ta, dar sa ai multe pretentii. In ce moment ai castigat dreptul de a le avea si eu nu stiu? De ce esti atat de orb si refuzi sa dai naibii jos esarfa de la ochi? Eu nu mai astept. Pe mine m-ai pierdut pe drum. Continua sa fugi linistit, viata nu se va chinui sa te prinda din urma.

Voua vreau sa va multumesc. Si nu o sa spun prea multe pentru ca mi se pare prea nesemnificativ daca le scriu aici. Dar va iubesc si vreau sa va spun ca sunteti niste persoane minunate.

Despre tine nu o sa scriu prea multe pentru ca nu mai are sens. Mi-am dat seama ca reprosurile sunt inutile si unele lucruri trebuie sa le accepti asa cum sunt. Nu mai am demult pretentia sa schimbi ceva la tine, nici nu imi amintesc daca am avut-o vreodata. Asa ca te iubesc si te iert.

...am omis multe persoane importante (poate chiar cele mai importante) pentru ca, din nou, nu cred ca asta e locul potrivit pentru a le adresa ceea ce simt/gandesc vis-a-vis de ele. Simteam nevoia sa scot asta afara din mine si sa le scriu aici. Simteam nevoia sa te las pe tine sa le stergi. Nu incerca sa ghicesti [nu sunt numai personaje de sex masculin] si nici nu-ti bate capul prea mult cu ce e scris aici. Daca ai avut rabdare sa citesti pana la capat, iti multumesc. Treci mai departe si nu ii acorda importanta.

Va mai adresez cateva cuvinte voua. Incetati sa va doriti sa va indentificati cu majoritatea. Asta nu va duce nicaieri. Cautati-va o identitate proprie, ceva ce sa va reprezinte. Pierdeti timp! Si nu va fi nimeni mai tarziu sa va dea inapoi ce ati lasat acum in urma...

P.S. : Iti multumesc pentru ca ai fost marea mea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu