II

Am obisnuit intotdeauna sa cred in destin. Fara prea multe teorii si superstitii, consider ca fiecare intamplare din viata noastra are un scop si evident, in completare, ca nu exista coincidente sau "accidente" cum suntem obisnuiti sa le numim.

Poate tocmai de aceea in zilele ce au urmat, dupa binecunoscuta intamplare cu cersetorul, nu am incetat sa ma gandesc la el. Simteam ca trebuie sa il mai vad, fie doar pentru cateva minute, chiar si numai din profil, la fel ca data trecuta, dar undeva in interiorul meu imi era frica sa mai rascolesc aceasta poveste. Era ceva in ochii lui ce ma durea si amplifica puterea golului pe care l-ai lasat in mine. Dar cum amintirile care ma conduceau la tine au ramas undeva departe, am decis sa trec peste aceasta ipoteza si sa imi impanzesc gandurile cu altele, care desigur, nu te implicau.

M-am intrebat de multe ori ce il determinase sa plece, fiind constienta de faptul ca m-a auzit si ca ceva din atitudinea mea il deranjase. In font, era un om necunoscut despre care nu stiam absolut nimic, dar pe care imi doream sa il cunosc mai mult decat pe orice persoana intalnita pana acum. Ma invinovatisem pentru ca am lasat mancarea sa se strice in loc sa o ofer altei persoane nevoiase si ca am incetat sa fac obisnuita plimbare din fiecare seara de frica sa il vad, sau sa nu.

Aveam noroc ca serviciul nu ma solicitase prea mult zilele acestea. Adevarul e ca ma concentram greu si de multe ori ramaneam, dupa cum obisnuia sa spuna colega mea de birou "cu ochii in gol cautand fantezii pe pereti". Totusi, aceasta munca provizorie nu imi aducea nicio satisfactie, creionand o monotonie cu care ma obisnuisem. Spun provizorie pentru ca am decis sa lucrez ca si contabila la firma unui fost coleg de facultate al tatalui meu pana aveam sa imi termin facultatea. Am fost si eu, precum personajul unui scenariu lamentabil de film, condusa de catre parinti spre o cariera care nu are nimic de a face cu personalitatea sau abilitatile mele. Aveam conditiile financiare de a urma absolut orice drum imi doream si, totusi, soarta sau lipsa mea de curaj m-a limitat la o mediocra facultate de afaceri, "bussiness" cum i se spune mai nou. Da, ati ghicit. Toata povestea cu afacerile familiei. Trebuie sa recunosc ca e destul de comfortabil. Totul e pregatit si asteapta doar venirea mea. Dar eu as da orice pentru ca sa nu mai ajung vreodata. Mi-am promis de multe ori ca aveam sa termin facultatea si apoi sa incerc sa fac ceva ce imi place, sa scriu, de exemplu.

- Ce, vrei sa ajungi o scriitoare? O muritoare de foame? Nu iti dai seama ca in felul acesta te pierzi? Nu imi vine sa cred ca singura dorinta a fiicei mele este sa ajunga o ratata.

Auzisem de multe ori acest discurs. Uneori chiar si de la tine. Desi iti era de multe ori frica sa mi-o spui, impartaseai aceleasi idei preconcepute ale parintilor mei. Dar am trecut si peste asta, asigurandu-ma ca la un moment dat vei intelege ca de fapt, asta e vocatia mea si singurul mod in care m-as putea simti implinita. Greseala mea a fost ca nu mi-am dat seama ca nu vroiai sa intelegi. Pur si simplu asta nu avea nicio importanta pentru tine.

Ei bine, pentru moment, incetasem sa ma preocup cu aspiratiile mele de viitor. Schitam cateodata cate ceva pe o foaie, franturi de povesti, bucati de ganduri. Imi era frica sa scriu mai mult, avand certitudinea ca incercarea mea ma va conduce la sentinta declarata cu mult timp in urma : esec. Asa ca, deocamdata, ma ascundeam in monotonie.

...

Astazi, la exact trei zile de la ultima plimbare, mi-am reluat obiceiul, in cautarea acelui mendigo (dupa cum obisnuia sa le spuna verisoara mea din Barcelona atunci cand le ascultam scartaitul viorilor la metrou) care imi tulbura gandurile. Am luat-o pe vechiul drum, covinsa fiind, ca urma sa il gasesc la acelasi colt de strada ca data trecuta. Aerul pare greu de respirat in seara asta, de parca tot oxigenul s-ar fi concentrat undeva in norii negri ce amenintau vremea buna din ultimele zile. I-am promis vecinei de la 1 ca ii voi cumpara ceva pentru reumatism. Saraca, locuieste singura, fiind batrana si bolnava, iar la o asemenea vreme, deabia daca se mai poate deplasa prin casa. Incerc sa imi amintesc daca farmacia pe care am vazut-o acum cateva zile, undeva printre blocurile de langa lac, mai e deschisa la ora asta. Ma gandesc sa incerc, totusi, pentru ca mai apoi sa urmaresc drumul obisnuit.

Farmacia e intr-adevar deschisa, iar dupa o scurta cearta cu vanzatoarea si achizitionarea medicamentelor imi continuu drumul pe strazile inguste incercand sa imi fixez in cap ideea ca nu voi petrece mai mult de o ora in cautarea lui.

Strazile miros a gol. Parca toata lumea s-a refugiat in asteptarea unei calamitati si totusi, nu am mai simtit niciodata parfumul asta. Ma joc din nou cu dalele si il caut cu privirea. Aud ticaitul ceasului, undeva ascuns in subconstient si realizez ca mi-am impus singura o limita de timp care ma constrange. Vad draperiile trase si balcoanele goale care tanjeau dupa putina culoare. Nu mai avem timp nici macar pentru asta. E o liniste care apasa.

...apoi pupila intalneste patura veche, acolo, in acelasi loc ca si zilele trecute. Era el, la fel cum ma asteptam, in aceeasi pozitie cu ochii indreptati in jos, fiind singurul, se pare, care nu e influentat de conditiile meteorologice. Ma indrept spre el cu scopul de a nu-i acorda importanta pentru a putea sa revin si maine seara la capatul strazii inguste, unde patura veche imi scalda pupilele in lumina. Dar omul cu ochii blanzi, imi strica din nou planurile cand isi ridica putin privirea si o patrunde pe a mea. Incet, ca si cum ticaitul s-ar fi oprit atunci, ne limpezim ochii. Il las sa vada tot, chiar si pe tine. Si apoi, se termina.

Am grabit pasul fiindca incepea sa ploua. Ma intrebam unde isi va petrece el noaptea. Dar tot ce stiam e ca maine va fi acolo din nou...

["Credeam ca n-o sa mai ajungi aici vreodata" am spus eu

"Stiu. De aceea mi-a luat atata timp..."]

Asculta mai multe audio Muzica

[Mersi pentru sugestie. >:d<]