YouthBank isi cauta membri noi!

Fă parte din cea mai tare echipă de liceeni!

Aplică la YouthBank și alege să faci o schimbare reală în viaţa ta și în societatea în care trăiești. YouthBank încurajează implicarea tinerilor în viaţa comunităţii şi asumarea unor roluri active în sprijinirea semenilor. Este o excelentă şcoală de dezvoltare personală. Prin implicarea directă a tinerilor în acţiuni comunitare ei câştigă încredere în propriile forţe, dobândesc abilităţi de comunicare, negociere, administrare financiară şi de conducere.

Zeci de proiecte finanţate, sute de apariţii media, mii de beneficiari si o multitudine de zâmbete aduse pe feţele oamenilor - acesta este bilanţul celor 4 ani de implementare în Cluj-Napoca. Cel de-al cincilea an YouthBank promite să continue să răspundă provocărilor din comunitate și să dovedească din nou că tinerii doresc și pot să facă o schimbare.

Iată ce ne spun doi dintre tinerii care au ales să facă parte din echipa YouthBank:

“YouthBank e șansa de a fi noi înșine. Un program care îţi permite multe și te lasă pe tine să decizi în ce măsură vrei să te implici și cât vrei să beneficezi de pe urma lui. Noi am fost norocoșii care au intrat într-un cadru format, cu puţine șanse de eșec și cu multe oportunităţi în faţă. Ne-a mai ramas doar să depășim așteptările, să ne dorim să creștem odată cu programul, să ne lăsăm amprenta asupra lui, să fim cu adevărat o echipă. Mai mult decât atât, am găsit idei în comunitate, am realizat că există potenţial. Am văzut cum prind contur schiţele de pe hârtie și se transformă în niște proiecte reușite.” Irina Suătean, generaţia 2009-2011

“Dupa doi ani de zile în care am fost membru în echipa YouthBank, pot să spun că acest program este unul complet pentru orice liceean cu iniţiativă. YouthBank m-a învăţat să îmi organizez timpul și munca, m-a ajutat să am tot timpul un punct de vedere obiectiv și pertinent și m-a învăţat să preţuiesc munca în echipă. Programul este pentru orice liceean o sursă nelimitată de cunoștiinţe, experienţe, distracţie și lume bună. Pentru mine, YouthBank a făcut anii de liceu mult mai frumoși și roditori.” George-Cătălin Muntean, generaţia 2008-2011

Cum poţi deveni membru YB?
Cei dornici să “ocupe un loc” în cea mai tare echipă de liceeni din România pot să trimită la adresa youthbank@fundatiacomunitaracluj.ro CV-ul însoţit de o scrisoare de intenţie în care să răspundă la întrebarile:

• Ce ai schimba în jurul tau?
• De ce crezi că TU poţi fi un agent al schimbării?

Termenul limită de trimitere a aplicaţiilor este 10 Octombrie 2010.

Găsiţi detalii complete despre programul YouthBank și despre procesul de selecţie a membrilor noi pe site-ul www.youthbankromania.ro, sectiunea Cluj

IV

Sunt momente in care iti doresti sa stingi lumina si sa uiti unde esti. Sa iti proiectezi imaginea locului unde vrei sa fii, acolo, undeva, cat mai departe. De ei, de lume, de tine.

...de mine

Se presupune ca noaptea e un sfesnic bun, aud asta inca din copilarie, fara prea multe dovezi cum ca ar fi adevarat. Cel putin noaptea asta nu s-a straduit deloc sa confirme afirmatia. Dimpotriva. Ma simt ravasita. Ca si cum toata viata mea a fost inghitita de zatul cafelei care zace in cana de pe birou. Totul e alb si nu, nu imi da deloc senzatia de puritate sau de liniste. Ma sperie. Ma izoleaza de o realitate pe care pana ieri o numeam "a mea". Nu mai gasesc nimic din mine in ea. Nici nu stiu daca a fost vreodata. Nu mai am nimic. Nici macar pe tine.

Ceea ce a urmat dupa asta e destul de simplu. Am scris un bilet parintilor mei, unul destul de confuz, cu toate incercarile mele de a parea cat mai natural si firesc. Pe scurt, le-am spus ca plec, ca sunt bine si ca vor auzi de mine in curand. Nu am mintit cu multe. Am platit chiria pe urmatoarele doua luni, am anuntat ca nu voi mai ajunge la servici, am strans foile scrise noaptea trecuta, am luat un termos cu, cafea, creioanele, o jacheta, o carte si o patura in caz ca e frig. Pe tine te-am lasat tot acolo, sub pat si ti-am cerut scuze ca te parasesc inca odata asa, pe neasteptate. Nu o sa iti lipsesc oricum. Stai tot timpul acolo. Am lasat urmele vietii mele din carton sa se scurga o data cu cele din urma lacrimi. Si cam atat.

Am plecat.

Se spune ca e greu sa lasi in urma ceva ce a facut parte din viata ta pentru o buna bucata de vreme. Eu o las acum pe toata. Si nu stiu cat mi-e de greu. Nu pot sa constientizez sau sa imi masor sentimentele dupa niste parametrii impusi de asa-zisa societate care ne conduce. Vreau sa sterg amintirea a tot ce a fost. Poate peste cateva zile voi realiza ca trebuie sa exist si ma voi intoarce. Poate voi ajunge chiar sa savurez din nou monotonia care imi inconjura zilele, dar pana atunci... vreau sa respir. Si sa il caut.

Ciudat e ca imi amintesc cu greu drumul pe care il parcurgeam fara dificultate in fiecare seara. Am impresia ca toate cafenelele au acelasi miros si un aspect mai mult sau mai putin asemanator. Imi fugaresc din nou gandurile printre dale si ma las purtata de imaginea lui. O proiectez de mii de ori, o sterg, o colorez putin mai mult in partea dreapta, ii luminez ochii, iar apoi ii inchid, ma proiectez si pe mine langa el, anosta, lipsita de culoare, cu ochii prafuiti, si apoi le sterg pe toate din nou. Las albul sa curete totul, sa ma inunde in asteptarea unui nou flash de lumina. Astazi nu imi mai lipseste culoarea. Nu mi-o doresc. Ma deranjeaza muscatele apatice care se ivesc de la cate un balcon, imi zgarie pupila, distorsoneaza tabloul.

Imi asez patura la coltul strazii, in locul gol care miroase a el. Nu ii stiu mirosul. Dar il intuiesc. Imi pun termosul aproape si imi pierd privirea printre randurile mazgalite noaptea trecuta. De data asta sunt constienta. Citesc.

...si astept. Fugind de tot, fac ceea ce am facut toata viata.

Il astept.



joshua radin & schuyler fisk - Paperweight
Asculta mai multe audio muzica

Epilog

12:41 a.m. Asa am inceput prima lucrare cap-coada care avea putin sens (mult pe atunci) si avea sanse sa para cat de cat reusita pentru un copil de varsta mea. Aveam nevoie, pe atunci, de un cadru fix, de o ora exacta, de momentul in care am oprit timpul si l-am retinut cat era nevoie pentru a-mi termina eu sirul gandurilor. Nu stiu, si probabil incerc sa imi amintesc fara rost, daca erau ganduri sau doar sentimente desirate care nu isi mai gaseau locul in interiorul meu si au sarit timide pe hartie.

Astazi nu ma mai ajuta ora, nici acel inceput pentru ca nu mai vreau sa prind timpul. Astazi am intors clepsidra, constienta fiind ca odata ce se va scurge ultimul firicel de nisip, gandurile se vor opri, hartia le va inghiti si vor disparea. Nu mai am nevoie de ele.

Vreau doar sa iti spun, tie, cel care citesti, desi as prefera sa nu existi, sa fii un personaj utopic al imaginatiei mele, ca mi-e frica. Mi-e greu sa o recunosc, dar mi-a fost frica de atatea ori, incat una in plus nu mai conteaza. Ma sperie ideea ca de data asta nu scriu pentru ca simt nevoia sa o fac, ca de data asta sentimentele nu vor sa mai sara pe hartie. Acum, sunt doar eu cea care vrea sa le elibereze, sa le lase aici, sa le uite. Vreau sa ma eliberez de ele, intelegi? Vreau sa continuu povestea. Si pentru asta am nevoie sa le stergi. Sa fii marea mea pentru cateva minute.

Voi incepe cu tine pentru ca esti poate cea mai mare dezamagire. Ar fi atat de multe lucruri de spus, poate prea multe cuvinte inghitite si uitate la momentul potrivit pentru ca sa mai poata fi conturate acum. Te-ai lasat modelat de o societate halucinanta pe care sustii ca o urasti. Te-ai adaptat atat de bine, incat nici tu nu vrei sa recunosti. Ai preluat tot ceea ce ti-au oferit, ai devenit unul dintre ei si te-ai infundat in mediocritate. Doar atat?! Ce dezamagire! Asteptam mai mult de la tine, asteptam si imi doream mai multe pentru tine decat pentru mine. Vroiam sa ajungi sus, sa treci printre ei fara sa privesti in stanga si in dreapta, sa stii ca le esti superior si sa nu te amesteci. In ce moment ai uitat toate astea? In ce moment ti-ai transformat idealurile in nimic? Pentru ce si de ce mai vii acum sa imi dai lectii? Da, stiu ca si asta te-au invatat. Trebuie sa ii educati si pe altii pentru ca sa supravietuiti. Asta e unul dintre principii. Dar ai uitat ca eu nu vreau sa fiu ca voi. Chiar nu poti sa iti dai seama ca toate asa-zisele tale dorinte sunt de fapt dorintele lor? Nu vrei nimic pentru tine. Aspiri sa faci parte dintre ei si sa contribui la binele si prosperitatea societatii. Te intreb din nou. Atat?! Nu indrazni sa imi vorbesti despre iubire! Habar nu ai nimic despre asta. Iubirea e ceva ce nu va invata acolo. Iar tu, nici pana acum nu ai inteles asta.

Nu te cunosc si ma doare sa te ascult. Esti ca si ei. ...o iluzie

Cat despre tine, nu am multe de spus. Tu ai ales calea mai usoara si erai predispus la asta. Era momentul sa iti doresti sa iesi in fata, sa fii si sa pari altcineva, sa uiti cine esti, sa iti gasesti un model (unul prost) si sa vrei sa il urmezi. Foarte bine! A fost alegerea ta si nu am de ce sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa progresezi, ba dimpotriva. Nu pot sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa iesi in evidenta pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce vrei sa pari. Stii, rolurile sunt ceva trecator. La un moment dat, toti se vor prinde de asta. Eu am avut ghinionul, sau norocul, nu stiu cum sa ii spun, sa imi dau seama mai devreme. Acum te urmaresc din spate, atunci cand ma simt in stare sa o fac. Am incetat demult sa ma mai ingrijorez sau sa imi doresc sa iti explic ca masca pe care o porti nu te duce nicaieri. Te las sa iti joci linistit rolul. Unora chiar le place. Dar ar fi bine sa fii constient ca persoanele care tin la tine, s-ar putea sa se sature sa te vada asa... si atunci iti va ramane doar masca si scenariul.

Pe tine te-am acuzat de prea multe ori. Am strigat, uneori ti-am dat de inteles (fara sa stiu daca ai inteles) si toate astea pentru ca pastram o speranta. Continuam sa sper ca la un moment dat ceva se va schimba si vei realiza. Ei bine, intr-adevar speranta moare ultima. Dar in legatura cu tine, pana si aia a murit. M-am plictisit sa fug dupa tine si sa iti spun sa vii si sa infrunti situatia. Tu esti cel mai putin constient dintre toti, ca timpul trece. Esti obisnuit sa traiesti in umbra si sa nu te afirmi prea des, sa nu deranjezi oamenii cu prezenta ta, dar sa ai multe pretentii. In ce moment ai castigat dreptul de a le avea si eu nu stiu? De ce esti atat de orb si refuzi sa dai naibii jos esarfa de la ochi? Eu nu mai astept. Pe mine m-ai pierdut pe drum. Continua sa fugi linistit, viata nu se va chinui sa te prinda din urma.

Voua vreau sa va multumesc. Si nu o sa spun prea multe pentru ca mi se pare prea nesemnificativ daca le scriu aici. Dar va iubesc si vreau sa va spun ca sunteti niste persoane minunate.

Despre tine nu o sa scriu prea multe pentru ca nu mai are sens. Mi-am dat seama ca reprosurile sunt inutile si unele lucruri trebuie sa le accepti asa cum sunt. Nu mai am demult pretentia sa schimbi ceva la tine, nici nu imi amintesc daca am avut-o vreodata. Asa ca te iubesc si te iert.

...am omis multe persoane importante (poate chiar cele mai importante) pentru ca, din nou, nu cred ca asta e locul potrivit pentru a le adresa ceea ce simt/gandesc vis-a-vis de ele. Simteam nevoia sa scot asta afara din mine si sa le scriu aici. Simteam nevoia sa te las pe tine sa le stergi. Nu incerca sa ghicesti [nu sunt numai personaje de sex masculin] si nici nu-ti bate capul prea mult cu ce e scris aici. Daca ai avut rabdare sa citesti pana la capat, iti multumesc. Treci mai departe si nu ii acorda importanta.

Va mai adresez cateva cuvinte voua. Incetati sa va doriti sa va indentificati cu majoritatea. Asta nu va duce nicaieri. Cautati-va o identitate proprie, ceva ce sa va reprezinte. Pierdeti timp! Si nu va fi nimeni mai tarziu sa va dea inapoi ce ati lasat acum in urma...

P.S. : Iti multumesc pentru ca ai fost marea mea

Asculta mai multe audio Muzica

Reflections of a Skyline

III

Noaptea s-a lasat cu o apatie deosebita. Parca razele de lumina s-au luptat mai mult decat deobicei. Eu am stat si am urmarit spectacolul de la balcon, cu ochii pierduti in linia orizontului. Aveam o pofta nebuna sa scriu, sa scrijelesc ceva hartie, sa imi alimentez amitirile cu povesti. Dar noaptea ma tintuia. Nu puteam sa ma misc si deveneam sclava ei.

Il cautam printre stele, amintindu-mi ca asa faceam si cu tine candva. Dar imi parea atat de departe acel moment, ca si cum privirea lui te-a sters din mine.

Ploua. Si e liniste. Se aud doar zgomote surde, dar pana si ele se pierd printre picuri de ploaie. Iar eu...adorm.

Se spune ca dimineata are o forta deosebita. Pentru mine teoria functioneaza numai invers. Prefer noaptea, poate si datorita faptului ca am fost nascuta putin dupa miezul noptii. Totusi, astazi e ceva diferit. Am chef sa ma ridic din pat devreme si sa dau drumul la muzica. Ma imbrac cu rochita colorata, imi fac cafea, o voi face la ibric de data asta, vreau sa ii simt savoarea, ud florile, deschid ferestrele, miroase a proaspat, soarele se ascunde, mai stai putin acolo, il rog, inca nu vreau sa imi furi amintirea zilei de ieri, aranjez patul, poate ar trebui sa sterg putin praful, si foile..., am lasat toate schitele imprastiate pe jos, as putea sa ajung mai repede la birou astazi, dar vreau sa merg sa ma inchid din nou in monotonie, daca le-as spune ca sunt bolnava, doamne, cat imi doresc sa stau putin acasa, sa imi ordonez gandurile si poate sa imi patez hartia cu ele, vecinele vorbesc din nou, dar astazi nu ma deranjeaza, m-as duce sa povestesc cu ele, oamenii se tin de mana la coltul strazii, parca blocul de vis-a-vis are o culoare mai intensa, pupilele calde de culoarea abanosului si stop.

Totul se imbraca in el si imagineaza visului de azi-noapte se imprastie in toata camera. Imi colorez peretii cu ochii lui negri, pana deseara...

Nu folosesc o tehnica deosebita, nu am nevoie de anumite conditii pentru ca sa scriu, nu sunt supersitioasa. In realitate, rareori am avut ocazia sa compun in adevaratul sens al cuvantului. Scriu, uneori chiar pagini intregi, alteori doar fragmente rupte, dar niciodata nu pastrez hartiile mai mult de o saptamana. Mi-e frica sa nu imi doresc la un moment dat sa le recitesc si sa am mintea destul de limpede incat sa realizez ca talentul meu e inexistent si ca si asta e doar o pasiune ratata care doar imi prelungeste agonia. Mai mult, nu vreau sa pastrez urme ale unor sentimente. De exemplu, tu nu trebuie sa apari in niciun rand, nici macar ascuns printre litere. Asa ca, le ard. Stiu, mirosul nu e tocmai placut dar m-am obisnuit cu el. E un fel de ritual purificator, iar faptul ca imi inunda narile sterge toate amprentele.

Totusi, prefer sa scriu in liniste. Ma deranjeaza orice sunet care imi poate aminti de realitate. Atunci, tai tot ce am scris, iau alta foaie si ma concentrez din nou. Nu recitesc niciodata. Nici macar dupa ce termin pentru a-mi verifica ortografia. Nu ar avea niciun rost, toate hartiile au acelasi destin. Si cel mai important, mazgalesc intotdeauna numai cand sunt singura. Nu imi pot permite ca cineva sa banuiasca de aceasta "pasiune cladestina". Stupid numita astfel pentru ca e de fapt o modalitate de regasire. Un joc ascuns.

Inca mai arde ceva in mine de aseara. Si mi-e frica sa caut creionul si niste foi goale pentru ca astazi sunt tentata sa incalc regulile. Stiu ca inevitabil, mina se va contopi cu celuloza si vor conduce la pupilele lui, iar dorinta de a avea cat mai mult din el in mine ma va indemna sa recitesc.

...e acel impuls care il conduce pe atlet spre punctul de "finish", e acel amestesc care face mancarea bucatarului delicioasa, e acea picatura de pasiune cu ajutorul careia pictorul contureaza detaliile, e acel bubuit pe care nu il pot ignora. Incep sa scriu. Intr-un mod inconstient, fara a reactiona la niciun sunet din jurul meu. Uit de mine si ma daruiesc cu totul pana ma imbin si eu cu hartia. Pierd din vedere ca e ora pranzului si ca stomacul cere cu disperare mancare, ca saliva se topeste si cantitatea de apa din organism scade considerabil, ca imi aluneca creionul din cauza umezelii degetelor si ca se contureaza bataturi, ca sudoarea se strecoara pe frunte fara delicatete. Scriu pana la epuizare.

...43 de greseli de ortografie. Sa spunem ca un numar acceptabil pentru un om care a scris mai bine de 15 pagini in transa. Am incalcat toate regulile, dar fara rost pentru ca am uitat tot ce am recitit. Nu reusesc sa imi dau seama daca a fost bun sau slab, daca urmarea un fir epic sau erau din nou franturi, daca erai si tu printre randuri sau era doar el, daca voi arde foile sau nu...

Pleoapele mi se inchid. Urmau multe complicatii si eram constienta de ele. Nu sunasem la servici. Probabil oamenii erau ingrijorati. Am mai multe mesaje in casuta vocala, dar nu le-am ascultat. Telefonul e scos din priza. Sunt epuizata si organismul isi pierde resursele.

Dar el...oare m-a asteptat?

E noapte din nou. Iar omul de pe patura veche imi bantuie gandurile. De data aceasta ma sperii. Trebuia sa fi mers si astazi la colt.

Am gresit.

[" Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi

si ti-as saruta talpa piciorului,

nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,

de teama sa nu-mi strivesti sarutul?...", Poem de Nichita Stanescu]

Asculta mai multe audio Muzica

Invitatie

Nu ma consider nici pe departe o nationalista si mi-am pierdut, din pacate, demult respectul si dragostea pentru Romania. Totusi, am primit astazi acest link si mi s-a parut admirabila intentia si proiectul acestui domn.

http://www.patrimoniuromanesc.ro/

Enjoy it!

II

Am obisnuit intotdeauna sa cred in destin. Fara prea multe teorii si superstitii, consider ca fiecare intamplare din viata noastra are un scop si evident, in completare, ca nu exista coincidente sau "accidente" cum suntem obisnuiti sa le numim.

Poate tocmai de aceea in zilele ce au urmat, dupa binecunoscuta intamplare cu cersetorul, nu am incetat sa ma gandesc la el. Simteam ca trebuie sa il mai vad, fie doar pentru cateva minute, chiar si numai din profil, la fel ca data trecuta, dar undeva in interiorul meu imi era frica sa mai rascolesc aceasta poveste. Era ceva in ochii lui ce ma durea si amplifica puterea golului pe care l-ai lasat in mine. Dar cum amintirile care ma conduceau la tine au ramas undeva departe, am decis sa trec peste aceasta ipoteza si sa imi impanzesc gandurile cu altele, care desigur, nu te implicau.

M-am intrebat de multe ori ce il determinase sa plece, fiind constienta de faptul ca m-a auzit si ca ceva din atitudinea mea il deranjase. In font, era un om necunoscut despre care nu stiam absolut nimic, dar pe care imi doream sa il cunosc mai mult decat pe orice persoana intalnita pana acum. Ma invinovatisem pentru ca am lasat mancarea sa se strice in loc sa o ofer altei persoane nevoiase si ca am incetat sa fac obisnuita plimbare din fiecare seara de frica sa il vad, sau sa nu.

Aveam noroc ca serviciul nu ma solicitase prea mult zilele acestea. Adevarul e ca ma concentram greu si de multe ori ramaneam, dupa cum obisnuia sa spuna colega mea de birou "cu ochii in gol cautand fantezii pe pereti". Totusi, aceasta munca provizorie nu imi aducea nicio satisfactie, creionand o monotonie cu care ma obisnuisem. Spun provizorie pentru ca am decis sa lucrez ca si contabila la firma unui fost coleg de facultate al tatalui meu pana aveam sa imi termin facultatea. Am fost si eu, precum personajul unui scenariu lamentabil de film, condusa de catre parinti spre o cariera care nu are nimic de a face cu personalitatea sau abilitatile mele. Aveam conditiile financiare de a urma absolut orice drum imi doream si, totusi, soarta sau lipsa mea de curaj m-a limitat la o mediocra facultate de afaceri, "bussiness" cum i se spune mai nou. Da, ati ghicit. Toata povestea cu afacerile familiei. Trebuie sa recunosc ca e destul de comfortabil. Totul e pregatit si asteapta doar venirea mea. Dar eu as da orice pentru ca sa nu mai ajung vreodata. Mi-am promis de multe ori ca aveam sa termin facultatea si apoi sa incerc sa fac ceva ce imi place, sa scriu, de exemplu.

- Ce, vrei sa ajungi o scriitoare? O muritoare de foame? Nu iti dai seama ca in felul acesta te pierzi? Nu imi vine sa cred ca singura dorinta a fiicei mele este sa ajunga o ratata.

Auzisem de multe ori acest discurs. Uneori chiar si de la tine. Desi iti era de multe ori frica sa mi-o spui, impartaseai aceleasi idei preconcepute ale parintilor mei. Dar am trecut si peste asta, asigurandu-ma ca la un moment dat vei intelege ca de fapt, asta e vocatia mea si singurul mod in care m-as putea simti implinita. Greseala mea a fost ca nu mi-am dat seama ca nu vroiai sa intelegi. Pur si simplu asta nu avea nicio importanta pentru tine.

Ei bine, pentru moment, incetasem sa ma preocup cu aspiratiile mele de viitor. Schitam cateodata cate ceva pe o foaie, franturi de povesti, bucati de ganduri. Imi era frica sa scriu mai mult, avand certitudinea ca incercarea mea ma va conduce la sentinta declarata cu mult timp in urma : esec. Asa ca, deocamdata, ma ascundeam in monotonie.

...

Astazi, la exact trei zile de la ultima plimbare, mi-am reluat obiceiul, in cautarea acelui mendigo (dupa cum obisnuia sa le spuna verisoara mea din Barcelona atunci cand le ascultam scartaitul viorilor la metrou) care imi tulbura gandurile. Am luat-o pe vechiul drum, covinsa fiind, ca urma sa il gasesc la acelasi colt de strada ca data trecuta. Aerul pare greu de respirat in seara asta, de parca tot oxigenul s-ar fi concentrat undeva in norii negri ce amenintau vremea buna din ultimele zile. I-am promis vecinei de la 1 ca ii voi cumpara ceva pentru reumatism. Saraca, locuieste singura, fiind batrana si bolnava, iar la o asemenea vreme, deabia daca se mai poate deplasa prin casa. Incerc sa imi amintesc daca farmacia pe care am vazut-o acum cateva zile, undeva printre blocurile de langa lac, mai e deschisa la ora asta. Ma gandesc sa incerc, totusi, pentru ca mai apoi sa urmaresc drumul obisnuit.

Farmacia e intr-adevar deschisa, iar dupa o scurta cearta cu vanzatoarea si achizitionarea medicamentelor imi continuu drumul pe strazile inguste incercand sa imi fixez in cap ideea ca nu voi petrece mai mult de o ora in cautarea lui.

Strazile miros a gol. Parca toata lumea s-a refugiat in asteptarea unei calamitati si totusi, nu am mai simtit niciodata parfumul asta. Ma joc din nou cu dalele si il caut cu privirea. Aud ticaitul ceasului, undeva ascuns in subconstient si realizez ca mi-am impus singura o limita de timp care ma constrange. Vad draperiile trase si balcoanele goale care tanjeau dupa putina culoare. Nu mai avem timp nici macar pentru asta. E o liniste care apasa.

...apoi pupila intalneste patura veche, acolo, in acelasi loc ca si zilele trecute. Era el, la fel cum ma asteptam, in aceeasi pozitie cu ochii indreptati in jos, fiind singurul, se pare, care nu e influentat de conditiile meteorologice. Ma indrept spre el cu scopul de a nu-i acorda importanta pentru a putea sa revin si maine seara la capatul strazii inguste, unde patura veche imi scalda pupilele in lumina. Dar omul cu ochii blanzi, imi strica din nou planurile cand isi ridica putin privirea si o patrunde pe a mea. Incet, ca si cum ticaitul s-ar fi oprit atunci, ne limpezim ochii. Il las sa vada tot, chiar si pe tine. Si apoi, se termina.

Am grabit pasul fiindca incepea sa ploua. Ma intrebam unde isi va petrece el noaptea. Dar tot ce stiam e ca maine va fi acolo din nou...

["Credeam ca n-o sa mai ajungi aici vreodata" am spus eu

"Stiu. De aceea mi-a luat atata timp..."]

Asculta mai multe audio Muzica

[Mersi pentru sugestie. >:d<]