Sunt lucruri pe care le uitam destul de usor. Stergem in totalitate existenta lor din viata noastra. Ne stergem pana si pe noi din panorama acelor momente. Ne inviem undeva mai tarziu, cat mai departe, intr-un viitor care isi anunta triumfator venirea. Pur si simplu uitam.
Mi-am intins mana pentru a apuca cu o oarecare disperare ceasca de cafea de pe podeaua rece. Ma gandeam ca in sfarsit aburii au incetat sa evadeze si imi voi putea lua medicamentul. Simteam o ciudata durere la incheietura, ca si cum cineva ar fi furat cate un osisor din fiecare parte a corpului. Am luat ceasca, nu fara dificultate si am baut. Stiam ca o data cu, cafeaua incepe o noua zi. Trebuie sa ma trezesc, sa ma imbrac, sa uit de tine, sa imi pregatesc lucrurile, sa ies din casa si sa ma asigur ca am uitat de tine. Acestea erau activitatile pe care le desfasuram inevitabil in fiecare dimineata.
Apoi trebuia sa infrunt din nou aglomeratia orasului si sa incerc sa nu ma pierd in mijlocul fetelor necunoscute care ma izbeau, murdareau sau imi zambeau in fiecare zi (prea putini zambeau). M-am oprit si astazi, ca in fiecare dimineata, la vanzatorul de flori de la coltul strazii. Cumparam zilnic flori din doua motive. Primul, aveam nevoia sa simt parfumul lor (considerand ca florile erau singurul lucru care ma mentineau cat de cat constienta pe parcursul zilei). Al doilea, imi placea vanzatorul. Adica imi era simpatic. (imi interzisesem sa mai simt mila fata de cineva, mi se parea umilitor) Devenise un obicei pentru mine, iar pentru el, o necesitate care ii garanta si ziua de maine.
Nu mai primisem flori. Niciodata de atunci. Nici nu mi-as dori. Am fost destul timp inconstienta, iar acum am ajuns sa optez pentru realitate. E doar mai putin dureroasa. Si indeajuns de previzibila incat sa nu imi zguduie existenta.
- Mi-ai adus flori?
- Aha.
- Si cu ce ocazie?
- Trebuie sa fie o ocazie speciala pentru a-ti darui un buchet de flori?
- Da!
- Imi pare rau, dar nu este o ocazie. E doar ceva ce simteam nevoia sa fac de aseara.
- De ce?
- Nu stiu..E ceva in mine ce ma indeamna sa iti daruiesc cat mai multe lucruri...Poate pentru ca sa ma asigur intr-o oarecare masura ca nu ma vei uita.
- Ai de gand sa pleci?
- Poate...intr-o zi. Si pana atunci vreau sa iti daruiesc destule momente si amintiri incat sa iti amintesti ca am existat.
- Cu ce te ajuta pe tine asta?
- Cu nimic. Vei deveni singura persoana care a pastrat vreodata ceva de la mine.
- Ce s-a intamplat cu restul...?
- Poate nu le-am daruit indeajuns...
- Poate ai plecat prea repede...
- Nu exista un moment potrivit pentru a parasi o poveste, o viata, o persoana. Vei sti ca am fost si ca am plecat. Cand, deja nu mai conteaza.
- Ce se intampla daca iti voi simti lipsa?
- Probabil ma vei cauta o vreme...apoi vei intelege ca nu asta e drumul si le vei incerca pe toate. Iar dupa aceea, ramane doar un gol.
- Stii..uneori chiar ajung sa cred ca vei pleca.
- Incepi sa intelegi...
Se insela. Si poate acesta a fost unul dintre putinele lucruri la care a gresit. Nu intelegeam. Nu am reusit sa disting nimic din ceea ce se intampla in jurul meu numai in momentul in care am realizat ca nu se va mai intoarce. Cand m-au lovit toate acele discutii prin care vroia sa ma pregateasca. Cat de pueril a fost! Habar nu avea ce gaura lasase in mine.
Nici pana acum nu am reusit sa inteleg de ce ma alesese pe mine pentru a face toate astea. Il considerasem pervers, psihopat, sadic si multe altele. Eram convinsa ca o facuse intentionat. Nu exista alta explicatie. Cel putin eu nu o gasisem.
Pe parcurs, incepeam sa inteleg din ce in ce mai multe. Incetasem sa mai caut explicatii pentru ca realizasem ca numai atunci voi putea sa ma obisnuiesc, sa incerc macar sa ascund, daca nu reuseam sa uit. Incepusem sa ii sterg incetul cu incetul prezenta din viata mea.
Pana astazi.
- Cum adica am primit flori? De la cine?
- Nu stiu, doamnisoara! Au spus ca sunt pentru dumneavoastra si m-au rugat sa semnez. Le-am lasat pe birou
[secretara mea incompetenta]
Cert era ca primisem flori. Dupa atata timp...avea dreptate. Nici macar nu mai stiu cand. Dar, STOP! Am baut cafeaua. Am uitat de el. Si totusi, de la cine sunt florile? Sa indraznesc sa cred ca...?
- Trebuie sa recunosc ca am fost surprins sa vad ca aveai deja flori pe birou. Desi poate nu ar trebui...
- Tu?!
- Asteptai pe altcineva?
- Tu ai plecat. De ce ai venit si...
- Vroiam sa iti mai dau inca o data un buchet de flori.
- Acum chiar ca nu ai de ce. Nu am nevoie de flori, dupa cum vezi. Poti, te rog, sa iesi din birou?
- Probabil ca e ultima data cand ma vezi...
- M-am saturat de jocul tau! Mi-ai mai spus asta o data. Ce vrei? Ai reusit sa ma distrugi, s-au intamplat toate exact cum ai anticipat. Ce mai vrei?
- Doar citeste biletul...si nu uita..te rog, macar tu, nu uita de mine...
A plecat. Am aruncat biletul. Am baut o ceasca mare de cafea si am asteptat sa treaca. Durea prea tare...
- Domnisoara, va cauta un domn si...
- Nu ti-am spus sa nu ma deranjezi pentru nimic?
- Stiu, domnisoara, dar insista ca e urgent!
- Ana, trebuie sa vorbesc cu tine! Imi cer scuze ca dau buzna asa, dar esti singura persoana care ma poate ajuta acum.
- Scuza-ma, doar ca nu sunt in cea mai buna dispozitie! Spune!
- E vorba despre Victor...S-a incapatanat sa nu continue tratamentul, iar acum sansele sa...
- Tratament? Ce tratament?
- Cum? Tu nu stii?
- Ce sa stiu?
- Victor are cancer, Ana. Medicii nu i-au dat mai mult de cateva luni. Totusi, a luptat si a reusit sa supravietuiasca. Acum, cand e la un pas sa invinga boala vrea sa renunte si...
- Victor...e bolnav?
- Da.
Am fugit din birou, fiind convinsa ca nici de data asta liftul nu avea de gand sa functioneze si il voi ajunge. L-am gasit exact acolo unde ma asteptam. Astepta.
- De ce nu mi-ai spus?
- Ana, ce faci aici?
- De ce ai plecat si m-ai lasat asa? De ce nu m-ai lasat sa fiu langa tine? De ce vrei sa te omori acum?
- Ai aflat...
- Spune-mi ca e doar o minciuna nenorocita si ca esti bine! Spune-mi ca ai vrut sa ma ranesti, dar ca nu esti bolnav. Spune-mi orice altceva.
- Nu pot. Si te dezamagesc din nou. Sunt bolnav...
- Nu..
- Dar asta nu mai are nicio relevanta. Am vorbit deja cu medicul si i-am spus ca nu voi mai merge la tratament. Nu mai pot...
- Te rog. E singurul lucru care ti-l cer : sa traiesti! Nu ma intereseaza daca vei pleca si nu te voi mai vedea niciodata. Nu ma intereseaza nimic atata timp cat stiu ca respiri. Am nevoie de asta, intelegi?
- Nu mai vreau sa lupt, Ana. Nu mai am pentru ce...
- Chiar nu iti dai seama ca asa ma ucizi?
M-a imbratisat.
- Te astept maine dimineata la vanzatorul de flori de la coltul strazii tale. Acum trebuie sa plec.
Maine dimineata...
["Nu da voie nimanui sa-ti spuna ca nu poti sa faci ceva ... Daca ai un vis, trebuie sa-l protejezi ... Daca vrei ceva, incearca sa-l obtii. Punct.”]
Ii analizam in detaliu ridurile care ii taiau chipul adanc. Pielea imbatranita si uscata lovita de inca o rafala de vant. Sprancenele stufoase si buzele subtiri. Ochii atat de goi. Si ma intrebam daca voi ajunge si eu sa traiesc o viata pentru ca mai apoi sa nu mai vad nimic. Sa nu percep nimic mai mult decat o bucata de sticla care reflecta o realitate destul de departe de mine. Sa ma simt pierduta undeva pe drum si inca sa mai caut particule pe care le-am uitat. Dar oare el le mai cauta? Sau poate a ajuns aici, pe banca goala de la intrarea parcului tocmai pentru ca eu sa am inca un motiv de intrebari.
Oricum, am renuntat destul de repede la plimbarea obisnuita prin parc. Parca ceva mi-a taiat cheful. Poate a fost batranul care umplea intr-un mod ciudat golul bancii care in general ma obseda. Ma vedeam mereu pe mine asezata pe acea banca intotdeauna neocupata. Lasand la o parte frica care ma cuprindea de fiecare data cand vroiam sa materializez imaginea, speram oarecum ca nu voi umple acel gol singura. Poate a fost doar vantul care astazi lovea mai puternic decat deobicei. Cert e ca lucrurile au inceput sa se deruleze cu o rapiditate neobisnuita. Si totul incepand cu acea banca nenorocita care s-a gandit sa se infiltreze in ziua mea...
Strada parea mai aglomerata decat deobicei si refuzam sa urmaresc oamenii din jur, cum deobicei o faceam pe drumul inapoi acasa. Imi oferea o anumita satisfactie si imi starnea curiozitati absurde care imi ocupau gandurile ceva timp. Pentru ca sa intelegi, eu nu cred in existenta unei indentitati proprii. Fiecare dintre noi suntem o bucata din amestec. Invartiti si ametiti cu o lingura de lemn pana cand ne coacem si suntem inlocuiti de "prospaturi". Imi place sa vad cum oamenii, cei necunoscuti mie mai ales, se zbat pentru a se invarti in directia opusa, cum isi creeaza o identitate, preocupari, placeri pe care le numesc "proprii" nerealizand ca de fapt toate acestea sunt date de sensul lingurii. Ei nu inteleg. Probabil nici tu, dar daca vrei sa urmaresti randurile din fata ta atunci ai face bine sa te chinui. Altfel, nu ai nicio sansa.
Acum, ca ti-am prezentat teoria existentei mele, teorie derulata in urma plecarii lui bruste din viata mea (nu are importanta cine e el) pot sa continuu prin a descrie drumul spre casa. Dupa cum ti-am spus si mai devreme, ma deranjeaza vantul care se incapataneaza sa imi arunce parul in toate directiile. E ca si cum ar insista sa ma loveasca. Brusc ma cuprinde frica amintidu-mi de imaginea batranului din parc. Daca el a ajuns acolo doar lovit de vant? Daca ridurile care ii pateau fata nu erau nimic mai mult decat zgarieturi adanci?
Mi-am acoperit fata cu esarfa colorata, cumparata acum cateva zile din magazinul meu favorit si am grabit pasul. Ma simteam urmarita, in unele momente chiar persecutata de portretul batranului care imi revenea iar si iar in minte.
Eram goala. Si aveam impresia ca e atat de usor sa prezic unde va ajunge umila mea existenta. Probabil tot pe o banca. Probabil tot cu nimic mai mult decat doua bucati de sticla. Si atunci simteam ca nu mai am timp. Ca clepsidra de pe biroul meu incepe sa isi scurga nisipul mov cu o rapiditate neobisnuita si intr-o directie ireversibila. Ma axfisiam.
Fugeam printre oameni, ma impingeam, nu mai reuseam sa disting nici macar culorile. Ma cuprinsese disperarea. Nu reuseam sa gasesc directia potrivita, nu mai imi aminteam daca exista vreo scurtatura prin care as putea ajunge in colivie din nou. Eram ca un bolnav care suferea de astm si se afla in mijlocul unei crize fara sa aiba spray-ul linistitor la el. Si mie imi lipsea cu desavarsire aerul, dar, spre dezavantajul meu, niciuna din farmacii nu detinea acel spray care sa ma readuca la realitate. Probabil nici macar un tub de oxigen nu m-ar putea ajuta acum. Niciun medic. Tanjeam cu disperare dupa acea izbire de realitate care, in cazul meu, nu intarzia niciodata sa apara. Acum era o premiera. Asistam la ceea ce mi-am dorit toata viata, o clipa neintrerupta de visare, de disparitie printre propriile iluzii. Cat ma inselasem, acum eram captiva.
Colivia nu a intarziat sa apara. Vopseaua veche, geamurile uzate si usa mare care prezinta intotdeauna o dificultate de a o deschide. Cladirea in care s-a derulat viata mea de pana acum. Spray-ul.
Am urcat in graba scarile. Am invartit cheia de doua ori si am intrat. Totul s-a sters inca o data. Am uitat.
Poti sa vorbesti. Acum te ascult. Sau ai nevoie de mai mult? E sticla. Nu e destul de limpede? Vrei un suras, o cercetare amanuntita a retinei? Sentimente ascunse, o himera, un calvar? Ce astepti? Nu stiu, nu pot sa deslusesc mai mult din tacerea ta. Le caut. Raspunsuri!? Poate o utopie, o margine de drum.
Prostii! Eu nu iti pot oferi nimic. Nimic mai mult.
[partea I : http://colorsaremagic.blogspot.com/2010/02/astazi-cred-ca-fost-un-curent-cald.html]
Nu am schimbat nimic in camera. Cartile si foile au ramas imprastiate pe jos zile intregi. Ma deranja oarecum sa respir aerul acela care se contopise inca o data cu respiratia ta. Ma axfisiam. Imi revenise si pofta de a ma juca putin cu nebunul, ametind pionii. Evitam sa cad din nou in ceea ce numeam eu "viciu". Tabla de sah trebuia sa ramana la locul ei.
Ma plimbam mult. Ieseam pe nesimtite din casa si ma trezeam doar pe la jumatatea drumului. Vanam amintiri, fugaream vise, mergeam cu ochii striviti in puncte fixe, fara o destinatie exacta. Poate tocmai asta ma linistea. Intotdeauna mi-a fost frica de finalizare. Puteam sa fac ceea ce mi se cerea, atata timp cat nu mi se impuneau limite. Incepeam multe proiecte, fiind entuziasmata de cantitatea enorma de idei care imi ataca neuronii, dar finalizam putine, prea putine. Si tu ai fost un proiect. Acel proiect pentru care le-am refuzat pe toate celelalte, pentru care i-am cerut timpului sa astepte, sa imi mai dea un ragaz, sa inteleaga ca sunt constienta ca ma asteapta ceva mai mare si nu vreau sa ma irosesc pe drum.
Ciudat, dar mi-a dat ascultare. Totusi, mi-e greu sa realizez in ce etapa ma aflu si e ceva ce ma bantuie de ceva timp. Ma simt un basm si ma intreb daca, cunoscundu-ma, nu voi considera mai usor sa reinventez caracteristicile basmului pentru a ma amesteca putin cu fantasticul si a lasa finalul deschis, cu un strop de ambiguitate. (desigur, o modalitate eleganta de a fugi) Presupun, oricum, ca am acceptat proiectul si ca ideea mi-a placut. Totodata, cred ca am avut cateva incercari timide de cercetare mai aprofundata in domeniu. Dar sunt sigura ca voi disparea in etapa implementarii.
In fine, ideea nu e sa gasesc comparatii absurde. Eu vreau sa fug si viata nu ma lasa. Valurile se aud prea puternic in mine si nu stiu sa joc rolul stancii. Nu se sparg. Ma ocolesc. Ca si cum cineva le-ar schimba traiectora in ultimul moment. Ca si cum eu nu as fi destul de puternica...
Nici nu sunt. Dovada e ca acum ratacesc din nou cu privirea impietrita undeva intre sticla murdara a geamului si bucataria vecinului de la etajul 2, din blocul de vis-a-vis. Te desenez si pe tine apatic, cu un contur tremurat, undeva, tot pe traiectoria asta, poate putin mai la dreapta.
Au trecut 2 saptamani. Nu ai venit.
Am asteptat pentru prima oara curentul, am ratacit. Nu l-am gasit.
Vineri, 23 februarie. Imi adun hartiile pentru a le imprastia din nou in curand. Mut mobila, imi deranjez vecinii, dar nu primesc reclamatii datorita absentei mele pentru mult timp de acasa. Suportau in speranta ca voi pleca din nou. Imi propusesem sa evit si asta. Nesimnificativ, dar ii aud vorbind pe scara blocului, nemultumiti. Descifrez si numele meu printre litere aruncate, dar nu am niciun motiv pentru a riposta. Am aruncat piesele. Am aruncat tabla.
Ieri am cumparat un tapet albastru. Nu imi place culoarea albastra, dar era singurul care arata incurajator, nu stiu de ce. Nu am avut curajul sa il pun, poate datorita si lipsei de interes care imi teroriza organismul hiperactiv. De fapt, nici macar nu ii vad folosul, atata timp cat parfumul tau persista sa imi otraveasca narile. (Ba da, am dat cu odorizante. Nu, nu au avut niciun efect. Asa ca sa nu va chinuiti sa imi dati sfaturi. Nu aveti nici cea mai mica idee cu ce fel de monstru ma lupt.)
Sambata seara a avut loc un eveniment ciudat. Camera mea se lupta cu tapetul insuportabil, care se dezlipea de pe peretii agasati. Eu stateam pe covor, inca asteptand sa vii si impunandu-mi sa realizez ca totul s-a dus, curentii nu sunt pentru mine. Ca deobicei, un sunet, de data aceasta altul decat cel al soneriei, mi-a perturbat starea de letargie. Era Victor. Sunase sa vada ce fac, raspuns pe care il stia si deci, intrebarea devenea retorica si formala. Mi-a spus ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Evident, am refuzat. Nu vreau sa ma compatimeasca sau sa ma oblige sa imi amintesc ganduri pe care le vizualizez zilnic. A insistat si dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa cedez, considerand ca nu mai vreau si nu am timp sa ma lupt pana si pe ceva atat de minor. Nu am timp?! Am tot timpul din lume. Oricum era cel mai facil si stupid pretext. (tipic mie)
Ne-am intalnit in parc. Nu vroiam sa vina la mine acasa, desi asta a fost propunerea lui initiala. Pe de-o parte nu puteam sa port niciun fel de discutie cu el acasa, m-as fi simtit inchisa, sufocata, in propriul meu spatiu. Pe de alta parte, consideram sacru locul in care te-am vazut pentru ultima data. Nu avea dreptul Victor sa imi distruga si aceasta iluzie.
Discutia a fost formala. Ascunsa. Se chinuia sa imi spuna ceva. Am ajuns sa vorbim despre viitorul carierei mele. (da, nu v-am povestit despre ea. un total esec, inca unul.) Ma compatimea, iar reactia mea era una usor de dedus.
- Totusi, ce vrei sa imi spui? Nu cred ca m-ai sunat ca sa invarti niste cuvinte asa incat sa sune frumos sau ca sa imi arati interesul tau asupra vietii mele dezordonate. Care e, de fapt, problema?
- Uite, Ana, l-am vazut si...
- O,nu! Daca vrei sa imi spui despre el poti sa te abtii. Sincer, nu am nici cel mai mic interes sa te ascult.
- E in oras. S-a intors.
- Foarte bine. Ma bucur. Si ce legatura am eu cu asta?
- Ana, stii ca eu tin foarte mult la amandoi, dar nu pot sa accept sa se joace asa cu tine. Te vad si stiu ca nu e ok. Pe de-o parte e amaratul acela de job, care iti acreste viata si la care vrei sa renunti, iar pe de alta parte, Luca, nu are niciun drept sa iti faca asta.
-Ok, am inteles ca ai o mare problema in legatura cu job-ul meu. De acord. Nu vad cine nu ar putea avea o problema cu el. E o adevarata pierdere de vreme, castiguri aproape inexistente si conditii deplorabile. E ceea ce am ales sa fac si deocamdata ma descurc cu asta. Cat despre el, ce te face sa crezi ca imi face ceva?
- Am discutat cu el. Ne-am intalnit aseara. Si tu, evident, ai fost unul dintre subiecte. E de o saptamana in oras si mi-a spus ca...
- Nu vreau sa stiu.
- E necesar sa stii. Opreste-te din a te purta ca un copil mic si rasfatat! Nu agreez deloc postura de intermediar in care eu singur m-am plasat, dar simt ca e de datoria mea sa fac asta.
- Hai scuteste-ma de povestea cu datoria! Spune odata ce vrei sa spui. Te ascult si apoi s-a incheiat subiectul.
- In sfarsit. Mi-a spus ca vrea sa se intalneasca cu tine sa iti spuna decizia lui. S-a gandit mult la voi si la ce s-a intamplat in ultimul timp. Era speriat de reactia ta si de ceea ce va insemna asta pentru el, dar hotarat. A spus ca e singura varianta si cea pe care si-o doreste. Nu l-am mai auzit niciodata vorbind asa despre tine, Ana. Parea prea hotarat. Si nu vreau sa ma gandesc ce efect va avea asta asupra ta.
- Bine. Acum mi-ai spus. Presupun ca ar trebui sa ma simt pregatita sa imi spuna in vreun fel saul altul ca s-a terminat. E absurd din partea ta sa crezi ca exista vreun om care se poate simti pregatit in fata unei asemenea discutii.
- Ana, stii ca orice s-ar intampla...
- Pot sa contez pe tine, esti prietenul meu, bla bla...Multumesc.
- Vreau totusi, sa iti spun ca stii prea bine cat tin si la Luca, doar ca de data asta nu sunt de acord cu ceea ce a facut.
- Victor, totul e foarte bine. Te rog nu te mai stresa. Eu trebuie sa plec. Vorbim.
M-am intors ca o furtuna acasa. Eram indignata si imi pulsa tot corpul. Parca sangele ar fi crescut brusc in volum si venele deveneu minuscule. Parca totul era pe cale sa explodeze. Am gasit pe pragul usii de la apartament ....
...un buchet de flori si un avionas din hartie...
Am luat avionasul in mana si am desfacut instinctiv hartia.
" Vrei sa te casatoresti cu mine?"
Luca
Silueta ta se colora pe scarile blocului.
["Si va veti lega intr-atat incat daca unul va plange, celalalt va simti gustul sarat" , Proverb]
A treia porunca : Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca : Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca : Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca : Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca : Nu pune in aceeasi oale rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca : Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic. A noua porunca : Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca : Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota." ,
