Noi doi. Ultima fotografie.

Incercasem sa uit acea seara si sa ma bucur de putinele zile pe care le petreceam cu parintii. Nu am reusit. Eram departe de ceea ce se intampla in jurul meu, inca il mai urmaream cum ma privea admirativ cu aparatul in mana. Ma deranjase acea privire. Si ma intrebam de ce anume ma incapatanez. Oricum stiu ca nu va intelege niciodata si din nou, habar nu avea ca prin joaca lui de-a fotograful a distrus tot ce exista intre noi, asta daca era ceva. Ma deranja postura in care ma instalase. De model in sensul rau la cuvantului. Un obiect pe care il studia, fara sa aiba nicio consideratie, fara sa constientizeze o vizibila transformare sau existenta unor sentimente. Pana si atunci cand aveam impresia ca realizeaza ceva, ca vede ceva mai mult decat un posibil cadru excelent, remarcam din nou acea sclipire in ochi, acea dorinta de a imortaliza momentul. Ma simteam inumana, rece, incapabila de a transmite ceva viu.

Concuram cu propria mea imagine transpusa pe lentile. Si pierdeam de fiecare data. Nu era numai frustarea invingerii intr-o lupta absolut stupida si fara sens. Mai exista si pierderea individualitatii, a unui contur concret, real. Imi era frica de multe ori sa ma intreb daca ma vede pe mine, Mela, persoana care e in fata lui sau pozele pe care le-a facut ieri sau alaltaieri. Probabil nici acum nu stie ce culoare au ochii mei.

Nu mai auzisem nimic de el de 3 zile. Asteptasem pozele, dar nu imi trimise nimic. Ma ingrijora oarecum tacerea asta. Nu ii era deloc caracteristica. Am inceput sa ma intreb ce intelesese din discutia noastra din acea seara, desi in mod normal, ar fi trebuit sa uite tot pana dimineata. Niciodata nu mai reactionase asa. Poate doar exageram. Il sunasem. Avea telefonul inchis. Am stat toata noaptea cu telefonul langa mine, reactionand la orice sunet pe care il auzeam. Nimic. Incepusem sa dezvolt ipoteze complexe despre ce s-ar fi putut intampla. Desigur, toate erau absolut tragice si imi transformasera noaptea intr-un infern. A doua zi dimineata mi-am luat bagajul si am plecat. Le-am spus parintilor ca am de pregatit o lucrare. Minteam. Dar trebuia sa stiu ce e cu el.

Am alergat ca o nebuna la gara pentru a prinde trenul. Am mers direct la el. Cu bagajele in mana, cu parul ravasit, cu frica de dezastru, cu oboseala din cearcanele mov de sub ochi. Mi-a deschis dupa un timp, care mie cel putin mi s-a parut indelungat.

- Buna!

- Buna? Imi spui "buna" dupa ce am alergat ca o nebuna de la ai mei pentru ca nu ai mai dat niciun semn de viata de cateva zile? Ce s-a intamplat, Andrei? S-a inundat studio-ul? A aparut un fotograf mai bun decat tine si ai decis sa iti infunzi zilele in apartamentul tau dezordonat? Vorbeste!

- Intra! Vrei o cafea? Arati destul de obosita...

- As vrea sa imi explici. Accept si o cafea, multumesc. Asta in conditiile in care te consideri in stare sa imi spui intre timp ce s-a intamplat.

- De ce? Pentru ca nu ti-am trimis pozele? Nu am apucat sa le developez.

- Nu ai apucat sa developezi fotografiile pe care le consideri cele mai reusite opere ale tale?

- Nu. Am fost ocupat si nu am avut dispozitie.

- Iti amintesti cumva de existenta telefonului tau?

- A, telefonul. S-a descarcat si am uitat sa il incarc. Imi cer scuze. Nu era cazul sa te ingrijorezi.

- Stii, tocmai s-a intamplat ceva absolut incredibil. Am schimbat rolurile si asta fara sa fi facut dragoste intr-o camaruta de muzeu. Sunt eu cea care nu intelege de data asta. Si vad ca nu ai nici cea mai mica intentie sa imi explici. Ai gresit persoana. Daca ai impresia ca iti voi suporta masca ta de om plictisit de viata, te inseli. Te cunosc prea bine pentru ca sa cred ca nu s-a intamplat nimic. Eu plec, stii unde sa ma gasesti daca ai de gand sa...

- Ai idee ce greseala ai facut, Mela?

- Nu. Si mi-ar face mare placere sa mi-o dezvalui.

- Te-ai indragostit de un fotograf? De un amator de arta moarta? De o persoana care habar nu are ce culoare au ochii tai?

- Aha, deci recunosti ca nu m-ai privit niciodata in realitate.

- O, Doamne, stii prea bine ca nu asta e ideea! Nu fi copil!

- Foarte bine. Da. M-am indragostit de un fotograf, amator de arta moarta, care nu stie sa distinga persoana mea de desenul de pe sticla. Si ce e cu asta?

- Nu ar fi nimic atata timp cat as fi capabil sa cred ca esti constienta de consecinte. Dar nu esti.

- Si de ce anume ar trebui sa fiu constienta dupa parerea ta? Apropo, ce anume te-a facut sa privesti fotografia? Pentru ca ma simt mandra de o asemenea realizare si nu as vrea sa imi asum un merit care s-ar putea sa nu fie al meu.

- Reactia ta din acea seara si probabil ca reprosurile constante. Am decis sa privesc macar o data. Dar nu vreau sa te amagesti. Va fi una dintre putinele dati. Nu pretind sa ma intelegi. Dar nu ma incanta realitatea in stare bruta cum o numesti tu. Eu caut altceva, iar in acel "altceva" tu ocupi locul central, dar e evident ca nu e asta ceea ce iti doresti.

- Si ce propui?

- Sa uiti. Poti?

- Probabil ca nu.

- Atunci va trebui sa uit eu.

- Poti?

- Teoretic e mai usor. Nu stiu. Sunt constient doar ca e singura solutie. Nu vreau sa te ranesc, Mela. Mi-am dat seama ca am lasat prea multe sa treaca pe langa mine si am regretat. Dar voi face acelasi lucru si maine si poimaine. Nu voi privi viata altfel pentru ca nu stiu si nu vreau. Pur si simplu nu ma atrage.

- Imi ceri imposibilul.

- Tocmai asta te face diferita, Mela. Accepti existenta imposibilului si o provoci in continuu. Il sfidezi, daca asa e mai pe intelesul tau. Iar eu, am invatat sa traiesc cu el pentru ca "posibilul" ma plictiseste.

- Nu vreau sa ma uiti.

- Nu imi lasi alta optiune. Nici macar tu nu poti sa pretinzi, desi ai fi tentata, ca relatia noastra ar putea continua in mod normal la fel ca inainte. Persoanele vin si pleaca. Sunt doar cateva care raman, iar eu sunt doar un trecator. Am crezut ca ai inteles asta de la inceput. M-am inselat.

- Dar cine decide postura in care tu te afli in viata mea? Nu vreau sa fii un trecator!

- E postura pe care mi-am ales-o singur si nu te implica numai pe tine. Imi pare rau doar ca amprenta mea poate s-a tiparit prea tare in sufletul tau.

- Ar fi trebuit sa stii ca trecatorii lasa urmele cele mai greu de sters...

- Banuiesc ca mi-am asumat acest risc.

- Mi-ai spus prea tarziu...

- Ai fi preferat sa stii mai devreme?

- Nu. Presupun ca incerc doar sa te invinovatesc.

- Vreau sa fii constienta de ceva. Te iubesc. Dar nu cum ti-ai dori tu. Am notiuni abstracte despre ce esti tu ca persoana. Cunosc perfect ceea ce transmiti, "desenul tau pe lentila" cum ii spui tu. Si nu e un desen mort. Pentru mine tu exprimi viata pe care o cautam de la prima fotografie. Dar as putea sa te ranesc mult prea usor, cum deja de multe ori cred ca am facut-o, sa nu reusesc sa te individualizez de ceea ce surprind in fotografii. Si probabil ca asta stii deja...

- E exact ceea ce ti-am spus si ai negat tot timpul. Nu a mai ramas nimic real intre noi din clipa in care mi-ai facut prima poza. Si uite de asta imi era frica...

- Ai avut dreptate. Dar eu nu am vrut sau nu am stiut sa realizez asta. Imi pare rau...

- Vreau sa dorm aici.

- Mela, de ce insisti sa....

- E decizia mea si trebuie sa o respecti! Sunt constienta de ce fac, dar nu voi putea suporta singuratatea de acasa. Ma sufoca.

- Inca te lupti cu imposibilul. Si nu vrei sa renunti... Ma duc sa iti pregatesc patul.

Am adormit in bratele lui. Era ingrijorat si percepeam asta destul de clar chiar daca se straduia sa o ascunda. Pana si lui ii era frica de uitare pentru ca asta il arunca pe un taram necunoscut, pe care nu isi dorea sa ajunga.

Eu ma zbateam printre diferite idei. Nu aveam de gand sa renunt la lupta chiar daca asta insemna sa ii cer propriei vieti sa schimbe postura lui in scena mea...Aveam argumente solide si cateva fotografii destul de reusite.

Trecatorul incepea sa uite ca mai are de calatorit....



["As iubi o lume langa tine..."]



Anouk - Lost
Asculta mai multe audio Muzica

Noi doi. O fotografie.

Nu privi niciodata inspre mine. Asta imi repetai in continuu in timp ce incercai sa imortalizezi gesturi, priviri, afirmand ca sunt singura persoana care poate intruchipa naturalete intr-unul din portretele tale. Si tu fiind singurul fotograf care reusea sa surprinda ceva in mine. Consider ca nimic din poze nu e real, palpabil sau induiosator. Pozele nu reusesc sa surprinda niciodata realitatea in starea ei bruta. Sunt doar o minciuna imbracata frumos, impachetata cu un amarat de blitz pe care noi o cumparam. Atat.

Totusi intrasem in jocul tau. Ai reusit sa ma convingi sa pozez pentru tine cel putin aparent. De fapt, trebuia sa ma prefac ca fac ceva total diferit. Sa incerc sa iti imbrac materialul destul de frumos. Nu stiu ce incercai sa transmiti sau cum pretindeai tu ca surprinzi naturaletea ucigand totul cu un flash. Ce anume din ceea ce numeai tu "fotografie" iti prezenta ceva viu? Cum speri ca la sfarsit sa obtii un rezultat care sa iti sugereze ceva? Arta moarta.



Luasem decizia de a fi eu. Simplu, fara sa ma gandesc ca cineva imi deseneaza imaginea moarta pe niste lentile. Ajunsesem sa ma intreb daca poza sau cum se numeste ceea ce iese din acel aparat mic pe care tu il numesti magic, va arata vreodata iubire? Vei reusi sa deslusesti dragostea din ochii mei opaci in toate miile de fotografii pe care vrei sa le faci fara sa ma uit la tine? Nu sunt capabila sa cred ca din moment ce nu reusesti sa faci asta doar privindu-ma iti va spune ceva acel desen pe hartie. Vei sta ore in "studio-ul tau", asa cum il numesti, vei privi admirativ fiecare fotografie exclamand cat de reusita e (asta datorita talentului tau indubitabil de fotograf si naturaletei mele aparente) si vei arunca la gunoi cateva care consideri ca nu exprima mare lucru si ar putea fi un prilej pentru mine de a ataca cele sustinute mai sus.

Nu imi dadeai nicio indicatie, cum obisnuiau sa faci deobicei. Evident, te-am privit de prea multe ori in nenumaratele tale sedinte foto cu o admiratie imensa. Nu pentru ceea ce faceai ci pentru faptul ca o faceai cu pasiune. Impunator, sigur, imi placea sa iti observ si sa despic fiecare noua postura. Nu aveam nevoie de un aparat foto pentru asta. Si tu mereu sustineai ca sunt atrasa de fotografie, de aceasta arta maiastra care iti ofera atat de multa satisfactie. Nu ai stiut niciodata sa apreciezi arta vie, sa intelegi ca era imaginea ta cea pe care doream sa o proiectez in fiecare particica a corpului.



Nu stii sa privesti mai departe de lentilele tale. Pana si acum sunt doar un material care te ajuta sa obtii rezultatul dorit. Si ma simt uzata, dar asta nu ma impiedica sa fiu aici. Te-ai amestecat cu toti ceilalti care au uitat sa priveasca, din lipsa de timp. Cum as putea sa te conving sa te uiti la mine o data fara un aparat intre noi? Nu ai idee ce culoare au ochii mei in realitate.

- Esti singura care poate sa redea naturaletea pe care eu o caut

- De unde stii asta? Nu mi-ai facut nicio poza pana acum. Ai putea sa ai o mare dezamagire si prefer sa evit sa ti-o provoc. Haide, Andrei, am mai avut discutia asta de nenumarate ori. Stii ca nu imi place sa imi faci poze. [imi pare rau ca in acel moment nu am stat sa ii urmaresc privirea cu meticulozitatea dintotdeauna, l-as fi scutit de o dezvaluire]

- Ok. Ma declar invins. Ti-am facut poze. Esti pur si simplu perfecta, intelegi? De o simplitate si o naturalete deobordanta, asa ca...

- Poftim? Pana si pe mine m-ai desenat pe lentilele tale idioate?

- Stai! Asta nu are nicio legatura cu relatia noastra reala. Doamne, Mela, nu inteleg de ce atata agresivitate. Sunt doar niste poze. Ai fi surprinsa sa vezi cat de frumoase au iesit. Pana si eu am ramas uimit. Te rog, lasa-ma macar sa ti le arat!

- Esti surprins cat de frumoase au iesit niste poze cu mine? Sunt doar poze. Imaginea mea moarta. Fara nimic.

- Ai niste ochi superbi si o expresivitate incredibila. Te rog, ai incredere in mine macar o data! Sunt fara indoiala cele mai reusite portrete pe care le-am facut!

- A, da?! Atunci, spune-mi, ce culoare au ochii mei? Nu in poze. Acum. [ma ascund dupa perna] Spune-mi.

- Chiar crezi ca dupa atata timp nu stiu culoarea ochilor tai?

- Sunt convinsa de asta. Spune-mi.

- Gri cu nuante de verzui.

- Normal, stiam. Ai gresit. Ochii mei au nuante verzui numai in pozele tale. Nici macar nu ai stat sa ma privesti. Vezi, tocmai asta spun. Nu am de gand sa ma percepi ca pe un desen. Sunt reala, Andrei!

- Mela, ochii tai au nuante verzui!

- Da, sunt convinsa. In pozele tale.

- Of, esti atat de dificila! Esti singura persoana pe care o cunosc si este atat de pornita impotriva fotografiei. Nu te inteleg. Ai venit la majoritatea sedintelor mele foto. Ai stat cuminte si m-ai urmarit pana la sfarsit. M-ai ajutat la expozitii, esti persoana in care am cea mai mare incredere. De ce nu pot sa iti fac niste poze?

- Nu intelegi si m-am saturat sa iti explic. Mai vorbim, Andrei.

- Nu poti sa pleci!

- Nu? Si ce anume ma impiedica?

- Inainte vreau sa iti arat pozele. Daca tu consideri ca nu exprima nimic, am incheiat subiectul, dar daca nu...

- Accept sa pozez pentru tine.

- Nu mai folosi sintagma asta! Nu pozezi pentru mine! Eu te fotografiez. Tu trebuie sa te comporti natural, sa ma ignori.

- Ma intreb daca te vei opri vreodata sa privesti... Arata-mi pozele.

- In sfarsit! Asteapta-ma 2 minute si, te rog, incearca sa judeci fara subiectivism.

- Ar fi trebuit sa stii deja ca ceea ce imi ceri e absurd.

- Cateodata ma intreb ce anume ne-a unit pe noi doi..

- Da? Eu ma intreb cum de pot exista atat de multe lucruri care sa ne desparta. Astea sunt?

- Da.


- Destul de reusite si tu foarte abil.

- Stii prea bine ca nu asta vreau sa aud. Si ai putea macar sa iti ascunzi sarcasmul din voce pentru ca nu esti deloc credibila.

- Imi pare rau, dar nu pot sa judec asta fara subiectivism.

- Sunt expresive?

- Poate...putin.

- Incredibil! Asta e cu adevarat o victorie! Maine la ora 9 te astept la mine. Nu ai nevoie de nimic, ma ocup eu de tot.


Imi cumparase haine si imi alcatuise mai multe tinute. Se folosise si de cateva lucruri pe care le mai uitasem la el. Trebuie sa recunosc ca am fost surprinsa de cat de reprezentative erau tinutele. Imi placeau mult, dar i-am aratat fix contrariul. Nu m-a lasat sa ma machiez deloc, chiar daca la insistentele mele a acceptat sa folosesc un ruj de un rosu pal care spre surprinderea lui imi scotea excelent buzele in eviodenta. A trebuit sa faca cateva poze pentru a realiza asta. Nu eram deloc incantata, dar mi-a acordat destul de multa libertate. Am petrecut toata ziua impreuna prin diferite locatii care lui i se pareau sugestive. A facut o cantitate imensa de poze.

Ceea ce ma bucura intr-o oarecare masura era sa il vad atat de fericit. Oricum, nu am reusit si nici nu stiu daca vroiam, sa imi maschez tristetea. Era atat de evidenta incat pana si el putea sa o remarce fara sa faca cateva poze inainte.

- Mela, ce s-a intamplat? Te simti rau?

- Nu.

- Atunci, am facut eu ceva ce...

- Nu. Vreau sa plec acasa.

- Nu poti sa pleci in starea asta. Ai ochii rosii Mela, ce s-a intamplat? Ma sperii. Ai nevoie de ceva?

- Acum s-a terminat totul, asa-i?

- Despre ce vorbesti?

- Despre noi. De acum inainte voi fi modelul perfect, singurul care iti poate oferi naturaletea de care ai nevoie. S-a sters orice urma a realitatii pe care am reusit sa o pastram. [plangeam]

- Mela, fii serioasa! Asta nu va schimba cu nimic lucrurile dintre noi. Te rog, crede-ma!

- Pana si acum vrei sa faci o poza. Si iti stapanesti cu greu dorinta de a imortaliza momentul pe care il ai in fata. S-a terminat Andrei. Daca pana acum mai pastram o speranta ca intr-o zi vei intelege, acum toate s-au dus.

- Ce sa inteleg? Despre ce vorbesti, Mela?

- Vreau sa imi trimiti si mie cateva poze. Voi fi la ai mei. Ma gandesc sa stau cu ei cateva zile. Pa, Andrei!

Si-a luat geaca si a plecat. L-a lasat pe pat printre multitudinea de haine pe care ea le probase de dimineata. Inca mai vedea pe masuta cadoul pe care i-l daruise cu cateva zile in urma cu ocazia Sfantului Andrei. Isi amintea ca a fost atat de incantat ca nu a uitat inca i-a facut o poza. Stiind ca o deranjeaza, a pastrat restul fotografiilor pe mai tarziu. Facuse zeci de cadre cu o simpla cutiuta in care era o cravata pe care si-o dorea demult si o fotografie cu ei doi, facuta in weekend-ul pe care il petrecusera la munte, de un simplu trecator.

Nu reusea sa isi aminteasca daca a stat sa priveasca cutiuta, stia doar ca ii facuse poze. Si asta era ceva ce ea ii reprosa constant.

Se ridica de pe pat, ia cutiuta in mana si o deschide. Inca mai e fotografia in ea. O ia in mana si rememoreaza clipele din acel weekend. Se uita pe spatele ei. In coltul din dreapta, de jos, scria cu niste litere tremurate :

Te iubesc....

[˝Te iubesc fără să ştiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie; te iubesc pentru că nu ştiu altă cale…˝,
Pablo Neruda]

PRAF IN OCHI - 1000 DE GANDURI
Asculta mai multe audio Muzica

Studiu. Barbatii.

Eu : Crezi ca barbatii sunt superiori femeilor?

El : Cred ca lumea ar trebui condusa de barbati.

Eu : Iti creste orgoliul cand stii ca o femeie sufera din cauza ta?

El : Daca o iubesc/imi pasa de ea da, daca nu, nu.

Eu : Te face sa te simti mai increzator?

El : Nu, deloc.

Eu : Te atrage mai mult sa fie nepasatoare decat sa stii ca e a ta ?

El : Daca reuseste sa le alterneze e cel mai bine.

Eu : Sa iti spuna ca te iubeste sau sa ti-o demonstreze ?

El : Sa imi demonstreze.

Eu : Ti se pare aceeasi chestie daca raneste ea sau raneste el?

El : E mai grav daca raneste ea.

Eu : De ce?

El : Poate putin subiectivism.

Eu : Daca ai fi femeie, ti s-ar parea mai usor sa il ierti pe el decat daca esti barbat si trebuie sa o ierti pe ea?

El : Da.

Eu : Preferi sa te abordeze ea?

El : Nu are nici o importanta.

Eu : Ai fi in stare sa dai la o parte orgoliul si sa iti ceri tu scuze, dupa o cearta?

El : Normal.

Eu : Crezi in iubire?

El : DA, cred, asta daca stiu ce e iubrea…

Eu : Daca da, o cauti? [daca nu, sari peste intrebare]

El : Nu cred ca poti cauta ceva gen « iubire », adica ea vine la sine.

Eu : Ce e cel mai important intr-o relatie?

El : Aaaaaa…..

Eu : Crezi in intuitia feminina?

El : Logic.

Eu : Ai minti-o, daca asta iti ofera anumite avantaje sau i-ai spune adevarul?

El : Daca e o minciuna care nu raneste pe nimeni si cred ca este atat in avantajul meu cat si in al ei, da.

Eu : Care e cea mai simpla modalitate prin care ea te poate face sa o ierti?

El : Daca EL vrea sa te ierte te va ierta, daca nu, nu poti decat sa mergi mai departe.

Eu : Ai fi in stare sa o sustii in ceea ce face,daca asta ar insemna sa stea mai putin cu tine/sa o pierzi?

El : Nu asta inseamna sa iubesti intr-adevar ?

Eu : Daca ea raneste, o ierti sau o uiti ?

El : Depinde a cata oara e…

Eu : Ai profita de o fata ca sa ajungi unde iti doresti?

El : Nu cred

Eu : Daca o iubesti, crezi ca asta te face sa fii mai slab?

El : Da. Dar asta nu ma impiedica sa o fac.

Eu : I-ai spune cat de mult te gandesti la ea sau ai prefera sa pastrezi asta pentru tine?

El : As prefera sa pastrez pentru mine pentru ca poate o va speria…

Eu : Te iei dupa aparente sau preferi sa o descoperi tu ?

El : Prefer sa o descopar eu desigur.

Eu : Cat de mult conteaza prima impresie? (la o fata)

El : Nu cred ca conteaza…

Eu : Nu (mai) simte nimic pentru tine. O tii langa tine in speranta ca lucrurile o sa se schimbe sau o lasi sa plece?

El : Depinde cat de mult tin la ea . Daca o iubesc o tin langa mine si o fac sa ma iubeasca si ea.

Eu : Ai de ales. Ea sau prietenul cel mai bun?

El : Depinde de relatiile din triunghi.

Eu : Te-ai gandit vreodata ca te-ai putea indragosti acum de o fata pentru toata viata ?

El : Da.

Eu : Crezi ca oricine poate fi uitat? (ma refer la persoana pe care o iubesti)

El : Nu cred ca poti uita o persoana pe care ai iubito. Iubirea si atractia dintre persoane ramane aceasi, individul (individa) se schimba.

Eu : Crezi ca oricine poate fi inlocuit?

El : Nimeni nu poate fi inlocuit.

Eu : Daca ai fi indragostit de ea,ai putea sa stai alaturi de ea, ca prieten, in timp ce ea iti povesteste despre baiatul de care ea e indragostita?

El : Da, pentru ca as putea sa ii aud vocea. Nu, pentru ca imi vorbeste despre cel de care s-a indragostit.

Eu : Ea sau orgoliul tau?

El : Intotdeauna ea.

Eu : Preferi sa o castigi sau sa ti se ofere pe tava?

El : Doamne….e mai interesant sa urci muntele decat sa stai in varfJ…

Eu : Preferi sa stii ca e a ta sau sa ai indoieli?

El : Prefer sa stiu ca e a mea.

Eu : Daca ai fi gelos, i-ai spune sau ai incerca sa te razbuni?

El : As lasa pentru mine.

Eu : Preferi sa fie ea romantica sau tu cel romantic?

El : Amandoi, dar daca una se exclude pe cealalta, atunci ea.

Eu : O iubesti. Crezi ca ti-ar crea vreodata satisfactie sa o ranesti? (fiind nervos pe ea, dupa o cearta, in cazul in care ea la randul ei te-a ranit, etc.)

El : Sa imi faca satisfactie sa ranesc o persoana iubita? NU

Eu : Lupti pana la capat pentru iubirea voastra sau cedezi la primele obstacole?

El : “We gotta fight, fight, fight, fight, fight for this love” . E destul de clar?

Eu : O compari, daca o iubesti, sau incerci sa o regasesti in alte fete?

El : Tot timpul, desigur ea fiind standardul cel mai inalt. E un fel de “how can i have better once i have the best”

Eu : Ai evita-o, de teama sa nu te respinga sau pentru ca te-a ranit? (chiar daca o iubesti)

El : Nu stiu, depinde de situatie.

Eu : Crezi ca femeile mint mai des decat barbatii?

El : Nici la asta nu ti-as putea raspunde.

Eu : Preferi sa nu intri in vorba cu ea decat sa pari penibil ?

El : Daca intru in vorba cu ea imi asum riscul sa par penibil.

Eu : Mircea Eliade spunea ca « Femeia ne invita intotdeauna s-o privim asa cum vrea ea » . Esti de acord cu asta?

El : Daca intr-adevar e o femeie, DA.

[ Mersi Bia pentru sugestii de intrebari. Mersi pentru ca mi-ai raspuns.]

Scent of a Woman...
Asculta mai multe audio Evenimente

Ieri erai aici. Astazi nu stiu. (partea a III-a)

Ma simteam ca intr-un tunel. Si pur si simplu nu reuseam sa vad nicio lumina. Incepusem sa gasesc vinovati. Si ii uram pe ceilalti pentru ca incetau sa spere. Vedeam in fiecare zi cum se intunecau mai mult. Se lasau acoperiti de durere. Ma trageau si pe mine odata cu ei. De unde sa mai gasesc resurse? Nici amintirile nu ma mai ajutau. Incepeau sa devina putine si sterse. Le vedeam prin ceata. Simteam ca te pierd. Ii vedeam cum te lasau sa pleci si se resemnau. Dar, doamne, tocmai asta nu trebuiau sa faca! Dispareai.

Medicii tocmai asta asteptau. Resemnare. Acceptarea unui fapt inevitabil. Dar era inevitabil? Nu aveam nicio putere in fata vietii. Eram niste jucarii amarate pe care soarta le manevra. Dar iubirea? Tu? Cineva tot trebuia sa lupte. Nu puteam renunta acum, niciunul dintre noi. Nu aveam dreptul sa facem asta. Ceea ce ma ucidea era ca ma condamnau pentru ca credeam. Toti ma priveau ca si pe un copil naiv si prost care refuza sa accepte realitatea, dar ei habar nu aveau...

Si ii uram. Simteam un dispret profund pentru toti.

Ma deranja monotonia. Vroiam cu disperare sa se intample ceva care sa ma scoata din rutina de fiecare zi. Imi pierdusem viata, dar asta nu conta. Trebuia ca el sa si-o recupereze. Imprevizibilul s-a intamplat intr-o zi de luni. Nu imi amintesc prea multe din prima parte a zilei. Stiu ca m-am trezit cu aceeasi frica si durere de obicei. Nu am mancat. M-am imbracat rapid si am fugit spre spital. Nu pot sa imi dau seama nici acum ce anume m-a grabit. Ma gandeam ca o sa ajung si nu vei mai fi acolo, era o teama pe care o aveam constant. Nu puteam suporta gandul ca ai putea avea nevoie de mine si eu nu voi fi acolo. De multe ori stateam la spital numai pentru a fi mai aproape de tine. Imi interziceam sa ma gandesc la orice altceva, sa fac ceva ce sa nu te implice. Lumea din jur incepuse sa creada ca nu pot sa imi mai revin, dar imi pasa atat de putin de ei. Trebuia sa ajungi in coma ca sa inteleg ceea ce incercai sa imi explici, ei pur si simplu nu conteaza. Totusi, in acea zi de luni ceva nu era bine. Nu vreau sa credeti ca am devenit paranoica, dar vedeam mereu imaginea cu patul tau gol. Stiam ca trebuie sa ajung repede acolo. Poate era doar un presentiment idiot, unul dintre miile pe care le-am avut in ultimul timp. Dar poate chiar aveai nevoie de mine.

Eram inconstienta cand am intrat in spital. Percepeam prea putin din ceea ce se intampla in jurul meu. Am vazut medicul si am fugit la el. Mama ta nu era. Tatal tau era absent. Se intamplase ceva. Si-a ridicat ochii inspre mine. Era chinuit de durere. Asteptam sa imi spuna ca...

- Starea lui s-a inrautatit azi noapte. Medicii nu ii dau mai mult de 24, poate 48 de ore. Doar o minune il mai poate salva...

O minune? S-a terminat. Acela a fost momentul in care am incetat sa cred, m-am prabusit. Vroiam doar un singur lucru. Daca Dumnezeu e acolo undeva, in imensitatea care ma acopera sa imi spuna de ce...

Nu are rost sa explic ce am simtit. Frustare. Durere. M-am invinovatit pe mine, pe el, pe lumea intreaga. Am pierdut tot. Poate suna absurd, dar pur si simplu refuzam sa cred ca mai exista o continuare. Ca cineva mai are un plan pentru mine. Nici macar nu eram dispusa sa il accept. Pentru ca tu erai planul meu si nu ma interesa sa nu te mai vad niciodata. Sa imi impun sa uit ca existi. Vroiam doar sa traiesti, sa stiu ca undeva aerul se contopeste cu respiratia ta. Sa iti simt bubuitul langa al meu.

- Pot sa il vad?

- Nu, l-au mutat. Medicul a spus ca face tot posibilul pentru a ne lasa sa intram la el mai tarziu.

Mai tarziu? Nu exista un "mai tarziu" pentru mine. Era acum, si nu dadeam doi bani pe ce zicea medicul sau oricine altcineva din acest spital. Cum nici ei nu dadeau doi bani pe durerea mea. Nu stiu ce vroiam sa fac, pentru ca ma zbateam disperata. Am aflat salonul in care era. Nu ma mai controlam. Ma lasam condusa de insticte, dispusa sa fac orice pentru a ajunge la el. Coridorul vajaia. Era agitatie si intotdeauna cate o asistena langa camera in care se afla el. Stiam ca trebuie sa intru cu orice pret. M-am rezemat de perete si am asteptat. Eram in transa. Totusi ma miscam si gandeam cu o precizie de invidiat pentru un om in conditia mea. Poate era acea lege a firii, care se presupune ca exista. Poate ca undeva un Dumnezeu incerca sa imi mai dea o sansa...

A fost un moment de care am profitat. O clipa de neatentie, o usa lasata intredeschisa. M-am strecurat. Am intrat si te-am vazut. Erai acolo, intr-un alt pat, cu aceeasi expresie fara viata si cu niste tuburi in plus. Nu ma mai impresionau aparatele. Eram obinuita cu tine asa, in fond, era imaginea cu care traisem in ultimele saptamani.

- Nu ai niciun drept sa faci asta, stii? M-ai dezamagit! M-ai lasat singura inca o data! De ce? Cum iti permiti sa incetezi sa lupti? Nu iti dai seama ca ma omori o data cu tine? Chiar nu iti pasa? Acum e momentul sa lupti, sa te agati cu dintii de fiecare sansa pe care o ai! De ce nu o faci? De ce ne lasi? Esti un las, nu ai deloc curaj. Si nu am inteles ca nu o sa ai niciodata. Nici macar acum nu poti sa faci un efort si sa infrunti viata? Chiar nu intelegi ca te iubesc si nu am habar cum sa iti mai spun asta? Te iubesc...

Vorbeam sacadat. Cateodata chiar strigam si mai tarziu m-am surprins realizand ca nimeni nu a avut niciun fel de reactie mai devreme. Plangeam. Am intrat in salon cu ideea fixa ca il urasc si am iesit fiind sclava lui inca o data. Am iesit cu sufletul imprastiat in bucatele. Am fugit, nu stiu unde. Nu vroiam sa vad pe nimeni. Vroiam sa fug pana si de mine. Nu era atunci momentul in care el trebuia sa isi revina, sa raspunda la chemarea mea, sa se intample minunea? Imi spuneam ca nu o sa ma mai intorc, ca nu voi rezista sa stiu ca va fi din ce in ce mai rau pana cand...

Nu m-am mai intors. A doua zi a fost singura din ultimele 3 saptamani in care nu am simtit mirosul de clor care imi ardea ochii. Am stat toata ziua inundata in zapada, sperand sa inghet, sa simt frigul. Nu simteam nimic. Doar frica. Asteptam momentul in care sa simt cum moare totul. Si era cumplit sa stai, privind viata, si sa iti astepti moartea. Asta faceam. Priveam la tot ce lasam in urma, iar fara tine, mi se parea doar un imens tablou gri.

Ceea ce ma speria mai tare era ca nu se intampla nimic. Tacerea continua sa ma sfideze. A venit la mine si mi-a spus sa mergem la spital.

- Nu. Pleaca.

- Vei veni acum cu mine la spital pentru ca are nevoie de tine. Nu poate castiga lupta asta singur.

- Nu am chef sa vorbesc. Lupta a pierdut-o. Nu vin.

- Si-a revenit.

Stiu doar ca mi-am intors capul si am privit-o in ochi. Nu ma mai uitasem de mult la ea. Fetele celorlalti ma scarbeau dupa o vreme. Am fost la spital. Am simtit din nou miros de clor. Am intrat in salon (era cel de dinainte). Mi-a fost frica sa ma apropii. Chiar era o schimbare?

I-am prins mana in a mea. L-am mangaiat. Faceam asta de fiecare data pentru ca simteam nevoia sa ii simt atingerea. Era calda sau doar imi inchipuiam? Mi-a strans mana. S-a jucat cu palma mea, fara sa slabeasca stransoarea. Era ca o legatura apatica, dar existenta. Si-a deschis ochii. Si atunci m-am pierdut din nou in privirea lui calda...(incepusem sa simt cum durerea se topeste)

Paginile prindeau culoare.








Florin Chilian-zece exclusive mp3
Asculta mai multe audio Muzica

Iarna. Ti-e frig?

Ieri erai aici. Astazi te-am pierdut. (partea a II - a)

Nu stiu cat timp a trecut pentru ca deja asta nu mai avea nicio relevanta pentru mine. Aveam mereu acea senzatie de sufocare, o durere in piept care nu ma lasa sa respir. Imi amintesc voci si oameni pe care probabil ar fi trebuit sa ii recunosc, dar nu am facut nici cel mai mic efort pentru asta. Asteptam ca cineva sa vina si sa ma trezeasca la realitate. Si e ciudat ca spun asta tocmai acum, cand e perioada in care sunt cea mai constienta de faptul ca exista o realitate si tocmai ea nu ma lasa sa respir. Totusi, simteam ca levitez. Nu reuseam sa recunosc un spatiu al meu in care sa ma aflu, eram pierduta.



Constientizarea a inceput sa apara tarziu, dupa parerea mea. Desi, urma sa am socul de a realiza ca nici macar nu trecuse atat de mult timp precum credeam. Continuam sa fiu in aceeasi stare, doar ca incetasem sa fug. M-am hotarat ca nu castig lupta asa, mai mult, nu am nicio sansa. Stiu ca durerea va ramane oricum acolo, asa ca singurul lucru care imi ramane de facut e sa infrunt.

Mi-a fost greu sa disting oamenii. Pana si acum imi este dificil. Nu eram si nu sunt constienta de multe dintre gesturile pe care le fac. Uneori, nici nu simt cand imi curg lacrimile. Traiesc intr-o lume moarta si sunt singura printre morti. E ca si cum mi-ar fi furat si mie cineva viata. Si acum incep sa inteleg ce inseamna sa fii in mine. E mult mai mult decat dragoste. E ca si cum androginului i-ai fi smuls o parte. Si sunt prea putini care pot intelege urmarile...

Ceea ce nu reusesc e sa simt caldura. Au fost multe persoane care m-au imbratisat si nu am fost capabila sa simt nimic. Eram ca si un sloi de gheata, inerta. Imi amintesc ca am fost zilele trecute la spital (dupa ce am parut destul de convingatoare in a sustine ca mi-e mai bine, minteam, dar am avut succes) si i-am vazut parintii. A fost singura data cand am avut cel putin impresia ca pot sa ies din lumea mea. Am simtit ca reusesc sa ma identific cu cineva si, doamne, era atat de bine sa stii ca mai este macar o persoana pe lume care impartaseste aceeasi oglinda cu tine. Am vazut durerea in ochii lor si am realizat ca sunt la fel de neputinciosi ca si mine si tocmai asta ii doare. Si atunci, pentru prima data in multe zile am reusit sa simt caldura unei imbratisari. De ce? Pentru ca aveam senzatia ca imbratisez o parte din el. Si ma agatam disperata de acel moment, cand reuseam sa il simt in mintea mea.

- Va fi bine...

Nu pot sa spun ca am crezut cuvintele astea, pentru ca nici macar nu stiu daca tatal lui le credea atunci cand mi le-a spus. Era, probabil, singurul lucru care mi-l putea spune pentru a ascunde propria lipsa de putere si speranta. Medicii o omorau constant. Si atunci am inceput sa ii urasc. Era de datoria lor sa lupte pentru fiecare pacient care intra acolo, indiferent cate sanse de supravietuire avea. Era viata unui om. Eram satula de cuvinte false. Am stat in fiecare zi la spital, asteptand o schimbare. Il vedeam putin, 15-20 de minute pe zi. Adevarul este ca imi era aproape imposibil sa stau mai mult acolo. Si nu datorita unor reguli, ci pentru ca nu reuseam sa ma obsinuiesc cu imaginea lui asa. Incercam sa vorbesc cat mai mult, sa ii povestesc, sa rascolesc in mine tot pentru a scoate la suprafata iubirea care stiu ca ii facea bine sa o simta. Totusi, in fiecare minut petrecut acolo se rupea cate o bucatica din mine. Simteam cum ma descompuneam. Nu voi minti. Inca sper. Acum, inca cred ca isi va reveni.

- Nu uitati, speranta moarte ultima. Totusi, trebuie sa va spun ca sansele scad pe zi ce trece.

De unde poti gasi putere sa speri cand fraza era compusa in asa fel incat sa iti omoare speranta? Si ciudat era ca fiecare avea exact aceeasi replica. Pana si asistentele veneau si se uitau la tine cu mila. Se mai indura una sa iti spuna cate un cuvant sincer, dar rar. Nu eram in stare sa lupt, dar simteam o imensa frustare impotriva lasitatii lor. Cat de falsi puteau fi? Pe multi nu ii interesa deloc cine moare si cine traieste. Oricum trebuiau sa faca efortul de a-i trece in registru si de a "se ocupa" de ei. Povestesc asta ca sa intelegi ca imi era imposibil sa traiesc in adevaratul sens al cuvantului. Ma hraneam cu amintiri. Stiam ca sunt singurele resurse pe care le am si incercam sa ma folosesc la maxim de ele. In zilele mai bune, indrazneam chiar sa visez. Sa imi imaginez ce ii voi spune cand se va trezi.

Ii spuneam des cat il iubesc. Desi stiam ca poate asta nu are nicio semnificatie pentru el, cum nu avea nici pentru mine. Totusi, medicii insistau ca are nevoie de multa iubire si trebuie sa simta asa (da, acei medici pe care mai devreme am spus ca ii urasc). Eram disperata, iar ei aveau o facultate de medicina in plus fata de mine. Citisem si multe articole despre persoane aflate in aceeasi situatie si intr-adevar era important pentru ele sa simta iubirea. Totusi, dupa cum am mai spus, era mai mult decat dragoste si uneori ma simteam chiar vinovata pentru ca ii spuneam atat de des te iubesc (aveam impresia ca astfel isi pierde semnificatia).

Imi aminteam multe. Stateam si reconstruiam fiecare loc, parfum, atingere. Si atunci realizam ca pierdusem atat de mult timp. Ne iubeam. El, a ales sa se ascunde in rutina. Eu, am obosit sa il caut. Ne-am pierdut fiecare in doua vieti aparent paralele si false. Am invatat sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic si ca suntem doar doi necunoscuti care au ajuns intamplator sa imparta aceleasi haine. Cat de navi am fost! Eram ca doi copii care si-au pierdut jucaria. Ne amageam. Si traiam cu stupida speranta ca ne vom intalni candva, fara sa faca vreunul dintre noi un pas. Ca pur si simplu lucrurile se rezolva, iar daca nu, sunt foarte bine si asa.

2 saptamani. Si nimic. Paginile au ramas transparente cu locuri albe.




[Ana Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”]



mihai margineanu-mai stii?
Asculta mai multe audio Muzica

"Dar tot raul din lume s-a adunat din minuscule picaturi. E o prostie sa consideri picaturile lipsite de importanta. Micile picaturi sunt la fel de importante ca intregul ocean."

John Fowles, Colectionarul