Aproape de la zero

We have to keep reinventing ourselves, almost every minute because the world can change in an instant. And there’s no time for looking back. Sometimes the changes are forced on us. Sometimes they happen by accident and we make the most of them. We have to constantly come up with new ways to fix ourselves. So we change, we adapt. We create new versions of ourselves. We just need to be sure that this one is an improvement over the last.

Coldplay - Fix You

Asculta mai multe audio diverse

Catre un prieten vechi

6 ianuarie 2012

Draga solitar anonim,

Ma pregatesc de cateva zile sa iti scriu, constienta fiind ca nu am adresa pentru destinatar, nici macar o locatie aproximativa pe care sa o negociez cu postasul in caz ca inca mai merge pe bicicleta si ar fi atat de dragut sa te caute. Totusi, nutresc speranta ca vei gasi aceste randuri candva si ca vei avea ragazul si dorinta necesara unui raspuns, cat de scurt... Am sa astept.

Mi-ar placea si mie uneori sa ma ascund de toata agitatia de aici. Poate imi doresc atat de mult sa traiesc ca si Miruna, in alt secol, cu alti oameni si alte valori, departe de viteza imbatatoare de acum, incat aleg mereu sa fug in ascunzisuri si sa fiu clasificata ca un personaj straniu al epocii noastre, inadaptat. Am invatat sa ma obisnuiesc cu aceasta eticheta si chiar sa gust cu placere din ea, tinand cont de faptul ca tot timpul am visat, in naivitatea mea, sa intalnesc un geniu neinteles. Un personaj conturat in mijlocul uneia dintre cartile care stau, pangarite sau nu, in biblioteca, inarmat cu toate virtutile si pasiunile pe care le mai gasesc acum doar in randurile prafuite. Ah, dar nu vreau sa iti las impresia ca citesc precum o faceau ei. Pana si asta mi-a fost furat. De abia gasesc cateva minute libere in care sa deschid o carte si sa ma scufund in randurile ei. Cu greu descopar placerea cititorului impatimit care eram odinioara, acelui cititor care sfida noptile si nu lasa nici macar un rand sa se scurga fara o analiza minutioasa, fara sa se infrupte cum stia el mai bine din mancare, fie ea cina, pranz sau gustarea dintre mese. La un moment dat m-am ingrasat cam tare, iar Doctorul mi-a recomandat sa o iau mai usor cu mesele acestea bogate pe care le pretuiam atat de mult. De cand au doctorii dreptul sa iti ceara sa renunti la o parte din tine, doar pentru ca sa te potrivesti in context? m-am intrebat. El mi-a tinut o prelegere cam ieftina si plina de greseli gramaticale despre cum societatea apreciaza oamenii frumosi, care gandesc si se misca repede, iar eu risc sa raman in urma, sa devin o povara. De ce sa imi irosesc timpul rasfoind carti si alergand dupa fantasmele unor personaje care nici macar nu au avut vreodata contact cu realitatea cand pot sa aflu toate informatiile de care am nevoie prin intermediul tehnologiei. Scurt si la obiect, eficient. Vrei povesti? mi-a spus; Poti oricand sa te uiti la filme, is la fel de bune si au si imagine. Dar el nu intelegea nimic, ei nu pricepeau. Poate vroiam sa fiu in continuare un personaj ce musca din trecut (si o faceam cu toata pofta, crede-ma, in viata mea nu am mancat mai bine decat atunci) asumandu-mi riscul de a nu ma incadra in standardele lor. Poate ma mandream cu surplusul de cultura pe care il purtam cu mine. Ajungea sa ma defineasca de multe ori, sa ma ajute sa supravietuiesc si sa cred. 

...Asta incerc acum si pot sa numar pe degete de cate ori reusesc. Sa cred. Mi-e greu sa mai recunosc ceva in tot amalgamul asta de nulitati, de forme fara fond, de non-valori. Problema cea mai mare e ca ramanand aici, sunt obligata sa ma contopesc si eu in aceasta realitate goala si sa le cumpar lor povestile. Imi doresc atat de mult, draga prieten (sper ca pot sa imi permit sa te numesc asa in numele acestui sentiment puternic ce ne uneste), sa am curajul sa evadez departe de ei. Vreau sa redescopar naivitatea si pasiunea acelui cititor (a se citi om) ce am fost parca demult, dar mai presus de toate, am nevoie sa regasesc credinta.

Exista, totusi, ceva de care nu ma pot lipsi : dragostea. 

Pe curand,

Ina

PS : Nu vreau sa imi spui un nume. Nu caut identitati, doar esenta.

"Inceputul si sfarsitul nu prea se deosebeau in orasul de plastic. Mai ales acum, ca Timpul era plecat destul de departe..."
(Salex Iatma - Afara nu e nici un anotimp)

Jason Mraz - I Won't Give Up (Single 2012)

Asculta mai multe audio pop

Aberatie.

Probabil ca aceasta va fi una dintre cele mai aleatorii postari de pe blog. Nu numai ca nu va imbraca un subiect anume, dar nici nu va purta o masca sau machiaj. Sunt momente, rare, dar sunt, in care simti nevoia sa dai la o parte toate "surplusurile" si sa fii tu. Nu iti promit ca voi reusi, nu voi dezbate niciodata verdicitatea acestor cuvinte, dar voi lasa descoperite sentimente, ganduri, ipoteze, fara a ma mai obosi sa le iau cu mine la sfarsit sau sa le cioplesc in asa fel incat nici macar tu, cititor fidel, prieten, cunostinta, sa nu poti sa le descosi.

Este surprinzator, cel putin pentru mine, cum ma loveste uneori ideea trecerii timpului. Da, stiu ca suna banal si ca e demult uzata, dar devine din ce in ce mai evident cum lasam, de preferinta intr-un mod constient, urme pe oriunde mergem. Cum deja avem amintiri formate, unele care dor si lasa rani, cum povestea noastra incepe sa prinda contur. Cum ascultam prietenul de langa noi, neinitiatul care isi dezvaluie drama sau enigma, dam din cap si spunem ca il intelegem. Si stim exact ce sfat sa ii dam pentru ca am fost si noi acolo, pentru ca o mica bucatica din povestea noastra (ce pare acum infinita) poate fi indentificata cu a lui. Ne amintim, apoi, descoperind un zambet ironic la coltul gurii, ca odinioara faceam eforturi imense pentru a ne imagina prin ce trece si pentru a contura acel cadru necesar intelegerii. Acum, oricat de pueril ar parea, avem si noi cat de cat o poveste. Avem experiente si cuvinte de spus. Continuam sa ne laudam cu o imagine vaga a lumii si nu ne obosim sa fim modesti in legatura cu visele noastre. Pana la urma... au fost putine obstacole pana acum, am realizat putin fara sa fim tinuti de mana, acum e momentul sa indraznim sa speram cat mai mult. Sa ne facem iluzii si sa le alimentam atat de mult incat sa ne simtim obligati sa le urmarim, oricat de imposibile ar parea in realitatea de afara. Pentru ca suntem inca, de ce sa nu o recunoastem, departe de realitate, experiente, sfaturi si o eventuala implinire a povestii. Mai avem mult pana la punctul culminant sau la pana la partea cu lectii invatate. Dar crestem.

Lasam multe in urma o data cu asta. Imi amintesc acum cativa ani cat de des indrazneam sa afirm ca lucrurile nu se vor schimba. Ca stiu exact ce urmeaza sa fac, cunosc persoanele care vor fi alaturi de mine toata viata, iar realitatea va ramane exact aceeasi, poate cu mici modificari. Nu concepeam alte nuante, nu as fi fost niciodata in stare sa accept o fraza de genul : Poate la un moment esti nevoit sa lasi persoane dragi in urma... Prostii. Eu nu aveam sa las niciodata persoane dragi in urma. Cum nici ele nu aveau sa ma lase pe mine.

Ar fi frumos sa reusim sa pastram toata viata o asemenea incredere in oameni. Da, ar veni cu mult prea multe deziluzii, dar cateodata mi-e dor de acea persoana care considera oamenii frumosi, indiferent de circumstante. Cateodata imi lipseste o doza de naivitate, cateodata imi doresc sa fi descoperit mai tarziu ca lucrurile nu sunt chiar asa. Sa pot sa cred in oameni. Sa nu fiu nevoita sa ii las in urma. Dar desigur, nu traim intr-o utopie, iar lucrurile sunt departe de a se intampla asa. Cert e ca trebuie sa inveti sa parasesti si sa o faci constient fiind ca lucrurile nu vor mai fi niciodata asa cum au fost. Relatiile nu se pastreaza doar de dragul trecutului, iar oamenii se schimba. Poti sa accepti noutatea si sa o iei de la zero, sa incepi sa construiesti din nou ceea ce aveai acum 2 minute. Pentru ca sunt prea putine lucruri care raman, prea putine certitudini si prea multi factori care influenteaza realitatea de maine. Dar despre asta.. intr-o alta postare.

Poate cel mai greu e sa le dezvalui. Sa vorbesti fara sa fi judecat sau speriat de ceea ce urmeaza. Dar ce farmec ar mai avea povestea daca nu ar fi spusa mai departe?

Pacat ca nu e o poveste, nu e nici macar lectura de calitate. Sunt doar ganduri desirate, exprimate pueril, sumar, fara prea multa substanta sau analiza. Sunt prea multe idei care se rastalmacesc si se amesteca pana ce formeaza un amalgam greu de descifrat. E dor de tine, oricine ai fi... e dor de ce tot ce a(m) fost.

Despartire anonima

Mi-a luat atat de mult timp sa iau aceasta hotarare. Oamenii sunt nesiguri si stiam asta, dar cred ca la mine Dumnezeu a facut o mica greseala si a marit doza de nesiguranta. Cred, de asemenea, ca ar fi trebuit sa ma descurc cu asta si sa ajung, intr-un un anumit punct din viata, la doza oamenilor normali. Pana la urma, sunt atat de multe lucruri care te invata cum sa fii mai sigur. Cum sa nu eziti la fiecare pas si sa hartuiesti apoi timpul pentru ca te-a lasat in urma...

Spre nefericirea si surpriza mea, asta nu s-a intamplat, iar nesiguranta a ramas tot acolo in aceeasi doza giganta ca deobicei. Am avut, totusi, curajul sa te las in urma. Sau naivitatea sa cred ca asta chiar se poate intampla si ca e un eveniment care imi va oferi, in sfarsit, siguranta dupa care tanjeam de atata vreme. Si a fost chiar usor la inceput. Mi-am spus si mi-am repetat de 567 de ori (in fiecare zi) ca e o doar o faza si ca va trece. Ca pana la urma niciun om nu e indispensabil si nicio despartire usoara. Nu am facut nimic deosebit, nu m-am ingropat in munca tocmai pentru ca sa nu ii confer atat de multa importanta. Nu era, intr-adevar o etapa usoara, dar stiam ca nu e nici cel mai dificil obstacol pe care urma sa fiu nevoita sa il depasesc. Pana la urma, amintirile trec si pot fi ingropate, iar timpul... ei bine, eu stiu cel mai bine ca timpul nu iarta si nu favorizeaza pe nimeni. Am fost lasata de atat de multe ori in urma, aflata in postura de a recupera avantajul pe care toti ceilalti il aveau fata de mine, incat sa te las pe tine acolo, undeva suspendat in timp, cu un post-it pe care sa scrie cateva dintre chestiile pe care le-am facut impreuna, imi parea ceva banal.

Oamenii vin si pleaca. Ai mare noroc daca poti sa ii pastrezi pe cativa, esti un adevarat norocos daca nu esti parasit de persoana pe care o iubesti. Pentru ca oamenii pleaca. Si asta e o lege in fata careia nici tu, nici eu nu avem prea multe de contestat. Stiam, cu toate ca o recunosteam greu, in momente de disperare, ca mai devreme sau mai tarziu unul dintre noi se va indeparta si celalalt va ramane in urma. Sau ca o vom lua fiecare pe un alt drum cu speranta ca ne vom mai intalni (sau nu) vreodata. Imi amintesc, acum cu ironie, ca era o vreme in care luptam din rasputeri ca asta sa nu se intample. Da, era o vreme in care am fi avut curajul sa sfidam destinul, timpul sau pe oricine altcineva care ar fi indraznit sa ne spuna ca noi doi nu suntem facuti unul pentru celalalt. Ca noi doi nu ne iubim si ca acest sentiment nu e singurul fapt real pentru care mai merita sa respiri. Eram frumosi, pe atunci. Naivi... dar frumosi.

Dar timpul trece si probabil asta e un light motiv al postarii mele. Am uitat cum e sa fim frumosi si ne-am preocupat de alte lucruri. Eu, aveam prea multe griji si probleme. Una dintre ele fiind sa salvez omenirea si sa am grija ca niciun om sa nu ramana cu vreo zgarietura in urma trecerii mele. Iar asta mi-a consumat cam mult timp si resurse. Aceasta nevoie sau grija pe care o aveam s-a hranit de atat de multe ori din iubirea noastra, din tot frumosul pe care il construisem, incat am ramas fara voce incetul cu incetul. Fara sa imi dau seama am ramas cu ideea ca te iubesc si cu sentimentul magic ca se va implini odata. Dar am incetat sa mai strig ca te vreau acum sau sa ma lupt pentru ca asta sa se intample. Intr-un final, sentimentele mele puteau intotdeauna sa astepte in fata celorlati si ranilor lor. (si nu te-am ascultat niciodata. Da, trebuie sa recunosc. Mi-ai spus ca asa o sa se intample. Te-ai zbatut, ai incercat sa imi deschizi ochii. Dar nu ai inteles ca eu nu sunt obisnuita ca oamenii sa isi faca griji pentru mine. Nu as fi acceptat niciodata ca eu sa fiu subiectul discutiei. Of, cum ne-am irosit...)

Iar acum. Acum trebuie sa plec sa am grija de problemele altor persoane. Acum trebuie sa inchid ochii, sa trag aer in piept si sa inund in mine tot ceea ce simt. Sa zambesc si sa ma prefac ca tu nici macar nu mai existi. Pentru ca nu am timp nici sa imi iau ramas bun. Si probabil cand o sa am.. va fi prea tarziu.

[In speranta ca va urma o continuare...]

Am timp. De fapt, am tot timpul din lume sa iti spun ceea ce simt. Sa las aici toate preocuparile si suferinta. Sa sper ca macar asa am vreo sansa sa trec peste ele si sa le las in urma.

Suntem de multe ori prea ocupati sa alergam dupa un vis pentru ca sa mai miscam vreun deget pentru ca implinirea lui sa fie posibila. Am fost prea ocupata sa imi imaginez cum ar fi sa te iubesc intr-o lume ideala, undeva... pe o plaja cu multe scoici si valuri, incat am uitat cum e sa te iubesc in realitate. Si am lasat sa se risipeasca fiecare firicel de frumusete si iubire pe care il aveam in mine. Fara sa imi dau seama ca iluziile se vor termina intr-o zi si nu voi avea de unde sa cumpar altele. Nu voi mai avea cu cine sa construiesc altele pentru ca tu te-ai fi plictisit sa pictezi iluzii fara sa simti mirosul marii. Nu am stiut. Si am esuat. Am visat si te-am agatat si pe tine in visul meu. Te-am obligat sa traiesti si sa simti parfum de iluzii, iar acum imi pare rau, dar nu mai e loc de regrete. Cum nu mai e loc de amintiri.

Cert e ca te-am lasat sa pleci. Te-am impins spre asta timp de multa vreme si am ajuns chiar sa ti-o spun la un moment dat. Am recunoscut ca iubirea noastra e demult prafuita si ca nu stiu cum sa o aduc inapoi, nu mai gasesc magie, habar n-am daca o sa dau vreodata intamplator pe plaja de o vrajitoare batrana care sa-mi ghiceasca in palma si sa-mi spuna ca o sa te reintalnesc. Ca o sa ne gasim iubirea impreuna si o sa o traim ascunsi intr-un cort langa al ei. Fara nimic de mancare, fara iluzii. Acum mi-e frica sa merg pe plaja... acum ma doare sa ascult valurile si sunt ingrozita de momentul in care se izbesc de mal. Pentru ca atunci raman goala cu un milion de amintiri care imi cutreiera corpul. Cu o infinitate de cicatrici si lacrimi. Moment dramatic, lectura patetica, dar asta simt.

Cert e ca sufletul meu nu vrea sa inteleaga. Din nu stiu ce motiv, din nu stiu a cui prostie, nu vrea sa accepte ca nu iti mai asculta vocea calda. Si din cel mai irational si gresit motiv, ma intreaba in fiecare zi de tine si imi spune ca vrea (acum. pentru ca asa e sufletul meu, nerabdator si rasfatat) fiecare bucatica din tine. Chiar si pe cele pe care deobicei le izgoneste. Imi spune ca se sufoca si ma invinovateste pentru ca aerul cantareste mai mult acum. Iar eu... eu nu stiu ce sa ii raspund. Eu sap in fiecare zi ore intregi (de asta am bataturi la maini, daca te intrebai) pentru ca sa reusesc sa fac o groapa suficient de adanca incat sa ingrop toate amintirile acolo, sa treaca. Sa am voie sa te las in urma cu tot ce a fost mai frumos intre noi si un post-it. Sa nu imi permit, niciodata, sa ma mai gandesc la plaja sau la scoici.

Nesiguranta. Dar tot ce pot sa fac e sa zambesc, sa te privesc fugitiv si sa imi spun ca o sa treaca.

White Flag - Dido

Asculta mai multe audio diverse

Ultimele cuvinte ale unui nebun. Iubire

Nu imi mai amintesc ultima data cand te-am vazut. Uneori mi-e greu sa iti pictez ochii si folosesc o poza veche pe care am varsat vin intr-o seara uitata. Atunci nu am bagat de seama pata rosie ce-ti colora chipul pentru ca stiam ca vor urma mult prea multe poze cu tine pentru ca sa sufar dupa una. Dar nu am mai apucat sa facem poze. Am fost prea ocupati sa traim iubirea si sa ne construim relatia pentru ca sa mai stim unul de existenta celuilalt. Am incercat de multe ori sa imi dau seama in ce zi, in care minut am incetat sa ma intreb ce faci sau unde esti. Nu am reusit. Nu mai stiu nici cand a fost ultima data cand ti-am simtit gustul pe buzele mele... dar stiu ca ultimul sarut a fost ieri.

Stiu ca am fost prea ocupat. Stiu ca am toate motivele si scuzele la indemana si ca tot ce ar trebui sa fac acum e sa iti spun, sa imi eliberez sufletul si sa iti cer sa incepem sa facem din nou poze. Cu o sticla de sampanie. As putea sa iti sugerez sa te imbraci cu rochia rosie care ma inebuneste, pantofii negrii pe care nu i-ai mai purtat demult si buzele crapate. As putea sa te implor sa-mi ghicesti dorintele si sa imi strivesti asteptarile. Ai putea sa ma faci sa uit. Sa fiu un copil abandonat in bratele tale care nu stie nici macar cum sa spuna ca ii e foame sau frig. Nici n-ar fi cazul. Pentru ca tu ai fi acolo si mi-ai redesena cutele.

Pentru ce? S-au pierdut atat de multe intre noi incat nu ar mai avea niciun sens. Nici macar nu mai am cuvinte la indemana prin care sa-ti transmit ceva. Orice. Imi pare totul atat de banal incat mi-e frica sa ridic stiloul de pe hartie in ideea ca nu voi mai fi capabil, mai apoi, sa mai fac vreun contact intre cele doua. Asa ca da, scriu fara coerenta, fara corectitudine, scriu fara sa ma gandesc la nimic din ce scriu pentru ca am fost prea ocupat in ultimul timp ca sa mai gandesc. Sau sa scriu. Pentru ca am lasat pana si cafeaua pe maine si m-am trezit fara sa mai stiu sau sa mai vreau sa aflu cand e azi. Asa ca scriu si sper ca la sfarsit sa pot citi si sa raman cu sufletul agatat undeva pe veranda, spalat, aerisit si frumos mirositor. Si sper sa pot sa il iau de acolo cu mainile goale si sa il mai aud pulsand in corpul meu, macar o data... Imi par atat de departe momentele in care imi simteam inima sufocandu-se in piele incat "o data" mi-ar fi de ajuns... Acum nu am puls, cred. Cel putin nu il aud.

Stiu ca aberez si probabil te vei enerva cand vei citi scrisoarea, daca o vei citi vreodata. Daca voi apuca, in momentul meu de nebunie si spasm sa ti-o dau sau sa o pun suficient de aproape de tine incat sa o gasesti fara sa o cauti. Pentru ca stiu ca daca apuc sa fiu din nou rational voi uita ca inima mai trebuie sa bata din cand in cand si voi alerga dupa maine. Voi uita ca existi si iti voi folosi corpul cu raceala precum prosopul de la dus, fara sa te privesc in ochi, fara sa simt ceva, fara sa pun intrebari.

Asa ca, da, citesti scrisoarea unui om nebun sau cel putin tulburat. Citesti scrisoarea unui om care simte nevoia sa se repete in mod obsesiv tocmai pentru a fi sigur ca este ascultat si ca transmite ceea ce sapa in el de multa vreme. Citesti ultimele randuri ale unui scriitor ratat care si-a uitat propriile sentimente si si-a ingropat simturile in ratiune si secunde. Ai in fata ta dovada vie a faptului ca m-am autodigerat in incercarea mea de a fi... om. Am cazut prada carnii si a slabiciunilor umane pe care le-am condamnat in fiecare gest sau litera asternuta pe hartie pentru multa vreme. Imi amintesc ca erau ani in care consideram ca singurul meu scop pe aceasta lume e sa indrept rasa umana si sa ii critic defectele. Credeam cu ardoare ca Dumnezeu m-a inzestrat cu acest har de a scrie tocmai pentru ca pot sa fiu un judecator si sa transmit omenirii tot ce ar vrea El sa spuna. Pe atunci inca mai credeam intr-o forta divina. Dar nu te amagi, credeam in ea doar pentru ca ma alesese pe mine si imi acceptase superioritatea. Apoi am realizat ca nu am nevoie de nimeni si ca ii sunt superior oricarei forme de viata de pe aceasta planeta sau de pe oricare alta. Dumnezeu era o jucarie pentru mine, iar eu eram creatia sau invatacelul care a reusit sa-si intreaca maiestrul. Am fost un nebun.

Viata mea a fost bucati aruncate de puzzle si eu in centrul tuturor. Nu am avut nicio clipa sau moment de iubire, compasiune sau afectivitate. Nu m-am injosit intr-atat incat sa convietuiesc sau sa relationez cu alte fiinte inferioare mie. Cel mai mult ma iritau toate dramele personale pe care aceste fiinte le aveau. Dependenta. De fapt, usurinta cu care isi creau legaturi, unele intre celelalte si deveneau dependente intre ele. Si toata acea suferinta exagerata, nu mi-am permis niciodata sa plang sau sa sufar. Am fost zdrobit, calcat in picoare si ranit de prea multe ori ca sa aleg cea mai semnificativa rana si sa o povestesc aici. Au fost multe, dar nu le voi recunoaste niciodata si nu iti voi povesti de ele. Nici tie, nici altcuiva.

Tot efortul si conservarea intelectuala pentru ca sa sfarsesc ca intr-un film de prost gust, indragostit de o femeie. Sa te las pe tine sa-mi inghiti literele si sa imi ascunzi ideile, sa fiu copilul tau si sa nu simt altceva decat iubire. Sa nu pot sa vorbesc despre asta, sa imi fie frica sa recunosc, sa ma simt haituit in propriul meu corp si sa ma ascund in orele de somn. Sa ajung sa ma mint ca nu mai stiu ce gust ai. Sa nu pot sa scriu adevarul stiind ca voi citi dupa aceea. Sa imi impun sa uit ca te-am iubit candva, ca tot ce simt pentru tine e real.

Sa imi fie frica sa simt...

Nu am fost niciodata un artist si asta nu a fost niciodata in planuri. Nu am avut introducere, cuprins, incheiere, nici macar ordine cronologica in ce am scris. Nu stiu inca sa scriu despre dragoste cu toate ca nu mai pot sa scriu despre altceva. Mi-am uitat ratiunea si te-am lasat sa ma ciopartesti.

Iar acum sunt puzzle-ul tau. Un scriitor ratat si o femeie pe care o iubeste. Cum poti sa scrii despre iubire?

Gilberto Santa Rosa - Mentira

Asculta mai multe audio diverse

Pulbere de dor

Nu m-am gandit ca te voi vedea vreodata imprastiata. Ca voi avea ocazia sa iti admir fiecare colt, muchie in toata splendoarea ei (chiar si cele tocite). Nu m-am asteptat sa fiu tocmai eu cel care va asista la acest declin corporal sau ascensiune spirituala, cum vrei s-o numesti, a fiintei tale. Nu am indraznit niciodata sa sper la un asemenea festin. Departe de gandurile sau intentiile mele.

Am inceput sa te jupoi abia dupa ce am fost sigur ca gesturile mele nu vor mai avea nicio importanta in ecuatia ce-ti poarta numele. M-am asigurat ca imi voi impregna amprentele pe fiecare milimetru al corpului tau pentru ca pana si zeitatea ce te va judeca mai tarziu sa stie cine ti-a fost stapan. Sa cunoasca martorul mortii tale. Singurul. Te-am privit cu mila si am studiat atent toate foitele ce te alcatuiau. Pareai atat de fragila acum, tanjind dupa inca o respiratie sau un firicel de suflu, incat aveam impresia ca pot sa te zdrobesc pana si cu privirea. (M-am ferit sa te privesc la inceput)

M-am pierdut de multe ori la cotitura si am regasit cu greu traseul potrivit. Doamne, cat am alergat. Mi-am plimbat sufletul si irisul prin toate cotloanele trupului tau gol, am intrat unde mi-a fost permis, am invadat locurile interzise. Te-am udat cu lacrimi, iar apoi am ras de ridiculitatea mea si mi-am reluat rapid, dar cu o oarecare greutate, postura de calau. Am suferit. M-am batjocorit si mi-am sugrumat ignoranta. Am inteles tarziu ca toate acestea nu mai cantareau nici macar un gram si tu ai fi avut nevoie de mult mai mult.

Ti-am evitat ochii si ti-am cautat disperat buzele. Le-am sfasiat cum am stiut eu mai bine si ti-am pastrat gustul in toate celulele ce ma alcatuiau. M-am oprit pe fiecare cuta a pielii tale si m-am abandonat pret de cateva ore. Stateam pitit si ascultam fiecare adiere a firelor de par. Iti simteam pana si pulsul uneori (cand se auzea). Mint (dar ce mai conteaza, acum, o minciuna in plus). As fi vrut sa-ti aud pulsul. Sa am cadrul necesar pentru a-mi putea imagina ca trezesc ceva in tine. Ca oxigenul din interiorul tau va urma, fie si pentru o secunda, cursul pe care eu il aleg. Am asteptat cu nebunie acea utopie. Am desenat-o in creion, am aruncat apoi toate schitele si am colorat-o cu vopsea. Cata hartie irosita.

Mi-am inecat amarul in tine. Si m-am infruptat, drept recompasa, din fiecare bucata de carne ce-ti purta parfumul si mi-a picat in mana. Am fost o bruta, o recunosc, dar grotescul nu mai are acelasi impact acum, dupa tot ce s-a intamplat intre noi doi.

Nu imi mai amintesc sa mai fi ramas ceva din tine dupa ce am terminat. Nu mai stiu daca am lasat vreo dovada a faptului ca vreunul dintre noi a existat. Ti-am inghesuit intreaga existenta in mine si apoi m-am abandonat. Ce era sa fac? Nu stiam ca e chiar atat de greu sa faci dragoste.



Nightwish - While your lips are still red

Asculta mai multe audio rock

Am urmarit-o in fiecare zi timp de un an. Am asteptat-o in fiecare dimineata la 7:35 fix (plus/minus 5 minute in zilele mai proaste) si am condus-o cu privirea in fiecare noapte, fara ora fixa de data aceasta.

Am imbracat trotuarul din fata blocului cu ipostazele ei. A devenit un fel de tabel cu fazele lunii. Doar ca erau ale ei. Si, evident, se repetau si ele. Mi-am sters intreaga viata pentru ca sa o las pe ea sa incapa. Si mi-a ocupat incet, apoi abuziv, gandurile si coridoarele. Nici macar in dulap nu a mai ramas spatiu, iar jumatate din haine le-am mutat la mama. Am dormit putin si niciodata singur. Am avut grija sa desenez si in vise bucatele din ea. Am dezbracat-o si am imbracat-o de o mie de ori, ca un nebun infometat, fara pic de romantism. Am fost o bruta de fiecare data cand am muscat din carnea ei dulce si m-am infruptat din sangele caldut. Dar s-a facut repede 7:15 si am plecat spre cealalta ascunzatoare, unde ma astepta, din nou, imbracata in hainele ei rupte si murdare, ea.

Nu am aflat nimic. Nici macar nu i-am adresat vreodata un cuvant, un zambet, nimic. Am privat-o de orice drept de a-si cunoaste propria umbra. Pentru ca, e bine de lamurit de la inceput, o cunosteam mai bine. Stiam mult mai multe despre ea decat oricine altcineva. Dar, ca toate celelalte 87 de persoane de pe lista mea, ea era doar o tinta. Una in plus.

Dar despre ea... nu am aflat nimic. Nici macar care e adevaratul nume. Asta pentru ca am avut grija sa ii dau altul in fiecare fantezie. Iar la sfarsit... nu mai stiam nici macar care e culoarea ochilor ei. Doar ca avea la un moment dat pupila dilatata si buzele insangerate. Am urmarit-o un an.

Si mai am inca 136 de zile. 7:32. Perdeaua se misca putin. Pare ca va iesi. Incepe.