Franturi din tren (II)

Ti-am remarcat ochii ascunsi de cand m-am urcat pierduta in tren si mi-am ratacit bagajele printre ale unor oameni necunsocuti, putin cam nesimtit, dar nu intr-atat incat sa le acord atentie. Te-am plasat in ierarhia calatorilor "studiati" undeva pe la sfarsit, fiind prea retras in coltul tau pentru a apuca sa te observ sau sa dezvolt teorii pe seama ta. Te-am sesizat, in schimb, de cateva ori, cand mai mergeam la baie (trecand inevitabil pe langa scaunul tau) incercand sa iti surprind privirea fara urma de reusita. Te fereai de fiecare data, de parca paginile vechi ale cartii pe care o tineai timid in mana te-ar fi ascuns undeva departe de agitatia trenului si privirile nedorite ale trecatorilor. Mi-ar fi placut sa vad cum ai fi reactionat la o situatie neprevazuta si incepeam sa ma gandesc chiar la o posibila inscenare care sa imi ofere sansa de a te smulge din anonimat. Prea mult efort... si pentru ce?!

Ceea ce era ciudat e ca nimeni din tren nu reusea sa imi capteze atentia pentru suficient timp incat sa ma simt intrigata, motivata de a urmari firul gandurilor mele, de a-mi imagina diferite situatii, de a proiecta. Ma pierdeam uneori in peisajul pictat prin sticla, dar nu pentru mult timp. De la un moment dat devenea frustant. Nu reuseam sa imortalizez nici macar un detaliu, vedeam pete de culori, imagini care imi bucurau retina, dar nimic mai mult. Langa mine, se contura silueta unei femei robuste, undeva la vreo 40 de ani, dupa aprecierile mele si destul de absenta. Chipul ei anost si patruns de riduri nu imi inspira nimic, poate doar imi inducea melancolie in vene. Nu stiu ce imi lipsea, sau care era obiectul dorului meu, cine imi provocase golul care se colora uneori in mine. Incetasem sa ma mai intreb. Ma intrebam, in schimb, cum as arata eu la 40 de ani. Nu stiam nici macar cum aratam acum...

Asadar, in asteptarea timpului, incepeam sa te urmaresc din ce in ce mai atent. Aveai ochii blanzi, ai unui animal haituit, nu le puteam deslusi culoarea. Stiu doar ca erau destul de intunecati incat sa ma sperie. Cu toate ca, tu erai cel fugarit si agasat in poveste. Iti miscai mainile cu atentie, de parca fiecare gest era studiat si pregatit cu mult timp inainte. Nu priveai niciodata inspre geam, te refugiai in paginile cartii ai carei coperta era stearsa de timp si praf. Era ceva la tine ce imi amintea... de ce imi amintea?

Mi-ar fi placut ca totul sa se desfasoarea ca in filmul pe care tocmai il vazusem, sa fiu o nebuna cu parul albastru, sa purtam o conversatie banala in urma careia sa descoperim ca mergem in aceeasi directie, dar gandeam, ca deobicei, prea departe. Erai inca un trecator.

Si totusi...daca ti-ai ridica ochii macar o data, un alt gest. Aranjeaza-ti, te rog, gulerul de la camasa, nu iti sta bine, iti confera un aspect neingrijit. Inchide putin cartea atat incat sa imi permita sa observ in cate randuri te-ai furisat pana acum si cate ascunzatori mai ai. Bea putina apa, e important pentru ca sa nu te deshidratezi. Spune-mi de ce imi amintesti. Inchide ochii. Adormi, la fel de timid. Uita unde esti... si lasa-ma sa iti desenez povestea. Doar atat...

Cativa straini s-au urcat din nou in tren, aud fosnetul gentilor. Doamna de langa mine iese la o tigara (nu are verigheta pe mana), controlurul mai face inca un tur. Se schimba culorile, parca sticla imi pare mai murdara. Soarele incepe sa se plictiseasca de noi, in seara asta nu vor fi stele. Mai beau o gura de cafea, ii savurez aroma, inchid ochii din nou, uit ceasul, ascult galagia si trece...

Ramanem noi doi, noi doi si doamna fara verigheta. Ma apropii cu ochii intredeschisi si umflati, iti iau cartea din mana, o cantaresc din priviri. Te ignor, nu stiu nici macar daca reactionezi. Iti spun ca mi-ar placea sa o citesc, pare interesanta si ma retrag din nou la locul meu.

Dimineata miroase a naftalina si umezeala. Te vad la locul tau cu gulerul aranjat si ochii fixati pe cartea de langa mine. Imi ridic privirea timida, te tintuiesc, dar nu reactionezi. Multumesc pentru ca ma lasi sa ma ascund cu tine.

Calator necunoscut, ma lasi sa iti imprumut directia? Promit sa nu fac mult zgomot.

Stefan Banica - Strange-ma-n brate

Asculta mai multe audio blues

Franturi din tren (I)

I

Perna de langa miroase dubios de tare a parfumul tau. Se ascunde sub cearceafuri amintirea noptilor trecute, buzele tale strivindu-se de ale mele. Inca mai pastrez gustul dulce-amarui. Imping plapuma, pernele...arunc tot asternutul. Rastorn cana, pacat, mai era o gura de cafea, si ma tarasc pana la baie cu nimic pe mine inafara de sufletul tau. Te urasc si te iubesc intr-un mod zgomotos, ca si cum mi-as sfasia tot trupul si m-as preface in scrum. Poate de acolo e scrumul de tigara de pe masa. Procesul se repeta doar.

In realitate, nu te iubesc catusi de putin. Apa rece care curge prin robinetul ruginit imi aminteste ca te doresc cu o pofta inimaginabila, dar nimic mai mult. Nici macar nu stiu timbrul vocii tale, dar as putea sa desenez cu o minutiozitate uimitoare fiecare particica a corpului tau gol. Pacat ca nu am talent, nu am avut niciodata. Nu stiu cum te cheama, de unde vii si cum ai ajuns in viata mea. Imi amintesc doar noptile petrecute impreuna. O papusa fara identitate. Atat.

Se poate presupune ca sunt incapabil sa nutresc sentimente de acest gen fata de o persoana de sex opus. Nu imi iubesc prea mult nici mama, imi amintesc din cand in cand ca ar trebui sa ii spun la multi ani si sa ii mai ofer pentru cateva ore compania mea. Pe tata, in schimb, l-am idolatrizat mult timp. Mic copil, tanjeam sa ajung la fel ca si el, sa lucrez in acelasi domeniui. Il sorbeam din priviri la fiecare gest al lui pentru ca mai apoi sa il studiez si sa il repet de suficient de multe ori in onglinda pentru a fi capabil sa il reproduc. Eram tentat de multe ori sa imi ignor mama, sa evit sa imi construiesc o gandire proprie sau un ideal in viata. Singurul meu scop si cel just, dupa credeam pe atunci (copil prost), era sa ajung cel putin la nivelul lui si mai mult decat atat, sa ajunga sa fie mandru de mine. Urmaream mereu sa vad sclipirea aceea in ochii lui. Mandrie. Nu cautam iubire, afectiune. Cautam doar recunostinta si rasplata pentru faptele mele.

Nu am regasit niciodata acea sclipire, iar idolatrizarea s-a sfarsit undeva pe la 14 ani, odata cu ideea sau sentimentul ca viata merita traita. Am inceput sa urasc atunci si acea presupusa divinitate pe care o regaseam de multe ori in rugaciunile mamei. Si astazi mai gasesc vinovati pentru moartea lui. El fiind principalul. De atunci s-au stins toate sperantele cum ca eu as putea deveni o persoana mai buna.

Au revenit la un moment dat cu aparitia ta, dar au durat putin. Nu pot sa iubesc, nu am de ce. Am incetat sa fac lucruri fara a primi garantii, iar viata nu ofera niciodata garantii. Pentru tine, cu atat mai putin. Stiu ca existi si ca esti aici pentru ca iti simt caldura. Te iau asa cum esti, ne omoram dorinta, sorbim fiecare din intimitatea celuilalt, devenim amanti, iar apoi iti iei hainele si pleci. Niciodata nu te vad dimineata, dar nici nu m-am obosit sa te caut. Ne continuam viata straina, fara sa asteptam, niciodata, unul pe celalalt fara promisiuni, fara garantii.

Cafeaua e amara astazi. Nici zaharul nu o indulceste. Astazi gustul tau a ramas putin mai mult si as prefera...mi-ar placea sa nu te vad deseara. Nu vreau sa iti stiu numele. Nu te iubesc, nu existi.

II

- Astazi te doresc mai mult decat deobicei…

- Eu nu. Cine esti?

- Stii ca asta nu are nici cea mai mica importanta. Nu am nume.

- Trebuie sa ai unul.

- Nu ne cunoastem. Suntem amanti, atat. Nu trebuie sa ne intereseze mai mult.

- Si daca nu mai vreau?

- Atunci voi pleca si ma voi ruga sa nu ne mai vedem vreodata.

- Ce mai astepti?

- Un sarut.

Am avut-o pentru ultima oara in noaptea aceea. Nu mai imi amintesc cand a plecat, stiu doar zgomotul usii trantindu-se si bucatile de tencuiala de pe jos. Am sters tot. Si nu a mai venit.

Te caut, te astept si poate…te iubesc. Dar nu mai esti, am pierdut garantiile. Sau nu le-am avut niciodata. Nu mai stiu.

…ai sa vii.

"Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te indoiesti cel mai mult" [Mihail Drumes, "Invitatie la vals"]

Bosquito - Tigano

Asculta mai multe audio diverse

V (In ideea ca vei gasi candva aceste randuri...)

Povestea nu are un final. Poate ca tu te-ai asteptat ca el sa apara si sa fure rolul personajului principal, sa se indragosteasca sau pur si simplu sa gaseasca un firicel de speranta in el. Tu, pe de alta parte, te-ai asteptat ca el sa nu mai apara, ea sa isi continue viata in monotonie si sa ajunga la un moment in punctul din care a plecat. Sa permita amitirilor sa iasa de sub pat si sa revina la povestea veche. Dar ceea ce niciunul dintre voi nu ati inteles e ca cersetorul e o iluzie.

Am asteptat o vreme. Omul cu ochii blanzi nu s-a mai intors. Am fugarit amintirea lui prin toate colturile pe care le-am gasit. Am intrebat vecinii si am agasat oamenii de pe strada cu disperarea mea. Mi-am pierdut inca o data individualitatea, agatandu-ma de un alt vis care nu imi era destinat mie. Aveam nevoie de o iluzie ca sa inteleg.

Am disparut din viata tuturor apropiatilor mei pentru un timp. Am devenit alta persoana. Una care avea niste idei diferite. Mi-am recitit foile, dar mai apoi le-am aruncat la gunoi. Le-am apreciat ca fiind destul de bunicele, dar provocau un zgomot care ma zguduia. Miroseau a el si erau patate cu amintirea ta. Inainte sa le arunc am inteles.

Cat despre tine, ti-am scris o mie de scrisori. E cate una in fiecare cos de gunoi pe langa care am trecut. Ti-am lasat cateva si prin parcuri, pe bancile mai retrase. Nu ma voi intoarce, nu mai am la ce. Lumea e plina de cersetori, sunt destui pentru o viata. Te-am pierdut, dar ti-am pastrat amintirea in toate hartiile. Poate o sa o gasesti si tu pe a mea, candva. Sau poate vom ramane doi straini care fugaresc iluzii.

Maine...maine poate te iubesc

Whitney Houston - I will always love you

Asculta mai multe audio diverse

YouthBank isi cauta membri noi!

Fă parte din cea mai tare echipă de liceeni!

Aplică la YouthBank și alege să faci o schimbare reală în viaţa ta și în societatea în care trăiești. YouthBank încurajează implicarea tinerilor în viaţa comunităţii şi asumarea unor roluri active în sprijinirea semenilor. Este o excelentă şcoală de dezvoltare personală. Prin implicarea directă a tinerilor în acţiuni comunitare ei câştigă încredere în propriile forţe, dobândesc abilităţi de comunicare, negociere, administrare financiară şi de conducere.

Zeci de proiecte finanţate, sute de apariţii media, mii de beneficiari si o multitudine de zâmbete aduse pe feţele oamenilor - acesta este bilanţul celor 4 ani de implementare în Cluj-Napoca. Cel de-al cincilea an YouthBank promite să continue să răspundă provocărilor din comunitate și să dovedească din nou că tinerii doresc și pot să facă o schimbare.

Iată ce ne spun doi dintre tinerii care au ales să facă parte din echipa YouthBank:

“YouthBank e șansa de a fi noi înșine. Un program care îţi permite multe și te lasă pe tine să decizi în ce măsură vrei să te implici și cât vrei să beneficezi de pe urma lui. Noi am fost norocoșii care au intrat într-un cadru format, cu puţine șanse de eșec și cu multe oportunităţi în faţă. Ne-a mai ramas doar să depășim așteptările, să ne dorim să creștem odată cu programul, să ne lăsăm amprenta asupra lui, să fim cu adevărat o echipă. Mai mult decât atât, am găsit idei în comunitate, am realizat că există potenţial. Am văzut cum prind contur schiţele de pe hârtie și se transformă în niște proiecte reușite.” Irina Suătean, generaţia 2009-2011

“Dupa doi ani de zile în care am fost membru în echipa YouthBank, pot să spun că acest program este unul complet pentru orice liceean cu iniţiativă. YouthBank m-a învăţat să îmi organizez timpul și munca, m-a ajutat să am tot timpul un punct de vedere obiectiv și pertinent și m-a învăţat să preţuiesc munca în echipă. Programul este pentru orice liceean o sursă nelimitată de cunoștiinţe, experienţe, distracţie și lume bună. Pentru mine, YouthBank a făcut anii de liceu mult mai frumoși și roditori.” George-Cătălin Muntean, generaţia 2008-2011

Cum poţi deveni membru YB?
Cei dornici să “ocupe un loc” în cea mai tare echipă de liceeni din România pot să trimită la adresa youthbank@fundatiacomunitaracluj.ro CV-ul însoţit de o scrisoare de intenţie în care să răspundă la întrebarile:

• Ce ai schimba în jurul tau?
• De ce crezi că TU poţi fi un agent al schimbării?

Termenul limită de trimitere a aplicaţiilor este 10 Octombrie 2010.

Găsiţi detalii complete despre programul YouthBank și despre procesul de selecţie a membrilor noi pe site-ul www.youthbankromania.ro, sectiunea Cluj

IV

Sunt momente in care iti doresti sa stingi lumina si sa uiti unde esti. Sa iti proiectezi imaginea locului unde vrei sa fii, acolo, undeva, cat mai departe. De ei, de lume, de tine.

...de mine

Se presupune ca noaptea e un sfesnic bun, aud asta inca din copilarie, fara prea multe dovezi cum ca ar fi adevarat. Cel putin noaptea asta nu s-a straduit deloc sa confirme afirmatia. Dimpotriva. Ma simt ravasita. Ca si cum toata viata mea a fost inghitita de zatul cafelei care zace in cana de pe birou. Totul e alb si nu, nu imi da deloc senzatia de puritate sau de liniste. Ma sperie. Ma izoleaza de o realitate pe care pana ieri o numeam "a mea". Nu mai gasesc nimic din mine in ea. Nici nu stiu daca a fost vreodata. Nu mai am nimic. Nici macar pe tine.

Ceea ce a urmat dupa asta e destul de simplu. Am scris un bilet parintilor mei, unul destul de confuz, cu toate incercarile mele de a parea cat mai natural si firesc. Pe scurt, le-am spus ca plec, ca sunt bine si ca vor auzi de mine in curand. Nu am mintit cu multe. Am platit chiria pe urmatoarele doua luni, am anuntat ca nu voi mai ajunge la servici, am strans foile scrise noaptea trecuta, am luat un termos cu, cafea, creioanele, o jacheta, o carte si o patura in caz ca e frig. Pe tine te-am lasat tot acolo, sub pat si ti-am cerut scuze ca te parasesc inca odata asa, pe neasteptate. Nu o sa iti lipsesc oricum. Stai tot timpul acolo. Am lasat urmele vietii mele din carton sa se scurga o data cu cele din urma lacrimi. Si cam atat.

Am plecat.

Se spune ca e greu sa lasi in urma ceva ce a facut parte din viata ta pentru o buna bucata de vreme. Eu o las acum pe toata. Si nu stiu cat mi-e de greu. Nu pot sa constientizez sau sa imi masor sentimentele dupa niste parametrii impusi de asa-zisa societate care ne conduce. Vreau sa sterg amintirea a tot ce a fost. Poate peste cateva zile voi realiza ca trebuie sa exist si ma voi intoarce. Poate voi ajunge chiar sa savurez din nou monotonia care imi inconjura zilele, dar pana atunci... vreau sa respir. Si sa il caut.

Ciudat e ca imi amintesc cu greu drumul pe care il parcurgeam fara dificultate in fiecare seara. Am impresia ca toate cafenelele au acelasi miros si un aspect mai mult sau mai putin asemanator. Imi fugaresc din nou gandurile printre dale si ma las purtata de imaginea lui. O proiectez de mii de ori, o sterg, o colorez putin mai mult in partea dreapta, ii luminez ochii, iar apoi ii inchid, ma proiectez si pe mine langa el, anosta, lipsita de culoare, cu ochii prafuiti, si apoi le sterg pe toate din nou. Las albul sa curete totul, sa ma inunde in asteptarea unui nou flash de lumina. Astazi nu imi mai lipseste culoarea. Nu mi-o doresc. Ma deranjeaza muscatele apatice care se ivesc de la cate un balcon, imi zgarie pupila, distorsoneaza tabloul.

Imi asez patura la coltul strazii, in locul gol care miroase a el. Nu ii stiu mirosul. Dar il intuiesc. Imi pun termosul aproape si imi pierd privirea printre randurile mazgalite noaptea trecuta. De data asta sunt constienta. Citesc.

...si astept. Fugind de tot, fac ceea ce am facut toata viata.

Il astept.



joshua radin & schuyler fisk - Paperweight
Asculta mai multe audio muzica

Epilog

12:41 a.m. Asa am inceput prima lucrare cap-coada care avea putin sens (mult pe atunci) si avea sanse sa para cat de cat reusita pentru un copil de varsta mea. Aveam nevoie, pe atunci, de un cadru fix, de o ora exacta, de momentul in care am oprit timpul si l-am retinut cat era nevoie pentru a-mi termina eu sirul gandurilor. Nu stiu, si probabil incerc sa imi amintesc fara rost, daca erau ganduri sau doar sentimente desirate care nu isi mai gaseau locul in interiorul meu si au sarit timide pe hartie.

Astazi nu ma mai ajuta ora, nici acel inceput pentru ca nu mai vreau sa prind timpul. Astazi am intors clepsidra, constienta fiind ca odata ce se va scurge ultimul firicel de nisip, gandurile se vor opri, hartia le va inghiti si vor disparea. Nu mai am nevoie de ele.

Vreau doar sa iti spun, tie, cel care citesti, desi as prefera sa nu existi, sa fii un personaj utopic al imaginatiei mele, ca mi-e frica. Mi-e greu sa o recunosc, dar mi-a fost frica de atatea ori, incat una in plus nu mai conteaza. Ma sperie ideea ca de data asta nu scriu pentru ca simt nevoia sa o fac, ca de data asta sentimentele nu vor sa mai sara pe hartie. Acum, sunt doar eu cea care vrea sa le elibereze, sa le lase aici, sa le uite. Vreau sa ma eliberez de ele, intelegi? Vreau sa continuu povestea. Si pentru asta am nevoie sa le stergi. Sa fii marea mea pentru cateva minute.

Voi incepe cu tine pentru ca esti poate cea mai mare dezamagire. Ar fi atat de multe lucruri de spus, poate prea multe cuvinte inghitite si uitate la momentul potrivit pentru ca sa mai poata fi conturate acum. Te-ai lasat modelat de o societate halucinanta pe care sustii ca o urasti. Te-ai adaptat atat de bine, incat nici tu nu vrei sa recunosti. Ai preluat tot ceea ce ti-au oferit, ai devenit unul dintre ei si te-ai infundat in mediocritate. Doar atat?! Ce dezamagire! Asteptam mai mult de la tine, asteptam si imi doream mai multe pentru tine decat pentru mine. Vroiam sa ajungi sus, sa treci printre ei fara sa privesti in stanga si in dreapta, sa stii ca le esti superior si sa nu te amesteci. In ce moment ai uitat toate astea? In ce moment ti-ai transformat idealurile in nimic? Pentru ce si de ce mai vii acum sa imi dai lectii? Da, stiu ca si asta te-au invatat. Trebuie sa ii educati si pe altii pentru ca sa supravietuiti. Asta e unul dintre principii. Dar ai uitat ca eu nu vreau sa fiu ca voi. Chiar nu poti sa iti dai seama ca toate asa-zisele tale dorinte sunt de fapt dorintele lor? Nu vrei nimic pentru tine. Aspiri sa faci parte dintre ei si sa contribui la binele si prosperitatea societatii. Te intreb din nou. Atat?! Nu indrazni sa imi vorbesti despre iubire! Habar nu ai nimic despre asta. Iubirea e ceva ce nu va invata acolo. Iar tu, nici pana acum nu ai inteles asta.

Nu te cunosc si ma doare sa te ascult. Esti ca si ei. ...o iluzie

Cat despre tine, nu am multe de spus. Tu ai ales calea mai usoara si erai predispus la asta. Era momentul sa iti doresti sa iesi in fata, sa fii si sa pari altcineva, sa uiti cine esti, sa iti gasesti un model (unul prost) si sa vrei sa il urmezi. Foarte bine! A fost alegerea ta si nu am de ce sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa progresezi, ba dimpotriva. Nu pot sa te invinovatesc pentru ca nu vrei sa iesi in evidenta pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce vrei sa pari. Stii, rolurile sunt ceva trecator. La un moment dat, toti se vor prinde de asta. Eu am avut ghinionul, sau norocul, nu stiu cum sa ii spun, sa imi dau seama mai devreme. Acum te urmaresc din spate, atunci cand ma simt in stare sa o fac. Am incetat demult sa ma mai ingrijorez sau sa imi doresc sa iti explic ca masca pe care o porti nu te duce nicaieri. Te las sa iti joci linistit rolul. Unora chiar le place. Dar ar fi bine sa fii constient ca persoanele care tin la tine, s-ar putea sa se sature sa te vada asa... si atunci iti va ramane doar masca si scenariul.

Pe tine te-am acuzat de prea multe ori. Am strigat, uneori ti-am dat de inteles (fara sa stiu daca ai inteles) si toate astea pentru ca pastram o speranta. Continuam sa sper ca la un moment dat ceva se va schimba si vei realiza. Ei bine, intr-adevar speranta moare ultima. Dar in legatura cu tine, pana si aia a murit. M-am plictisit sa fug dupa tine si sa iti spun sa vii si sa infrunti situatia. Tu esti cel mai putin constient dintre toti, ca timpul trece. Esti obisnuit sa traiesti in umbra si sa nu te afirmi prea des, sa nu deranjezi oamenii cu prezenta ta, dar sa ai multe pretentii. In ce moment ai castigat dreptul de a le avea si eu nu stiu? De ce esti atat de orb si refuzi sa dai naibii jos esarfa de la ochi? Eu nu mai astept. Pe mine m-ai pierdut pe drum. Continua sa fugi linistit, viata nu se va chinui sa te prinda din urma.

Voua vreau sa va multumesc. Si nu o sa spun prea multe pentru ca mi se pare prea nesemnificativ daca le scriu aici. Dar va iubesc si vreau sa va spun ca sunteti niste persoane minunate.

Despre tine nu o sa scriu prea multe pentru ca nu mai are sens. Mi-am dat seama ca reprosurile sunt inutile si unele lucruri trebuie sa le accepti asa cum sunt. Nu mai am demult pretentia sa schimbi ceva la tine, nici nu imi amintesc daca am avut-o vreodata. Asa ca te iubesc si te iert.

...am omis multe persoane importante (poate chiar cele mai importante) pentru ca, din nou, nu cred ca asta e locul potrivit pentru a le adresa ceea ce simt/gandesc vis-a-vis de ele. Simteam nevoia sa scot asta afara din mine si sa le scriu aici. Simteam nevoia sa te las pe tine sa le stergi. Nu incerca sa ghicesti [nu sunt numai personaje de sex masculin] si nici nu-ti bate capul prea mult cu ce e scris aici. Daca ai avut rabdare sa citesti pana la capat, iti multumesc. Treci mai departe si nu ii acorda importanta.

Va mai adresez cateva cuvinte voua. Incetati sa va doriti sa va indentificati cu majoritatea. Asta nu va duce nicaieri. Cautati-va o identitate proprie, ceva ce sa va reprezinte. Pierdeti timp! Si nu va fi nimeni mai tarziu sa va dea inapoi ce ati lasat acum in urma...

P.S. : Iti multumesc pentru ca ai fost marea mea

Asculta mai multe audio Muzica

Reflections of a Skyline