Noaptea s-a lasat cu o apatie deosebita. Parca razele de lumina s-au luptat mai mult decat deobicei. Eu am stat si am urmarit spectacolul de la balcon, cu ochii pierduti in linia orizontului. Aveam o pofta nebuna sa scriu, sa scrijelesc ceva hartie, sa imi alimentez amitirile cu povesti. Dar noaptea ma tintuia. Nu puteam sa ma misc si deveneam sclava ei.
Il cautam printre stele, amintindu-mi ca asa faceam si cu tine candva. Dar imi parea atat de departe acel moment, ca si cum privirea lui te-a sters din mine.
Ploua. Si e liniste. Se aud doar zgomote surde, dar pana si ele se pierd printre picuri de ploaie. Iar eu...adorm.
Se spune ca dimineata are o forta deosebita. Pentru mine teoria functioneaza numai invers. Prefer noaptea, poate si datorita faptului ca am fost nascuta putin dupa miezul noptii. Totusi, astazi e ceva diferit. Am chef sa ma ridic din pat devreme si sa dau drumul la muzica. Ma imbrac cu rochita colorata, imi fac cafea, o voi face la ibric de data asta, vreau sa ii simt savoarea, ud florile, deschid ferestrele, miroase a proaspat, soarele se ascunde, mai stai putin acolo, il rog, inca nu vreau sa imi furi amintirea zilei de ieri, aranjez patul, poate ar trebui sa sterg putin praful, si foile..., am lasat toate schitele imprastiate pe jos, as putea sa ajung mai repede la birou astazi, dar vreau sa merg sa ma inchid din nou in monotonie, daca le-as spune ca sunt bolnava, doamne, cat imi doresc sa stau putin acasa, sa imi ordonez gandurile si poate sa imi patez hartia cu ele, vecinele vorbesc din nou, dar astazi nu ma deranjeaza, m-as duce sa povestesc cu ele, oamenii se tin de mana la coltul strazii, parca blocul de vis-a-vis are o culoare mai intensa, pupilele calde de culoarea abanosului si stop.
Totul se imbraca in el si imagineaza visului de azi-noapte se imprastie in toata camera. Imi colorez peretii cu ochii lui negri, pana deseara...
Nu folosesc o tehnica deosebita, nu am nevoie de anumite conditii pentru ca sa scriu, nu sunt supersitioasa. In realitate, rareori am avut ocazia sa compun in adevaratul sens al cuvantului. Scriu, uneori chiar pagini intregi, alteori doar fragmente rupte, dar niciodata nu pastrez hartiile mai mult de o saptamana. Mi-e frica sa nu imi doresc la un moment dat sa le recitesc si sa am mintea destul de limpede incat sa realizez ca talentul meu e inexistent si ca si asta e doar o pasiune ratata care doar imi prelungeste agonia. Mai mult, nu vreau sa pastrez urme ale unor sentimente. De exemplu, tu nu trebuie sa apari in niciun rand, nici macar ascuns printre litere. Asa ca, le ard. Stiu, mirosul nu e tocmai placut dar m-am obisnuit cu el. E un fel de ritual purificator, iar faptul ca imi inunda narile sterge toate amprentele.
Totusi, prefer sa scriu in liniste. Ma deranjeaza orice sunet care imi poate aminti de realitate. Atunci, tai tot ce am scris, iau alta foaie si ma concentrez din nou. Nu recitesc niciodata. Nici macar dupa ce termin pentru a-mi verifica ortografia. Nu ar avea niciun rost, toate hartiile au acelasi destin. Si cel mai important, mazgalesc intotdeauna numai cand sunt singura. Nu imi pot permite ca cineva sa banuiasca de aceasta "pasiune cladestina". Stupid numita astfel pentru ca e de fapt o modalitate de regasire. Un joc ascuns.
Inca mai arde ceva in mine de aseara. Si mi-e frica sa caut creionul si niste foi goale pentru ca astazi sunt tentata sa incalc regulile. Stiu ca inevitabil, mina se va contopi cu celuloza si vor conduce la pupilele lui, iar dorinta de a avea cat mai mult din el in mine ma va indemna sa recitesc.
...e acel impuls care il conduce pe atlet spre punctul de "finish", e acel amestesc care face mancarea bucatarului delicioasa, e acea picatura de pasiune cu ajutorul careia pictorul contureaza detaliile, e acel bubuit pe care nu il pot ignora. Incep sa scriu. Intr-un mod inconstient, fara a reactiona la niciun sunet din jurul meu. Uit de mine si ma daruiesc cu totul pana ma imbin si eu cu hartia. Pierd din vedere ca e ora pranzului si ca stomacul cere cu disperare mancare, ca saliva se topeste si cantitatea de apa din organism scade considerabil, ca imi aluneca creionul din cauza umezelii degetelor si ca se contureaza bataturi, ca sudoarea se strecoara pe frunte fara delicatete. Scriu pana la epuizare.
...43 de greseli de ortografie. Sa spunem ca un numar acceptabil pentru un om care a scris mai bine de 15 pagini in transa. Am incalcat toate regulile, dar fara rost pentru ca am uitat tot ce am recitit. Nu reusesc sa imi dau seama daca a fost bun sau slab, daca urmarea un fir epic sau erau din nou franturi, daca erai si tu printre randuri sau era doar el, daca voi arde foile sau nu...
Pleoapele mi se inchid. Urmau multe complicatii si eram constienta de ele. Nu sunasem la servici. Probabil oamenii erau ingrijorati. Am mai multe mesaje in casuta vocala, dar nu le-am ascultat. Telefonul e scos din priza. Sunt epuizata si organismul isi pierde resursele.
Dar el...oare m-a asteptat?
E noapte din nou. Iar omul de pe patura veche imi bantuie gandurile. De data aceasta ma sperii. Trebuia sa fi mers si astazi la colt.
Am gresit.
[" Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?...", Poem de Nichita Stanescu]
Asculta mai multe audio Muzica
