[partea I : http://colorsaremagic.blogspot.com/2010/02/astazi-cred-ca-fost-un-curent-cald.html]
Nu am schimbat nimic in camera. Cartile si foile au ramas imprastiate pe jos zile intregi. Ma deranja oarecum sa respir aerul acela care se contopise inca o data cu respiratia ta. Ma axfisiam. Imi revenise si pofta de a ma juca putin cu nebunul, ametind pionii. Evitam sa cad din nou in ceea ce numeam eu "viciu". Tabla de sah trebuia sa ramana la locul ei.
Ma plimbam mult. Ieseam pe nesimtite din casa si ma trezeam doar pe la jumatatea drumului. Vanam amintiri, fugaream vise, mergeam cu ochii striviti in puncte fixe, fara o destinatie exacta. Poate tocmai asta ma linistea. Intotdeauna mi-a fost frica de finalizare. Puteam sa fac ceea ce mi se cerea, atata timp cat nu mi se impuneau limite. Incepeam multe proiecte, fiind entuziasmata de cantitatea enorma de idei care imi ataca neuronii, dar finalizam putine, prea putine. Si tu ai fost un proiect. Acel proiect pentru care le-am refuzat pe toate celelalte, pentru care i-am cerut timpului sa astepte, sa imi mai dea un ragaz, sa inteleaga ca sunt constienta ca ma asteapta ceva mai mare si nu vreau sa ma irosesc pe drum.
Ciudat, dar mi-a dat ascultare. Totusi, mi-e greu sa realizez in ce etapa ma aflu si e ceva ce ma bantuie de ceva timp. Ma simt un basm si ma intreb daca, cunoscundu-ma, nu voi considera mai usor sa reinventez caracteristicile basmului pentru a ma amesteca putin cu fantasticul si a lasa finalul deschis, cu un strop de ambiguitate. (desigur, o modalitate eleganta de a fugi) Presupun, oricum, ca am acceptat proiectul si ca ideea mi-a placut. Totodata, cred ca am avut cateva incercari timide de cercetare mai aprofundata in domeniu. Dar sunt sigura ca voi disparea in etapa implementarii.
In fine, ideea nu e sa gasesc comparatii absurde. Eu vreau sa fug si viata nu ma lasa. Valurile se aud prea puternic in mine si nu stiu sa joc rolul stancii. Nu se sparg. Ma ocolesc. Ca si cum cineva le-ar schimba traiectora in ultimul moment. Ca si cum eu nu as fi destul de puternica...
Nici nu sunt. Dovada e ca acum ratacesc din nou cu privirea impietrita undeva intre sticla murdara a geamului si bucataria vecinului de la etajul 2, din blocul de vis-a-vis. Te desenez si pe tine apatic, cu un contur tremurat, undeva, tot pe traiectoria asta, poate putin mai la dreapta.
Au trecut 2 saptamani. Nu ai venit.
Am asteptat pentru prima oara curentul, am ratacit. Nu l-am gasit.
Vineri, 23 februarie. Imi adun hartiile pentru a le imprastia din nou in curand. Mut mobila, imi deranjez vecinii, dar nu primesc reclamatii datorita absentei mele pentru mult timp de acasa. Suportau in speranta ca voi pleca din nou. Imi propusesem sa evit si asta. Nesimnificativ, dar ii aud vorbind pe scara blocului, nemultumiti. Descifrez si numele meu printre litere aruncate, dar nu am niciun motiv pentru a riposta. Am aruncat piesele. Am aruncat tabla.
Ieri am cumparat un tapet albastru. Nu imi place culoarea albastra, dar era singurul care arata incurajator, nu stiu de ce. Nu am avut curajul sa il pun, poate datorita si lipsei de interes care imi teroriza organismul hiperactiv. De fapt, nici macar nu ii vad folosul, atata timp cat parfumul tau persista sa imi otraveasca narile. (Ba da, am dat cu odorizante. Nu, nu au avut niciun efect. Asa ca sa nu va chinuiti sa imi dati sfaturi. Nu aveti nici cea mai mica idee cu ce fel de monstru ma lupt.)
Sambata seara a avut loc un eveniment ciudat. Camera mea se lupta cu tapetul insuportabil, care se dezlipea de pe peretii agasati. Eu stateam pe covor, inca asteptand sa vii si impunandu-mi sa realizez ca totul s-a dus, curentii nu sunt pentru mine. Ca deobicei, un sunet, de data aceasta altul decat cel al soneriei, mi-a perturbat starea de letargie. Era Victor. Sunase sa vada ce fac, raspuns pe care il stia si deci, intrebarea devenea retorica si formala. Mi-a spus ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Evident, am refuzat. Nu vreau sa ma compatimeasca sau sa ma oblige sa imi amintesc ganduri pe care le vizualizez zilnic. A insistat si dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa cedez, considerand ca nu mai vreau si nu am timp sa ma lupt pana si pe ceva atat de minor. Nu am timp?! Am tot timpul din lume. Oricum era cel mai facil si stupid pretext. (tipic mie)
Ne-am intalnit in parc. Nu vroiam sa vina la mine acasa, desi asta a fost propunerea lui initiala. Pe de-o parte nu puteam sa port niciun fel de discutie cu el acasa, m-as fi simtit inchisa, sufocata, in propriul meu spatiu. Pe de alta parte, consideram sacru locul in care te-am vazut pentru ultima data. Nu avea dreptul Victor sa imi distruga si aceasta iluzie.
Discutia a fost formala. Ascunsa. Se chinuia sa imi spuna ceva. Am ajuns sa vorbim despre viitorul carierei mele. (da, nu v-am povestit despre ea. un total esec, inca unul.) Ma compatimea, iar reactia mea era una usor de dedus.
- Totusi, ce vrei sa imi spui? Nu cred ca m-ai sunat ca sa invarti niste cuvinte asa incat sa sune frumos sau ca sa imi arati interesul tau asupra vietii mele dezordonate. Care e, de fapt, problema?
- Uite, Ana, l-am vazut si...
- O,nu! Daca vrei sa imi spui despre el poti sa te abtii. Sincer, nu am nici cel mai mic interes sa te ascult.
- E in oras. S-a intors.
- Foarte bine. Ma bucur. Si ce legatura am eu cu asta?
- Ana, stii ca eu tin foarte mult la amandoi, dar nu pot sa accept sa se joace asa cu tine. Te vad si stiu ca nu e ok. Pe de-o parte e amaratul acela de job, care iti acreste viata si la care vrei sa renunti, iar pe de alta parte, Luca, nu are niciun drept sa iti faca asta.
-Ok, am inteles ca ai o mare problema in legatura cu job-ul meu. De acord. Nu vad cine nu ar putea avea o problema cu el. E o adevarata pierdere de vreme, castiguri aproape inexistente si conditii deplorabile. E ceea ce am ales sa fac si deocamdata ma descurc cu asta. Cat despre el, ce te face sa crezi ca imi face ceva?
- Am discutat cu el. Ne-am intalnit aseara. Si tu, evident, ai fost unul dintre subiecte. E de o saptamana in oras si mi-a spus ca...
- Nu vreau sa stiu.
- E necesar sa stii. Opreste-te din a te purta ca un copil mic si rasfatat! Nu agreez deloc postura de intermediar in care eu singur m-am plasat, dar simt ca e de datoria mea sa fac asta.
- Hai scuteste-ma de povestea cu datoria! Spune odata ce vrei sa spui. Te ascult si apoi s-a incheiat subiectul.
- In sfarsit. Mi-a spus ca vrea sa se intalneasca cu tine sa iti spuna decizia lui. S-a gandit mult la voi si la ce s-a intamplat in ultimul timp. Era speriat de reactia ta si de ceea ce va insemna asta pentru el, dar hotarat. A spus ca e singura varianta si cea pe care si-o doreste. Nu l-am mai auzit niciodata vorbind asa despre tine, Ana. Parea prea hotarat. Si nu vreau sa ma gandesc ce efect va avea asta asupra ta.
- Bine. Acum mi-ai spus. Presupun ca ar trebui sa ma simt pregatita sa imi spuna in vreun fel saul altul ca s-a terminat. E absurd din partea ta sa crezi ca exista vreun om care se poate simti pregatit in fata unei asemenea discutii.
- Ana, stii ca orice s-ar intampla...
- Pot sa contez pe tine, esti prietenul meu, bla bla...Multumesc.
- Vreau totusi, sa iti spun ca stii prea bine cat tin si la Luca, doar ca de data asta nu sunt de acord cu ceea ce a facut.
- Victor, totul e foarte bine. Te rog nu te mai stresa. Eu trebuie sa plec. Vorbim.
M-am intors ca o furtuna acasa. Eram indignata si imi pulsa tot corpul. Parca sangele ar fi crescut brusc in volum si venele deveneu minuscule. Parca totul era pe cale sa explodeze. Am gasit pe pragul usii de la apartament ....
...un buchet de flori si un avionas din hartie...
Am luat avionasul in mana si am desfacut instinctiv hartia.
" Vrei sa te casatoresti cu mine?"
Luca
Silueta ta se colora pe scarile blocului.
["Si va veti lega intr-atat incat daca unul va plange, celalalt va simti gustul sarat" , Proverb]
A treia porunca : Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca : Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca : Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca : Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca : Nu pune in aceeasi oale rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca : Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic. A noua porunca : Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca : Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota." ,
Parca si peretii se incapataneaza sa imi aminteasca ca undeva si nu foarte departe, ma astepti. Parca totul a fost redactat cu grija pe un manuscris din secolul XVI, destul de devreme incat eu sa nu mai pot schimba nimic. Isi programasera de atunci ca eu voi fi piesa care le va conduce jocul. Am avut 5 ani in care sa il invat bine, sa stiu toate mutarile, sa invat sa castig. Acum am ajuns sa joc partida cea mai importanta, la care multi dintre apropiatii mei i-ar spune "partida vietii mele", utilizand o sintagma cam invechita si ridicola pentru mine. Nu stiu sa mut, dar nici nu e nevoie. E cineva in spate care face asta pentru mine si o face atat de bine incat nici macar adversar nu pot deveni.
Sunt doar un pion.
Oricum, am ascuns demult tabla de sah. Patratele ma oboseau. Acum vreau un joc putin mai colorat, de parca ar fi nevoie sa imi mai aleg ceva.
Am trecut de la ceai la cafea in incercarea mea de a uita ca acele ceasului se grabesc furtunos spre momentul in care soneria va suna si va trebui sa te vad din nou. Ultima data. Am spus "din nou" pentru ca e ca si cum te-as vedea si acum in fiecare coltisor al camerei mele. Ca si cum ai fi un monstrulet mic si narcisist care mananca vopseaua si lipeste poza lui peste tot. Tocmai de aceea am vopsit camera de trei ori. Niciuna nu a tinut. Poate de luna viitoare voi incerca cu tapet.
"Ultima data" pentru ca am o pasiune nebuna si ciudata de a lupta impotriva curentului. Tocmai de asta nu nimeresc niciodata valul potrivit. Astept mereu mareele si nu vin niciodata. De fapt, nu am nici cea mai mica intentie sa mint pana si o foaie de hartie, ele vin, dar eu nu mai sunt acolo. Asa ca pe nisipul meu raman intotdeauna urme. Le caut, le urmaresc, apoi ma sperii, fug, vreau sa le sterg si o iau de la capat.
Voi lupta si acum impotriva ceasului care ticaie ascutit. As putea incerca sa fac o alta mutare. Care nu se regaseste in nicio carte, care nu ti-o poate recomanda niciun profesor, de ce sa nu incerc sa fac mutarea mea?
Probabil ca nu am puterea necesara. Si deja incep sa imi racesc cafeau cu gandurile mele dezordonate. Nu imi place sa renunt la placerile mici, de fapt, sunt singurele care mi-au mai ramas. Pe cele mari le ratez mereu.
Adevarul e ca nu am chef nici macar sa ma imbrac. Sunt cu tricoul tau pe care l-ai uitat acum ceva timp, mult presupun, pentru ca nu imi mai amintesc circumstantele. Mai am o pereche de pantaloni scurti de bumbac care se arata timizi de sub tricoul impunator cu cel putin 3 marimi mai mare, si uite o chestie care intotdeauna mi-a placut la tine. Hainele tale imi sunt largi si devin deci, incredibil de confortabile pentru purtat in casa, unde de altfel, imi petrec si majoritatea timpului. Pana acum, luptandu-ma cu tabla si piesele, acum... cu niste carti incurcate de psihologie (de parca eu as fi persoana potrivita pentru asta), oricum, mai omor timpul.
Cat de stupida as putea sa fiu aparand in fata ta cu tricoul tau spunandu-ti "adio"? O, nu! Nu adio pentru ca asa e in toate filmele de prost gust. Iti voi spune "la revedere", dar va avea o intonatie grava, astfel incat sa intelegi clar mesajul. Sau poate iti spun ca nu mai vreau sa te vad, ca mi s-a racit cafeaua si ca iti urez o dupa-miaza placuta. Dar oare pe tine te intereseaza ca mi s-a racit mie cafeaua? Poate nici macar nu vei mai sta sa ma asculti. Oricum, asta va fi ultima data. Totusi, cred ca mai pastrez putin vopseaua, macar pana ma obisnuiesc cu ideea tapetului.
Pe scurt. Tot ce ai citit pana acum, cu putine exceptii, e fals. Sau poate ideea ca sunetul difuz al soneriei mi-a sagetat subit urechile mi-a dat peste cap toate conceptiile. Am aruncat tricoul. Mi-am luat blugii si un maieu colorat care imi evidentia talia. Mi-am pus lantisorul de argint la gat, inelul cu piatra albastra si am fugit la usa. (desigur dupa vreo 10 minute de asteptare)
- Buna!
Ai ramas impietrit in usa. Ma asteptam macar sa imi raspunzi la salut si ma irita ca nu faceai asta. Totusi, esti tu cel care esti aici, pe cale de a intra in apartamentul meu (sper la asta, desi nu vreau sa recunosc).
- Buna! Credeam ca ai treaba astazi...
- Da, am treaba astazi! Si?
- Nu pari imbracata ca o persoana care sta in casa si lucreaza.
- Ce te face sa crezi asta? - Esti incomoda. Mai ales tu, care probabil deja ti-ai imprastiat toate hartiile pe jos, cu ceasca de cafea si biscuitii langa tine. Nu ma inviti sa intru, daca tot ma asteptai?
- Intra. Nu te asteptam. I-am promis vecinei de la 2 ca ma duc sa o ajut la ceva la calculator. Asa ca, ai picat la fix. Tocmai vroiam sa plec.
- Mda...Dar ce problema are? - Cine?
- Vecina...la calculator..?!
- A, nu ii merge internetul.
- Ai devenit foarte priceputa in ultimul timp.
- Eram si inainte, esti tu cel care nu a observat. - Probabil, daca tu spui. Oricum, am avut impresia ieri ca vroiai sa imi spui ceva. Si m-am gandit ca poate ai nevoie de o pauza. Dar esti mai ocupata decat mi-am imaginat...
[Nu suportam sa ma aprobe pe acel ton ironic care devenea agasant.]
- Cred ca a fost doar o impresie...
- Inseamna ca ai dreptate pentru a doua oara pe ziua de azi, in defavoarea mea. Atunci, voi pleca. Imi cer scuze pentru deranj.
- Nu e nicio problema.
- Esti frumoasa, as fi fost gelos daca era un vecin la 2...
[Gata. S-a dus apararea mea! M-a luat din nou curentul si de data asta, am ajuns direct in mijlocul vartejului]
- Multumesc. Nu e, din pacate. - Noi mergem in seara asta la un suc, la barul care e vis-a-vis de Victor. Daca vrei sa vii...poti sa chemi si vecinul, daca gasesti unul disponibil.
- Nu te-ar deranja?
- La fel de mult cum pe tine te deranjeaza acum ca esti incurcata si nu stii ce sa faci pentru ca sa raman, dar cred ca pot sa ma descurc mai bine decat tine in a ascunde asta...
- Atunci ne vedem deseara.
Am ramas din nou in usa, invartind inelul in mod obsesiv. Il vedeam din nou deseara. Oare asta ma linistea in vreun fel?
Trebuia sa merg dupa el si sa il chem inapoi? Sau macar sa il mai vad o data? (Totusi, imi promisesem ca asta va fi ultima)
Aveam dreptul la inca putin?....
Urma sa plece peste doua ore sa isi vada parintii. Planul era sa stea acolo doua saptamani, dar nu stia inca nimic sigur. Venise sa imi spuna asta. Si toata povestea cu Victor si sucul era doar o mascarada, un alt truc.
A fost prima data cand m-am lasat dusa de curent. Adevarul e ca senzatia nu a fost chiar atat de rea. Macar i-am mai simtit buzele inca o data. Poate ca era ultima data...
Sau poate ca peste doua saptamani curentul va veni din nou...
["M-ai golit de cuvinte, numai sangele meu iti mai vorbeste", William Shakespeare "Negutatorul din Venetia"]
Aveam chef de o carte buna si o ceasca de ceai cald. O carte care sa ma scoata din banalitatea saptamanii si a zilelor ce urmeaza. Parca vremea incepea sa se indure de noi. Macar norii imi observau starea. Probabil pana si ei s-au saturat de privirea scarbita pe care le-o aruncam zilnic. De parca ei erau vinovati pentru ca planul 8 de la pagina 10 a agendei mele nu s-a dus la bun sfarsit. De parca planul era motivul nervilor mei. Agenda era prea putin importanta. Continea doar viata mea pusa pe hartie. Fara nicio legatura cu realitatea.
Nu suport sa imi vad nici prietenii. Am impresia ca si ei stiu atat de putine despre mine, cu exceptia catorva de care ma ascund. Mi-e de ajuns ca trebuie sa ma lupt cu mine si gandurile idioate care imi inconjoara capul si imi incurca logica. Cum sa le dau satisfactia de a prinde viata in laringele meu? Prefer sa pretind ca nu am nimic de spus, ca nicio noutate nu mi-a colorat sau sters viata. Totul e intr-o ordine normala. Cat de usor ma minteam...
Ma simt prost refuzand invitatii si inventand scuze. Parca m-as izola de o lume din care, pana acum cateva zile, nu puteam sa ies. Nu simt ca as mai avea nevoie de ea. Ma descurc cu un ceai si cateva pagini.
Oricum, sa nu ai impresia ca tu ai vreo vina in asta. Nu ai niciuna. Esti chiar unul dintre personajele episodice, amintite deabea la sfarsitul genericului. Nu mai stiu nimic de tine, desi nu ne despart mai mult de doua strazi. Nu as avea ce sa iti spun, ar fi inutil chiar sa te vad. Ti-as oferi doar o privire similara cu cea pe care norii o "primesc" zilnic din partea mea. Nimic mai mult.
Cartea. Destul de bunicica, cu un titlu promitator si un registru postmodernist care facilita lectura. Ceaiul era si el fierbinte, cu aroma de fructe si gustul acrisor al lamaii care se impleteau pe papilele mele gustative intr-o uniune exacta. Totul parea calculat la minut. Ca si cum toate planurile ar putea fi cu usurinta bifate. Asta daca nu ar fi sunat telefonul, anuntand existenta unui mesaj nou. Acel sunet deranjant care imi zgaria urechile.
" Ce faci? "
Te-ai semnat de parca nu as mai avea numarul tau memorat in agenda. Te-ai semnat cum o faci intotdeauna, pentru a accentua ca ai fost tu cel care a scris, ca existi si te incapatanezi sa ma faci sa simt asta. Care era nevoia ta de a sti orice lucru in legatura cu starea mea fizica sau emotionala?
Evident, mi-ai distrus inca o data toate planurile. S-au dus cartea si ceaiul. S-a dus orice alta ocupatie pe care as putea sa o gasesc in viitorul apropiat. Ai reusit sa le stergi cu cateva litere aruncate pe tastele unui amarat de telefon. Cat de stupida pot sa fiu in a sustine ca tu nu ai nicio vina in orice din ceea ce fac? Esti vinovatul ideal. Ies.
Fara telefon, cu geaca subtire, blugii negri si un tricou la intamplare. Stiam ca gasca s-a dus in parc la un suc, asa ca gasisem locul perfect in care sa imi ascund gunoiul. De ce sa nu merg, sa stau cu ei si sa ma prefac interesata de niste discutii mediocre si uzate? Oricum, nu am alta varianta pentru a nega existenta ta. Iar tu nu ma ajuti deloc cu asta.
Parcul parea abatut. Sau poate doar era doar o oglinda cu un scop precis. Simteam ca tot Universul conspira imptriva mea. Parca te-ai fi aliat cu toti, iar eu, victima, care lupta in zadar impotriva unui inamic invincibil. Uneori o vedeam asa. Alteori imi spuneam ca tu ai cazut mort in propria ta lupta si imi asumam oarecare merite pentru asta. Imi hranea intr-un fel ciudat orgoliul. Poate pana la urma totul se rezumase la asta. O lupta de orgolii. Sau poate era doar inchipuirea mea si lucrurile isi urmareau cursul normal. Oricum, parcul nu era cel dintotdeauna.
Ma asteptam sa apara o himera de dupa vreun copac. Sau chiar o armata. Sa ma invite in lumea lor, pentru ca mai apoi sa ma tarasca in ea fara ca macar eu sa le fi dat un raspuns. Incepusem sa ma gandesc ca poate tot ceea ce ma inconjoara e o lume acoperita de oglinzi cu scopul precis de a reflecta. Vroiam sa fug si ma ascund intr-un loc intunecat, fara nicio posibilitate pentru lumina de a patrunde acolo. Imi inchipuiam o conspiratie. Si oscilam intre o persoana eroica, demna de o bravura si un sclav al sortii care ingenuncheaza la primul strigat de durere. Nu suportam durerea. Prefer sa fug de ea, sa o pacalesc, sa ma mint ca nu o simt. E oricum in mine. Dar sunt putine momente in care reusesc sa accept asta.
Cred ca m-au trezit denivelarile din asfaltul, modelat sub talpile bocancilor. Eram aproape de cafeneaua obisnuita, locul unde intentionam sa scap, cel putin aparent, de tine. Am intrat, incercand sa adopt o expresie sugestiva si i-am vazut la masa din spate. Vlad m-a observat si s-au intors toti, surprinsi de revenirea mea in lumea cotidiana. Nimic neobisnuit . Te-ai intors si tu. Stateai cu spatele, pe unul dintre scaune, purtand camasa deschisa, in carouri care imi placea. La asta nu ma asteptam. Atunci m-am gandit ca nu mai exista tomberoane pe lume. Si am doua variante : ma chinui sa le fabric sau realizez ca nu am unde sa ascund gunoiul care l-ai lasat in urma. Zambeai si ma priveai fix. M-am apropiat si m-am asezat langa tine.
- Ai dreptate. Te iubesc si ma doare.
Te-am lasat sa imi mai scanezi inca o data privirea, apoi m-am ridicat si am plecat. Fara explicatii, fara tine.
Presupun ca am ales a doua varianta. (adevarul e ca nu mi-au placut niciodata tomberoanele)
"Ramai in bratele mele pana-n zori, si-apoi ramai inca o clipa" , Linda Macfarlane
Nu am reusit sa dorm deloc in noaptea aceea. Poate ar suna bizar pentru o persoana care asteapta o oportunitate, sa se gandeasca daca sa o ia in considerare sau nu. Mi se parea mai simplu sa stau acasa si sa imi vad de viata mea linistita ca pana acum. Sa o mai urmaresc din cand in cand in gradina, dar oare va mai iesi sa picteze? Cred ca aveam febra. Era ora 3:14 noaptea. M-am ridicat din pat, parasind asternutul ud de transpiratie, in favoarea covorului. M-am uitat la ceas cu speranta inutila de a-mi indica ora 7, la care toata casa incepea sa vajaie, moment care ma deranja cumplit in alte dimineti. Detest galagia si pretind sa nu fiu trezit cu urlete pentru ca fratele meu mai mic (a carui existenta am uitat sa o mentionez, nefiind atat de semnificativa pentru mine) nu isi gaseste ursuletul. Ciudat, dar acum tanjeam cu disperare dupa acea agitatie care, speram eu, va mai spulbera putin din tacerea care ma sufoca.
Cert e ca ceasul nu arata ora 7 si nici nu e stricat. Mai am cel putin 4 ore de chin, in care preferabil ar fi sa imi gasesc o ocupatie sau sa incetez sa ma gandesc la ziua de maine. Desigur, a doua varianta se elimina inca dinainte de a fi enuntata. Era genul de moment in care orice ocupatie ti se pare lamentabila, neinteresanta si insisti sa te gandesti la ceea ce te framanta. Si asta pentru ca nu sunt si nici nu am pretins ca as fi persoana care s-ar indura de propria sanatate mintala. Ador sa ma chinui si sa ma invinovatesc, la fel ca toate persoanele pe care le cunosc, mai putin una. Ma intreb in ce categorie se incadreaza Tania. Si astfel ajung din nou cu sirul ideilor la ea pentru a-mi pune o mie de intrebari si a ma tortura inca ceva timp.
Mama nu sufera niciodata. Cel putin asta sustine. In realitate, isi dedica majoritatea timpului invinovatirii si desfiintarii propriei vieti. E greu ca ceva sa o multumeasca sau sa ii depaseasca asteptarile. Nici macar nu mai stiu daca se mai preocupa sa isi creeze niste asteptari. Pe tata nu l-am mai vazut de cand aveam 2 ani si asta nu pentru ca nu as fi avut ocazia. Am avut-o de multe ori. Dar refuz sa il identific cu o persoana. Prefer sa ii pastrez imaginea neclara de cand cel putin aparent, stiam ca ma iubeste. Dupa aceea, a plecat. A fost decizia lui sa nu mai lase nicio alta urma in viata mea, iar eu doar am respectat-o. Nu mai stiu mare lucru despre el de atunci. Ceea ce aflu, incerc sa uit cat mai repede. Si prin asta fac ceea ce el si-a dorit. Mama s-a recasatorit acum 3 ani. Singurul contact pe care eu l-am avut cu eventimentul a fost realizarea prezentei mai multor persoane decat deobicei in casa. De atunci e galagie. Oricum, ideea nu e sa rememorez istoria familiei mele pentru ca nu sunt eu cel indicat sa faca asta. Stiu putine, atat cat consider necesar pentru a ma simti impacat.
Incepeam sa simt resfrangerea torturii psihice asupra corpului meu. Ma simteam slabit si aveam o puternica durere de cap. M-am zbatut de cateva ori pe covor, pana cand am adormit. Nu stiu ce am visat, dar m-am trezit urland. De data aceasta era dimineata.
Am pretins ca sunt bolnav si nu pot sa merg la scoala. Aveam destul argumente pentru a sustine asta, iar cel mai solid a fost starea in care mama ma gasise cand intrase in camera pentru a ma trezi. Eram treaz. Ma gandeam ca am o portita de scapare si pot sa ii spun asta si ei. Asa nu s-ar simti jignita de refuzul invitatiei, iar eu as scapa intr-un mod plauzibil. Adevarul e ca imi era groaza sa merg la ea. Nu m-as simti in largul meu acolo, asa cum nu ma simt in niciun loc care nu imi ofera o anumita intimitate. Pe deasupra, as simti ca o incalc pe a ei. Mai exista si problema discutiei care se anunta zgomotos. Nu puteam sa imi permit sa cad in ridicolul de data trecuta. Si totusi, era o oportunitate si nimeni nu ma asigura ca nu e singura pe care o voi avea.
Oare camasa bluemarin era potrivita? Sau ar trebui sa imi iau doar un tricou? Ma imbrac simplu, doar se presupune ca vin de la scoala. Diferenta e ca petrec putin mai mult timp in oglinda decat deobicei. Astept pana la ora 4, nefiind sigur ce inseamna "dupa pranz". Sunt sigur pe mine. Ma gandesc ce ar trebui sa ii spun, posibile raspunsuri care ar putea sa o impresioneze, replici de efect, cunostinte pe care ar fi trebuit sa le fi dobandit. In mod evident, uit absolut tot ce imi pregatisem, in momentul in care ies din casa. "Nu e nimic. Improvizez. Trebuie doar sa par credibil."
Casa ei. Si Tania intr-una din fustitele ei colorate, cu o clema noua in par si putin contur negru care ii evidentia ochii, intampinandu-ma cu un suras.
- Imi pare bine ca te-ai decis sa vii! Intra!
- Ar fi fost nepoliticos sa refuz invitatia. In plus, sunt curios sa iti vad tablourile.
- Sunt convinsa ca deja ai avut ocazia sa observi o mare parte din ele. Nu cred ca iti voi prezenta nimic nou, din pacate.
- Te inseli.
- Poate. Oricum, astept o parere sincera din partea ta. Asteapta-ma aici. Ma duc sa aduc ceai si niste fursecuri.
[A fost plecata pentru scurt timp, de unde am dedus ca totul era pregatit. Se astepta sa vin, sunt convins de asta. Nu am apucat sa observ mare lucru in jurul meu. Eram stresat, dar simteam o ciudata forta care se contura in interiorul meu. Imi impuneam sa uit de complexe si sa imi ascund frustarile. Sa ma simt, macar o data, cu adevarat puternic. Sigur pe mine.] - Tablourile sunt in camera mea. Am un micut atelier de pictura acolo. Haide!
- Si totusi preferi sa pictezi afara...
- Da, normal! Nu este nimic atractiv intr-un spatiu inchis. In plus, nu am deloc inspiratie. Imi place libertatea pe care mi-o ofera spatiile deschise, aerul, culorile pastelate. Cum a fost la scoala?
- Aa..ca deobicei. [Ma prinsese.]
- Ai avut ore grele? - Nu. Tu? - Ziua mea a fost frumoasa si intentionez sa pictez deseara. Ma simt pregatita sa privesc apusul.
- Nu il privesti in fiecare zi? [Uneori aveam impresia ca e din alta lume. Gesturile, privirile, replicile, toate pareau sa intruchipeze un tot care nu puteam sa concep ca a fost conturat aici, din aceeasi materie. ]
- Nu, mi-e frica de apus.
- Esti prima persoana pe care o auzind spunand asta. E ideea de intuneric cea care te sperie?
- Cateodata am impresia ca glumesti, Vlad. Sunt destul de mare incat sa nu imi mai fie frica de intuneric. Imi place noaptea, mi-e doar frica de apus.
- Nu inteleg. [Imi propusem sa fiu credibil si primul pas pentru a reusi asta era sa fiu sincer. Nu intelegeam la ce se refera si nu aveam de ce sa ascund asta sau sa pretind altceva, desi probabil in alta situatie as fi facut-o.] - Nu prea sunt multe de inteles. Ma sperie din mai multe motive. Poate simt ca am lasat o parte din mine undeva, la un apus...Si mi-e frica sa o regasesc.
[Isi pierduse naturaletea pentru o clipa. Avea privirea pierduta in gol si parca, chinuita de durere. Nu stiu de ce, dar nici nu am indraznit sa intreb. Am tacut.] - Am ajuns. Aceasta e camera mea!
[ Ma observa in timp ce admiram incaperea. Era colorata si asta am constatat prima data. Nu mai vazusem niciodata o camera atat de vie, de placuta. Pana si cartile din biblioteca erau imbracate in piele colorata in nuante diferite. Nu o cunosteam, dar rasuna atat de tare amprenta ei in fiecare coltisor al camerei. Realizam ca ma pierdusem, asa ca hotarasem sa ma indrept spre cealalta parte a camerei in care era, intr-adevar, un atelier micut. Ea tacea. Ii privisem fiecare pictura in parte, observand detalii pe care in gradina nu le remarcasem. Totusi, imi era frica sa spun ceva pentru ca nu eram persoana indicata pentru a se afla in postura criticului. Era un tablou acoperit cu o panza. Il observasem tarziu, iar ea parca astepta momentul.]
- Frumos! Cu adevarat frumos!
- Multumesc. Nu ma asteptam sa imi spui altceva.
- Nici nu as fi putut sa iti spun altceva. Tablourile tale sunt cu adevarat impresionante, cel putin pentru mine, un nestiutor in domeniul artei.
- Doar ma joc. Sunt departe de ceea ce vreau sa transmit si mai am inca multe de invatat. Totusi, am cateva tablouri destul de reusite. - Nu vreau sa fiu indiscret, dar de ce tabloul acela e acoperit? [ Ma omora curiozitatea.]
- E o supriza. Ia panza jos.
- Eu? Acum?
- Da! Doamne, Vlad, e doar o panza! Ma amuzi. [Ma indreptasem spre tablou. Am luat panza jos si am ramas blocat in mijlocul camerei, fara putere, fara siguranta. S-au evaporat toate intr-o clipa. Acum eram in plin camp de razboi, fara arma. Si trebuia sa castig batalia!]
- Ei, cum ti se pare? - Cand ai facut asta?
- De ce esti agresiv? Zilele acestea. Ce e, nu iti place?
- Ma deranjeaza. Nu era necesar sa ma pictezi. [Ma comportam ca un copil razgaiat.]
- Nu m-am putut abtine. Imi cer scuze daca te-am deranjat. Poti sa iei tabloul si sa il arunci daca vrei. Nu asta era intentia mea.
- Poti sa il pastrezi. Tu l-ai pictat.
[ Nu intelegeam in ce moment a avut timp sa realizeze un tablou cu mine. Ma simteam slab si cu o mie de complexe. Nu imi suportam imaginea de pe panza.]
- Mama imi spune intotdeauna ca sunt artista. Si imi spune atat de des, incat uneori ajung sa cred si eu asta. Si ceilalti ma vad tot asa. Percep doar exteriorul, personalitatea putin exuberanta, arta si ceea ce incerc sa transmit prin ea. Pana si tu ma vezi asa si tocmai de asta nu vei intelege de ce mi-e frica de apus.
- Nu e nimic rau in a fi o artista. Oamenii niciodata nu te vad ca ceea ce esti cu adevarat. Ei percep ce transmiti, iar tablourile tale sunt oglinda ta. [ Ma prinsese in discutie. Si incepeam sa uit de tablou. Prindeam din nou siguranta. Si ma simteam speriat de oscilarile din interiorul meu.]
- Nu stiu sa iubesc oamenii. Mi-am uitat iubirea intr-un apus. Si am lasat-o acolo.
[Nu stiam ce sa ii spun. Nu eram persoana potrivita si mi se parea ciudat sa mi se destainuie. Poate avea nevoie sa vorbeasca. Nu o intelegeam. Iubea? A iubit? Nu as putea sa ma obisnuiesc cu ideea asta. Ma simteam sfasiat si totusi, trebuia sa vorbesc. ]
- Tu iubesti viata, culorile! Nu pot sa cred ca...
- E altceva, Vlad. Mi-e frica de oameni.
- De ce m-ai invitat la tine acasa? Nu inteleg. De mine nu ti-e frica?
- Poate ca nu...
- Si de ce te simti acum pregatita?
- Credeam ca tu imi vei da puterea. Nu am mai spus nimanui asta. Esti naiv, esti un copil.
- A, deci asta e ceea ce ma face diferit? Faptul ca sunt doar un copil?
- Nu, nu ma intelege gresit! Ai reusit sa pastrezi copilul din tine. Poate in mod inconstient, dar ai facut-o.
- Iarta-ma, dar nu vreau sa fiu exponatul tau. Nu vreau sa ma pictezi sau sa iti gasesti in mine puterea de a privi apusul. Asa cum tu astepti de la ceilalti sa te priveasca pe tine, asa si eu, am aceleasi asteptari. Iti doresc curaj! Multumesc pentru invitatie. Pa pa!
Nu a mai spus nimic. Mi-a parut lovita de ceea ce spuneam, dar incomparabil cu ranile pe care ea le colorase in mine. Ma simteam incapabil de a o iubi. Dar o privisem si asta crease o legatura pe care nici macar eu nu mai eram in stare sa o rup.
Am plecat. Mama mi-a spus spre seara ca m-a cautat fata care locuia in vecini, dar eu inca eram bolnav.
[ Tu, am impresia, nici nu observi Cu ce iubire te pastrez in mine, Pe inima te port, te duc pe nervi, M-ai prefacut in cioburi si ruine.]
O priveam in timp ce desena in gradina. La inceput nu intelegeam prea multe din pasiunea ei. Ma multumeam cu admiratia. Nu ma saturam sa ii studiez fiecare gest. Ciudat era ca nu ma vedea niciodata, nici nu stiu daca s-a gandit vreodata ca mai este cineva in jurul ei. Sau ca gardul ce imprejmuia gradina era prea mic pentru a ii oferi intimitatea pe care eu cred ca si-ar dori-o. In realitate, nu stiu nimic despre ea inafara de ceea ce imi ofera zilnic in orele in care picteaza.
Mama nu are nici pe departe cea mai buna relatie cu vecinii, asa ca postura mea nu e tocmai una favorabila. Mi-e frica sa ma apropii de ea sau sa ii spun ceva. Nu stiu ce anume din interiorul meu ma obliga sa ma mentin in anonimat. Poate sunt doar aceleasi complexe dintotdeauna. Aveam impresia ca ea imi ofera libertatea dupa care tanjeam, dar ma inselasem. Inca nu reusesc sa imi depasesc teama. Acceptasem deja adevarul. Nu ma ridicam la nivelul cunostintelor ei, iar o discutie cu mine probabil ar fi doar niste minute in plus de mediocritate, departe de a atinge, macar asteptarile ei. Nu stiu de ce aveam impresia asta. Poate nu e adevarat. Poate ii sunt superior, dar cu siguranta nu sunt capabil sa arat asta.
O cheama Tania Petrescu si sta la numarul 9B pe strada Ciresilor. E la liceul de Arte si ia lectii de pictura in particular. Frumoasa, boema, cu ochii prea mari pentru fata de o forma nedefinita, undeva intre rotund si oval si poate putin ascutita la barbie. Buzele cu un contur bine definit, carnoase si expresive. Parul intotdeauna aranjat altfel, cu diferite cleme colorate si mersul de balerina. Delicat si elegant. Poarta haine in culori vii, fustite scurte in carouri si balerini (nu stiam ca se numesc asa pana nu si-a luat si mama o pereche).
O studiasem. Si erau mai multe de spus despre ea, dar niciodata nu am fost bun la exprimare. Stangaci, atat in scris cat si in vorbit. Asa ma defineau toti. Totusi, ma consider un tip destul de destept, desi nu prea vad la ce imi foloseste atat timp cat nu am gasit modalitatea de a arata asta. Uneori cred ca sunt atat de obisnuit cu anonimatul, incat am ajuns sa nu imi doresc mai mult. Nu ma simt deloc atras sau interesat de fete. Ma gandeam ca voi gasi intr-o zi fata care sa ma cucereasca si va fi singura la care ma voi uita in adevaratul sens al cuvantului. Sunt dezgustat de ideea de a privi in ochi mai multe fete, ma scarbesc toti acei care spun "te iubesc" mai multor persoane, chiar daca nu simultan sau intr-o perioada scurta de timp. Pentru mine trebuie sa existe doar una. Ceea ce nu am luat niciodata in calcul a fost reciprocitatea. Cred ca Tania este aceea, dar nu sunt deloc sigur ca eu sunt "acela" pentru ea. Asteptam o oportunitate pe care ma obligasem sa o iau in considerare. Macar atat. Dupa aceea, as putea sa incerc sa profit de ea.
A venit intr-o zi de februarie. Ningea. Curatam curtea la insistentele mamei si asteptam nerabdator sa apara de dupa colt. Terminasem orele mai devreme.
- Lasa-ma, te rog, sa te ajut! [ Oricat de frica imi era, nu aveam mai multe solutii. Cazuse. Eram acolo. Pur si simplu trebuia sa o ajut. ]
- A, multumesc! E doar putina zapada...
- Mda...Te-ai lovit?
- Putin la genunchi, dar trece. Mi se pare ca te cunosc de undeva. Hm...Vlad, nu-i asa?
- Da. Locuiesc la 9A. Probabil m-ai vazut pe aici.
- Tania, imi pare bine. Iti place pictura?
- Nu pictez.
- Imi inchipui. Te intrebam doar daca iti place.
- Da. E o arta frumoasa. Am citit recent o carte despre Rembrandt si mi s-a parut interesanta. [ Incercam sa o impresionez. Si reuseam, inconstient, sa fiu un mediocru in plus. Habar nu aveam despre ce vorbeam]
- Rembrandt...fara culoare. Totusi, probabil ca tie ti se potriveste stilul lui. Ce parere ai despre tablourile mele?
[ Era dupa cum ma asteptam. Si din nou, ipoteza se dovedise a fi realitate. Oare ma observase in timp ce o priveam? Ar trebui sa ii spun adevarul sau as da in ridicol? Esuam lamentabil. ]
- Nu am avut ocazia sa imi formez o parere. [ Reusisem sa gasesc replica oportuna. Eram mandru de mine. ]
- Nu? Credeam ca le-ai observat destul de atent in ultimul timp. Sau ma insel?
- Petrec mult timp in gradina. Imi place. Nu stiam ca te incomodeaza prezenta mea. [ Evitasem intrebarea si o faceam destul de prost. ]
- Of, nu fi prostut! Daca m-ar fi incomodat, ti-as fi spus. Uite, ce zici daca treci maine dupa pranz pe la mine? Iti arat cateva tablouri si poate asa ai ocazia sa iti formezi o parere...
- Nu e nevoie sa te deranjezi.
- Si incapatanat pe deasupra! Nu e niciun deranj. Ei bine, e decizia ta. Eu te astept si mi-ar face mare placere sa vii. Mersi pentru ajutor. Pa pa!
Ma lasase in mijlocul drumului. Nici macar nu am apucat sa o salut sau sa mai spun ceva. Am fost ridicol, nu era niciun dubiu. Dar chiar ma invitase la ea? Era o gluma proasta sau genul acela fete care pur si simplu vor sa se distreze, iar eu eram prostul perfect? Se juca sau chiar vorbise serios?
Poate raspunsul e simplu. E pictorita. Si maine sunt invitat in casa ei....
“Trupul tau care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri”, Omar Khayyam.
