duminică, 26 mai 2013

I'm Scared



Ti-ai lasat tigara aprinsa in scrumiera si ai plecat. La fel cum pleci intotdeauna, fara ramas bun, fara un sarut, fara sa privesti inapoi. Ti-ai lasat tigara aprinsa pentru ca stii atat de bine ca o vei gasi in acelasi loc si ca eu voi ramane aici, asteptand sa te intorci. Caci nu cred, momentan, ca stiu sa fac altceva mai bine. Mi-am creat un fel de scop din a te astepta. M-am obisnuit atat de tare cu aceasta activitate, incat nu pot sa mai concep povestea noastra altfel, fara aceste momente - ce imi pareau interminabile candva, demult - lungi de asteptare. Si-ar pierde din coerenta, din farmec. Nici macar nu stiu de ce stau aici si ma uit pierduta la scrumiera. Nu stiu de ce nu ies si eu pe usa, de ce nu te las sa iti faci curat singur printre rafturi, caci eu nu mai vreau sa-ti pun viata in ordine. Ti-am spus sa angajam o menajera, dar te ascunzi atat de mult. Nu vrei sa  iti deranjeze altcineva dezordinea si imi tot spui sa o las si eu in pace, sa nu incerc sa ii gasesc vreun sens, sa nu aranjez nimic si mai presus de toate sa nu imi amestec boarfele cu ale tale caci nu stii cum le vei desparti dupa aceea. Ma intreb cateodata ce inseamna "dupa aceea". Vorbesti despre acel moment ca si cum in mod inevitabil va veni candva, iar uneori am impresia ca poti sa il prezici cu exactitate. Cateodata ajung sa cred ca vei mai sta in viata mea o luna, doua pana vei gasi o alta hruba in care sa locuiesti. Mi-am batut de prea putine ori capul cu asemenea ganduri, nu am incercat mai niciodata sa te inteleg. Nu am incercat niciodata sa sper ca vei ramane intr-o zi acasa si ca iti vei termina toate tigarile. M-am obisnuit cu jumatati, m-am obisnuit cu asteptarea. Mi-a fost, oricum, tot timpul frica de intreg, asa ca nu ti-am cerut sau dat niciodata mai mult.

M-ar speria sa ma iubesti. M-ar speria din atat de multe puncte de vedere, incat mintea o ia razna numai la gandul ca aceasta posibilitate exista. M-ar speria sa ma iubesti pentru ca atunci ar trebui sa fac ordine in rafturile mele inainte de orice. Pentru ca nu stiu de unde sa mai recuperez iubirea. Pentru ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre cum e sa termini o tigara si m-am obisnuit sa traiesc asa. M-am obisnuit sa plec cand lucrurile deveneau prea complicate, m-am obisnuit sa sufar pentru ca nu stiu alt mod, m-am obisnuit sa imi tin hainele in bagaje si m-am convins singura ca nu existi. M-am convins atat de bine, incat am incercat sa imi gasesc scuze si pretexte penibile ca sa plec si de langa tine, inainte sa fie prea tarziu. Mirosisem de la inceput pericolul, dar imi spuneam in continuare ca va mai dura o zi, poate doua, poate o saptamana si vei pleca precum toti ceilalti. Stiam ca s-ar putea sa lasi o cicatrice mai urata, ca imi va lua mult sa curat tot scrumul, dar am riscat de atat de multe ori, incat erau prea putine lucruri care sa ma tina inapoi. Mi-ai spus ca pleci si nu te-ai tinut de cuvant. 

M-ar speria si mai mult sa te iubesc. Nu e corect si nu ai niciun drept sa apari asa si sa distrugi tot ce construiam de atat de multa vreme. Mi-a luat mult si a fost al naibii de greu sa construiesc un zid suficient de inalt incat sa nu  las pe nimeni sa treaca de el, nici daca as vrea. M-am inchis singura inauntru si am plecat de fiecare data cand cineva suna la usa. Mai ieseam afara, rar, dar atunci eram tot timpul deghizata. Mai pierdeam noptile, rar, dar nu ramaneam niciodata diminetile. 

E atat de greu sa simti ceva, dupa ce ti-ai promis ca nu o sa mai simti nimic. Dar probabil deja stii ca imi incalc tot timpul promisiunile. Dar fug... jur ca fug intotdeauna inainte sa fie prea tarziu. Caci nu este ceva ce sa iubesc mai mult decat propria-mi libertatea si nu este ceva de ce sa ma tem mai mult decat de mine. Ma gandesc de multe ori cat de bine i-a iesit celui de sus farsa asta de viata pe care m-a pus sa o traiesc. Nu cunosc prea multe persoane care sa fi scris si citit atat de mult despre dragoste. Sa venereze cu atat de multa inversunare si pasiune ideea de iubire, sufletul pereche si toate acele nebunii. Nu stiu prea multe persoane care sa fi crezut cu o asemenea inocenta ca iubirea, chiar daca te rupe in doua, este singura care poate sa te faca sa te simti intreg. Si atunci... cum pot eu sa nu stiu sa iubesc asa? De ce ma zbat atat de mult?

Si totusi.. ce cauti aici? E totul imprastiat. Bagajele-s la usa. Nu ma iubi, dar nu ma lasa sa plec. 

Tom Waits - ''I hope that I don't fall in love with you''

Asculta mai multe audio diverse

marți, 7 mai 2013

Aleatoriu

Au. Doare. Si iarasi imi joaca feste corpul cand ma trezesc. De ce nu poate sa doara in orice alt moment? De ce trebuie sa deschid ochii si sa simt o durere crunta care ticaie in interiorul craniului meu? Macar daca nu ar fi un ciclu si nu s-ar repeta o data la ceva vreme.. Daca as stii ca odata cu antibioticele, remediile si usturoiul se va duce toata durerea odata pentru totdeauna. Sincer, as prefer sa ma suprinda data viitoare cand vine. Sa nu mai fie sub forma aceluiasi ticait constant, enervant si abrupt. Categoric, as prefera sa ma loveasca in alta parte a corpului, sa nu aiba legatura cu capul, sa nu ma doara cand gandesc, sa pot sa ascult oamenii din jur si sa nu trebuiasca sa ma mai concentrez sa desenez zambete false.

Ma simt usor sufocata. Ciudat sentiment. Parca tot orasul s-a prabusit in fata casei mele si nu mai reusesc sa pun bucatile la loc. Nu stiu de unde vine fiecare si nu mai reusesc sa imi amintesc imaginea intregului, asta ma deranjeaza cel mai tare. Lincezesc pe patul tare din camera bunicilor si imi amintesc vag de momentele in care reuseam sa fac mai mult decat atat, in care corpul chiar asculta de ceea ce ii spun si aveam un program incarcat. Teoretic, inca il mai am. Dar refuz cu indarjire sa il urmez la fel cum refuz sa mai traiesc in aceeasi monotona rutina. "Mai ai putin", mi-ai spus. Ceea ce nu intelegi este ca imi pasa atat de putin cat mai este pana in acel punct in care e "moral" sa fii liber, caci eu tanjesc dupa acea libertate acum, iar acest sentiment nu suporta, sub nicio forma, amanare. Mai mult decat atat, simt ca ma adancesc in nimic. Da, nu am altfel cum sa ii spun. Pentru ca fiecare zi pierduta rupe o bucata din tot ceea ce as fi putut sa fiu, din tot ceea ce cred ca sunt. Caci, hai sa fim serios, stii si tu, ca porti de ceva vreme o masca. O mai dai jos cateodata, la caderea noptii, si iti juri ca e ultima data, ca meritai asta si ca singurul tau obiectiv e de a pastra masca cat mai mult timp de data aceasta. Reusesti? Nu. M-as speria daca ai reusi. Mi-ar fi frica sa te privesc plafonata, captiva intr-un container care e departe de a fi "tu". Si asta numai pentru ca apreciez - uneori prea mult - acel ceva pe care il porti adanc in suflet. Of, dar cat de rar am ocazia sa il vad in forma lui bruta. Atat de rar am ocazia sa il ating, sa te vad in goliciunea ta, sa iti admir frumusetea dureros de inocenta. De cele mai multe ori  te ascunzi. Si eu fac la fel, nu pot sa judec. Cum zicea poetul, "aceleasi masti" - da, ma detest pentru ca am citat din el- intr-o lume care imi ofera din ce in ce mai putina satisfactie. Vreau libertate, vreau sa nu mai simt ca ma apasa atat de tare orasul. Poate maine reusesc sa las toate problemele la usa cuiva, sa sparg geamurile din casa, sa fug, sa gasesc o carare intunecata, sa ma pierd in padure, sa fac orice altceva...

Si ma sufoc un pic mai tare cand ma gandesc cat de mult as vrea sa scriu. Mai des, mai mult, cand vreau si simt. Ma sperie momentul in care incep sa numar toate zilele in care am facut orice altceva inafara de a scrie numai pentru ca "nu aveam timp pentru asta". (si pentru ca imi era teribil de frica de ce urma sa las pe hartie) Atat de multe ganduri sparte, goale, uneori ma sperie atat de tare caci ma gandesc ca am pierdut undeva pe drum toata esenta a ceea ce sunt, a ceea ce simt si atunci cred ca lumea intr-adevar nu are sens. Ca suntem numai marionete care alergam dupa lucruri mici si nu stam niciodata sa contemplam, sa simtim, sa incerc sa punem noi lucrurile in ordinea in care am vrea sa fie. Intre doua reusite e doar un drum lung de incercari si munca, nimic mai mult. Simt ca nu incercam sa facem mai mult, ca pierdem adevaratul sens al tuturor lucrurilor care ne incojoara si devenim incetul cu incetul mai putin umani, mai lipsiti de esenta. Aparentele ne imbraca atat de usor incat ne vine greu sa ne dezgolim, sa ne potolim orgoliul si pudorile. Te intreb atunci : cate poti spune despre omul de langa tine? Alege o persoana, un prieten, un om necunoscut cu care mai stai din cand in cand la o cafea, o cunostiinta, o ruda. Si gandeste-te cate poti sa spui despre persoana lui, dar nu incepe sa insiri cateva pasiuni pe care le are sau locurile in care ii place din cand in cand sa isi mai petreaca timpul. Descrie-mi subtilitatile, ajuta-ma sa ii cunosc neajunsurile, sa ii descopar misterele, credintele, deschide toate obloanele. Invaluie-ma in povestea lui si fa-ma sa ma simt insetat. Sa imi doresc atat de mult sa il cunosc, sa aflu mai multe, incat sa ma dezbrac si eu in fata ta si a lui. Poti? Promit sa ma dezbrac. 


miercuri, 2 ianuarie 2013

Inceput


Extraordinary things are always hiding in places people never think to look.

Maybe who we are isn't so much about what we do, but rather what we're capable of when we least expect it.

I'm lonely. Why do you think I had to learn to act so independent? I also get mad too quickly, and I hog the covers, and my second toe is longer than my big one. My hair has it's own zip code. Plus, I get certifiably crazy when I've got PMS. You don't love someone because they're perfect. You love them in spite of the fact that they're not.

The bottom line is that we never fall for the people we're supposed to.

There are some things we do because we convince ourselves it would be better for everyone involved.  We tell ourselves that it's the right thing to do, the altruistic thing to do.  It's far easier than telling ourselves the truth.

Life sometimes gets so bogged down in the details, you forget you are living it. There is always another appointment to be met, another bill to pay, another symptom presenting, another uneventful day to be notched onto the wooden wall. We have synchronized our watches, studied our calendars, existed in minutes, and completely forgotten to step back and see what we've accomplished.
remember that every fire will burn itself out, even without your help.

It is so easy to think that the world revolves around you, but all you have to do is stare up at the sky to realize it isn't that way at all.

Sometimes fate is like a small sandstorm that keeps changing directions. You change direction but the sandstorm chases you. You turn again, but the storm adjusts. Over and over you play this out, like some ominous dance with death just before dawn. Why? Because this storm isn't something that blew in from far away, something that has nothing to do with you. This storm is you. Something <i>inside</i> of you. So all you can do is give in to it, step right inside the storm, closing your eyes and plugging up your ears so the sand doesn't get in, and walk through it, step by step. There's no sun there, no moon, no direction, no sense of time. Just fine white sand swirling up into the sky like pulverized bones. That's the kind of sandstorm you need to imagine.An you really will have to make it through that violent, metaphysical, symbolic storm. No matter how metaphysical or symbolic it might be, make no mistake about it: it will cut through flesh like a thousand razor blades. People will bleed there, and you will bleed too. Hot, red blood. You'll catch that blood in your hands, your own blood and the blood of others.And once the storm is over you won't remember how you made it through, how you managed to survive. You won't even be sure, in fact, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm you won't be the same person who walked in. That's what this storm's all about.

I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle.
But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best.

So many books, so little time.

Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend.

I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they're right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.

Imperfection is beauty, madness is genius and it's better to be absolutely ridiculous than absolutely boring.
Fairy tales are more than true; not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten.

I am good, but not an angel. I do sin, but I am not the devil. I am just a small girl in a big world trying to find someone to love.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Dintr-o vineri.


Azi nu, te rog eu, nu.
 Nici macar nu o sa incerc sa te rog sa nu mai insisti. Sa taci. Sa te opresti din a ma intreba sau a incerca sa aflii detalii inutile pe care oricum nu le vei afla niciodata. Astazi nu vreau sa te vad sau sa te ascult, nu vreau sa imi pese daca esti aici sau mai incolo. Nu, astazi nici macar nu o sa iti intind mana daca esti in pericol sa cazi.
Astazi am prea mult timp pentru nimic. Nu vreau sa mi-l consum cu tine, nu vreau sa ma gandesc la ce o sa fie maine, nu imi pasa de ce a fost ieri, nici macar de ce e in momentul asta. Mai lasa-ma cu teoriile ieftine. Mai lasa-ma cu perceptiile inguste. Du-te tu sa faci lucruri utile, du-te tu sa te ingrijesti de noi toti, haide ajuta-ne, intinde-ne o mana si salveaza-ne pe toti, daca te pricepi atat de bine. Dar astazi, taci. Astazi, lasa-ma sa fac lucrurile in felul meu. Si nu incerca.. caci nu ai nicio sansa sa ma convingi.  
A fost o zi lunga si mai vin multe asa. Ieri a fost o zi lunga si daca stau sa ma gandesc nu reusesc sa imi mai amintesc o zi scurta. Of… dupa cum a spus candva o persoana inteleapta : din cand in cand ne-ar prinde bine cate o hruba. Si un buton de stop as adauga eu, dar asta numai pentru ca iubesc butoanele. O hruba, niste carti, ciocolata calda, haide ca deja vreau mult prea multe.
Nu imi pasa astazi. Nici macar de continutul banal si repetitiv al postarii. Today is a good day to have a good day. Starbucks suna chiar bine astazi. Si Murakami. Si toate celelalte lucruri amanate altadata.
Haide, haide sa nu mai amanam atat de multe lucruri care ne plac pentru atat de multe lucruri care trebuie. Hai sa oprim un picut clepsidra.
Azi, nu. 

marți, 16 octombrie 2012

Casa Tauffer

Veneam deseori aici sa imi limpezesc sau sa imi aglomerez gandurile. Era ceva special legat de locul acesta, un "nu stiu ce" care-l facea sa miroasa a prajiturile bunicii. Putina agitatie, multe cupluri si parfum de amor ieftin in aer. Ai mei colegi de facultate nu isi pierdeau timpul cu astfel de locuri "ciudate", cum le numeau. Ei preferau cafenelele aglomerate in care puteau sa fie vazuti, multa sticla si de preferinta o adresa care sa contina cuvantul "bulevard". Erau destul de galagiosi, prea mult zgomot pentru un astfel de loc pe care eu il consideram, fara a ma flata in vreun fel, mai mult pentru crema societatii, crème de la crème cum spune francezul. Nu mergeam cu ei niciodata, e de la sine inteles. Nici cu altcineva. Nu pentru ca nu as fi avut cu cine, nu sunt chiar solitarul, nesociabil a lui Murakami - de ce sa mint, mi-ar placea sa fiu - dar pentru ca gaseam o placere in a savura cafeneaua singur. Eu si cu chelnerita roscata despre care nu ma pot decide inca daca ma atrage sau nu. Nu citeam poezii sau romane, dar imi placea sa imi mai furisez laptop-ul - ah, tehnologia nu ar avea ce sa caute in literatura - si sa scriu.

Povestea de astazi e despre Doamna T si Domnul M de la masa de vis-a-vis. Doamna T, banala. El, cam stangaci. La mijloc, un trandafir terfelit, cumparat probabil de la tiganca batrana din coltul strazii. Of, mare greseala. Sau poate Doamna T, in agitatia si tumultul intalnirii, nici macar nu a perceput mai mult decat niste petale rosii. Poate s-a gandit ca de fapt el nu da doi bani pe ea si a luat floarea in graba, fara nici macar sa observe ca una dintre petalele din exterior era ofilita. Nici macar nu s-a deranjat sa curete spinii de pe tulpina pentru ca degetele ei fine - caci trebuie sa recunoastem parea o femeie destul de fina - sa nu se raneasca. Floarea nici nu a contat, eu as merge mai degraba pe aceasta varianta. Nu a contat mai mult decat un gest frumos, o emotie fugitiva, poate, poate, cativa "fluturi in stomac", dar nimic mai mult. In definitiv, cati trandafiri mai primise Doamna T de-a lungul vietii ei? Multi, as spune. Dar sansa sa ma insel e destul de mare.

Mainile lui. Ma obseda miscarea mainilor lui, caci era atat de incoerenta si speriata. Ma intreb daca nu transmite exact acelasi sentiment, ma intreb daca nu pare ridicol in fata femeii din partea cealalalta a mesei. Eu l-as respinge, daca as fi ea, l-as respinge fara sa stau de doua ori pe ganduri. Un asemenea barbat, lipsit de barbatie. Imi amintesc din nou de colegi... "Mai lasa si tu romantele alea ieftine in pace. Scrie ceva adevarat. Fii si tu macar o data in viata barbat!" Cine sunt eu sa comentez gesturile altuia cand gesturile mele sunt hulite si dezmembrate prin toata facultatea? "A, da, tipul ala care scrie povesti de dragoste patetice. Il stiu! E un ciudat." Ai ghicit corect. Acesta sunt eu. Imi spune fiecare profesor si fiecare om pe care il intalnesc si caruia ii dau in treacat sa imi citeasca ultima nuvela. Opere. Asa le spun, caci am o parere destul de buna despre mine. Nu ma consider tocmai scriitor, dar nici departe nu sunt. Oricum, ar trebui sa vezi ce scriu colegii mei, ala da material pentru Caragiale. Si totusi, sunt romancierul ieftin care scrie mai mult ca o femeie decat ca un barbat si care nu poate nici cum sa depaseasca universul romantic atat de mult intors pe toate partile de catre Eminescu si ai lui. Dar ma fascineaza, as putea sa ii citesc poeziile de nenumarate ori si sa gasesc de fiecare data o alta dimensiune, sa imi atraga alt emistih atentia. Nu imi prea pasa de ceilalti poeti, ii citesc, ii apreciez caci trebuie, dar Eminescu... el a fost un geniu. Eu nu pot sa scriu poezii. Nu inteleg, nu sunt suficient de avansat inca sa patrund acea arta, nu stiu cum si de ce sa ma folosesc, sunt prea putine cuvinte. Doamne, dar daca as putea, daca as avea ocazia sa il vad macar o data.. Sa ne intalnim la un vin fiert, sa fie alaturi... sa ii vorbesc, sa imi raspunda, sa scrie, sa imi citeasca.

A prins-o de mana. In sfarsit a facut pasul mult asteptat. De cand aberez? Cand am inceput sa ma gandesc la colegi si de cand scriu atat de multe randuri complet irelevante pentru subiectul meu? Of, de asta iau note mediocre la facultate. De asta nu reusesc sa fiu si eu un student exemplar, macar sa fie ai mei mandri de mine. As fi atat de fericit daca ar putea sa vada mai mult deca 7-8 la sfarsitul anului in carnetul de note. Domnul M o mangaie. Dumnezeule, e atat de stangaci, de lipsit de tandrete. Dar ea ii zambeste si el o priveste cu o caldura aparte. O iubeste. Nu stiu cat de profund, cat o sa dureze, care sunt motivele sau cum este el, dar pot sa afirm fara nicio indoiala ca o iubeste. Nu as fi atat de sigur in privinta ei. E mai rezervata, se ascunde, pare ca fuge uneori si ca mintea ii e furata de un alt spatiu. Nu stiu daca ea observa, e atat de greu sa observam iubirea cand ne este adresata. Caci ne petrecem timpul cautand defecte, semanand indoieli, incercand sa descifram gesturi si sa gasim semnificatii. Of, dar nu intelegem ca iubirea nu e poezie si ca e mult mai simpla decat analiza textului liric. Poate e la fel de mare, cuprinde multe, e sinestezie. Dar e mult mai usor de simtit, e aproape tangibila, e acolo. Si noi facem orice ca sa o ocolim. Probabil ca Doamna T nu observa sau in orice caz se indoieste de acea privire. El e stangaci in continuare si ii cauta mainile, ii iubeste zambetul, ii ignora trupul, o vrea mai aproape, dar nu oricum, nu si-o imagineaza dezbracata, nici nu concepe o imagine de o asemenea frumusete, dar stie ca trebuie sa o simta mai aproape, sa o apuce, sa o prinda, sa o tina strans pentru ca fuge. Si chiar fuge. Mai tot timpul isi arunca privirea pe geam, zambeste evaziv, isi umezeste buzele cu o gura de vin si se uita cu frica la berea din paharul lui. Ea nu bea bere, niciodata. Nu se saruta. Trece mult timp fara nici macar o atingere a buzelor. Vin oameni noi, pleaca oamenii cunoscuti, pare ca trece o eternitate, am impresia ca am scris o mie de pagini ca s-au scurs multe ore. Mai comand un pahar de vin fiert, cu portocale, de data aceasta. Si mai multa scortisoara. Chelnerita roscata imi zambeste dragut. Ma intreb daca e acelasi zambet pe care i-l arunca in treacat fiecarui client in speranta unui bacsis considerabil. Intrebare inutila, nu voi afla niciodata raspunsul, dar pana una alta, ii voi lasa bacsisul.

Saptamana trecuta am incercat sa scriu o poveste aproape politista. O nebunie. Eram mai ceva ca Agatha Christie. Imi si imaginam colegi care citeau totul cu sufletul la gura incercand sa desluseasca misterul, punandu-si intrebari despre personaje, asteptand finalul. Ma simteam destul de bine cu mine insumi in acel moment, reusisem imposibilul. Ceea ce nimeni nu credea ca as fi in stare sa fac. Sa trec peste iubire si patetism, sa scriu o opera cu adevarat buna. Dar nu pot sa te tin prea mult in suspans. Am stricat finalul, s-au iubit pe acolo prin ultimele pagini. Nu ma puteam abtine, era un el si o ea atat de bine conturati, cu atat de multa chimie incat parca ma implorau sa ii las sa faca dragoste macar o data. Cum poti sa refuzi niste personaje atat de resuite? S-au iubit si am distrus opera. Nu am aratat-o la nimeni, ar fi fost mai mult decat un esec.

Discutia incepe sa devina plictisitoare. Se simte in aer sictirul, parca acum cauta rude de gradul al doilea, intamplari din copilarie, probleme de servici, nu mai stiu despre ce sa vorbeasca, dar stiu ca el nu vrea sa termine inca aceasta conversatie. O va invita la el acasa? Isi vor petrecere seara impreuna? Oare ea il va lasa sa o sarute sau il va saruta pasional de cum intra pe usa si apoi i se va oferi fara sa stea pe ganduri? Oare...
Mie intalnirea mi se pare pe sfarsite... Ceea ce ma frusteaza si ma lasa cu un gust amar - inafara de vin caruia parca ii lipseste zahar - este ca s-ar putea ca eu sa nu mai apuc sa vad vreodata sfarsitul. Nici macar continuarea. Dupa ce am consemnat aici un episod, poate un episod chiar semnificativ, n-am dreptul nici macar la o reluare.

Si pleaca. El, stangaci si indragostit. Ea, amorezata si banala.


Vama - Fata in boxeri si in tricoul alb

Asculta mai multe audio rock

... si o cana de ciocolata calda


joi, 11 octombrie 2012

Ganduri 2.0





Catre tine

Iti scriu acum pentru prima oara cu toate ca ti-am mai "scris" de multe ori zilele trecute. Nu am avut curaj sa astern gandurile pe hartie, am gasit numeroase pretexte, am spus ca sunt prea obosita, ca voi gasi maine timp pentru scris. Si uite asa s-au dus orele cu sufletul meu neimpacat, tanjind dupa o clipa cu tine, poate nici macar dupa o clipa reala. Esti, intr-un mod ciudat, poate ideal, refugiul meu. Si nu vreau sa o iei sub nicio forma ca o jignire sau insulta. Nu te folosesc, te rog nu te gandi la astfel de lucruri cand citesti aceste randuri si cele ce vor urma. Esti, in sufletul meu, complet separat de lumea pe care eu o consider rea, de prosti, de asemenea ganduri urate. Esti parte din visul ideal pe care mi-am dorit intodeauna sa-l traiesc, esti prea frumos acum pentru ca sa te amestec cu ceilalti. Si in plus, e prea multa literatura in jur ca sa-mi pierd timpul cu pragmatism...

Esti, asadar, mai intai de toate, cel mai perfect refugiu. Ma gandesc la tine de fiecare data cand vreau sa fiu singura, ma gandesc la tine de multe ori cu toate ca mi-e mai usor sa apelez la altcineva sau la nimeni. Cu toate acestea, ma gandesc la tine pentru ca ma incalzeste acest gand. De multe ori nu e suficient si, da, am nevoie de lucruri mai pragmatice, am nevoie sa gasesc solutii, sa vorbesc cu oameni, sa iau decizii. Pana si acum ma mai las furata de nimicuri. Da, astazi mi-am intunecat gandirea aiurea de mult prea multe ori... cu oameni care poate nu merita nici macar un gand din partea mea. Asa ca tot ce pot sa fac este sa ma gandesc la bratele tale. Cu toate ca nu mai esti deloc perfect conturat. Intr-un cadru real si cotidian poate nici nu as veni la tine daca as simti nevoia de cineva alaturi. Poate obisnuinta m-ar indemna catre altcineva si aici nu ma refer la cineva anume. Nici nu stiu daca te cunosc, mi-e si frica uneori sa ma deschid in fata ta cu asemenea probleme si ganduri, mi-e si greu sa imi imaginez. Uneori ma intreb daca e cu putinta sa faci parte din cotidian. Daca mi s-ar parea vreodata normal si firesc sa vin plangand la tine si sa iti povestesc problemele mele. Sau sa fiu incredibil de fericita si sa alerg cat ma tin picioarele pentru ca sa te imbratisez si sa o impartasesc cu tine. Acum imi par stranii, indepartate astfel de reactii. Dar nu ma deranjeaza, dimpotriva. 


Ti-am spus ca faci parte din o iubire ideala pe care, la fel ca si Tudor Chirila, nu am mai sperat sa o intalnesc vreodata. Nu curand, oricum. Am incetat sa mai dau peste ea pana si in romane asa ca m-am multumit cu lucruri pe jumatate, lucrururi frumoase, dar obisnuite. Nu faci dus acum, nu te astept intinsa pe pat, dar am impresia ca te astept de o vesnicie aici. Caci am descoperit ca romanele nu sunt chiar atat de departe de realitate, pana la urma. Acel sentiment pe care se chinuie toti romancierii sa il descrie, acea iubire ideala care a fost intinsa pe toate partile si care e idolatrizata de jumate populatia globului si hulita de cealalta, exista. Poate acum e a mia parte din ea. Poate nu e nimic comparat cu multe alte sentimente care vor veni mai tarziu, pe care le voi trai cu tine sau poate, cu alte persoane. Nu pot sa stiu sigur de pe acum, nu vreau sa fac pronosticuri sau sa ma gandesc la posibilitati. Dar stiu, unul dintre putinele lucruri de care sunt sigura, ca simt. Si ca nu ma voi da peste cap sa il descriu sau sa iti explic cum, de ce, unde. Pot sa iti spun doar atat : simt. Tot. Si sper sa intelegi cat de multe stau ascunse in spatele acestor cuvinte...

Mi-e frica de multe lucruri. Probabil ca am ajuns in punctul in care trebuie sa recunosc ca ma inspaimanta un numar impresionant de lucruri din lumea asta mare. Trebuie sa iti spun ca sunt ingrozita, speriata si tremur de mult mai multe ori decat te-ai gandi. Trebuie sa iti spun si ca esti singura persoana in fata careia indraznesc sa stau asa, goala, cu toate imperfectiunile. Pentru ca noi, toti, incercam sa fugim o viata intreaga de imperfectiuni. Sa le ascundem, sa le corectam, sa ne mintim ca nu exista. Pentru ca e atat de groaznic de greu si infricosator sa stai fata in fata cu ele. Cu atat mai greu e sa le lasi la vedere. In fata oricui, oricat de apropiat. Caci, adevarul trist este ca suntem de bine sau de rau fiinte singuratice. Da, poate m-ai contrazice aici si mi-ai spune ca traim printre altii ca noi si nu stim sa existam singuri. La fel de plauzibil este ca Murakami sa fi avut o influenta prea mare asupra mea. Se poate, totul se poate. Dar nu cred. Tind sa sustin in continuare ca suntem solitari. Ca incercam pe cat posibil sa ne ferim de restul, sa ii cunoastem partial, sa ne daruim partial pentru ca multi dintre noi stim deja ca daruirea totala aduce cu sine si o anumita doza de durere. Pe care suntem dispusi, sau nu, sa o suportam. Oricum ne ferim. Oricum sunt si acum ingrozita in momentul in care decid sa ma expun asa, in fata ta. Goala. Mi-e frica pentru ca inca simt ca lipsesc prea multe piese din puzzle si te percep departe. Un pic strain, cel putin la suprafata. Mi-e si mai frica de ceea ce simt si de nebunia in care mi se amesteca toate senzatiile in corp atunci cand sunt in preajma ta. Dar in ultima instanta, mi-e cel mai frica de noi doi impreuna, de acest curent care poate construi la fel de bine cum poate distruge. Inca sper, in naivitatea mea, ca tu ma stii asa cum sunt.. speriata, imperfecta. Si ca poti, daca nu sa iubesti, macar sa imi accepti imperfectiunile.. 

Of, dar cate as vrea sa iti spun. Cum as vrea sa stam intinsi pe iarba, sau pe covor si sa ne pierdem in discutii toata noaptea. Si urmatoarea noapte... Am putea sa vorbim despre orice, de la prostioare la oameni, nu e mare diferenta oricum asa ca probabil nu mi-am ales bine extremitatile. Dar mi-e inca greu sa imi organizez gandurile si sa fac atat de multa ordine deodata. Sunt multe si se izbesc unul de celalalt. Mi-e dor de noi, mi-e dor de mine, mi-e dor sa ma simt copil si sa ma vad asa in ochii tai. Fara frica, fara griji, cu atat de multa inocenta...

Ascult Baby. O ascult atat de rar caci imi aminteste de tine... si de cele mai multe ori acea amintire doare. Acum ma linisteste. Vise frumoase.

Pe maine,

I.

Ganduri


Te astept aici de o eternintate. Te astept probabil de cand ma stiu, dar nu voi recunoaste niciodata asta, nu iti voi spune ce imi da tarcoale in ultima vreme. Stau ascunsa pentru ca nu am curajul sa te caut si fug cand imi descoperi ascunzatoarea. Iar apoi imi gasesc alta, mai intunecata, mai superficiala, cu mai multe colturi. Mi-e ingrozitor de frica de momentul in care vei inceta sa ma cauti. Nu vreau sa vina, nu pot sa il constientizez. Ti-am spus astazi sa taci, nu vreau sa te ascult. Mai rau e ca vii insotit de multe voci, unele dintre ele nici nu stiu de existenta mea. Toate te stiu pe tine, om imbracat cu ochi opaci si fete frumoase. Unele stiu mai multe, au intrat in casa ta. Dar eu as vrea sa taci, macar pentru un moment. Te rog, opreste si zgomotul din mintea mea. Pentru un moment…
 
Am fost ieri sa te caut la magazinul de vise de la colt. Aflasem ca sunt reduceri si m-am gandit, in naivitatea mea, ca vei fi mai ieftin. Mare mi-a fost mirarea sa aflu ca erai printre cele mai scumpe “obiecte” de acolo. Erau multe cele pe care trebuia sa le las pe tejghea si nicio garantie. Asa ca m-am uitat la tine cu ochii tristi si am plecat. Am hoinarit mult pe strazi goale. Mint cand spun ca erau goale, dar asa pareau pentru mine. Unele erau chiar aglomerate, indivizi grabiti, mucuri de tigara proaspete, viata. Treceam, oricum, fara sa le acord importanta, fara sa imi intorc privirea, in liniste. Nu stiu cat am mers asa, in nestire, nu stiu unde am ajuns, imi amintesc franturi de ganduri, putina logica. Speram, inconstient si nebun, sa te intalnesc la un colt de strada suficient de indepartat incat sa nu mai stim cum sa ne intoarcem inapoi. Speram sa ajung la destinatie, oricare ar fi fost ea cu mintea limpede, cu sau fara tine. Dezamagire. Caci ceea ce mi-am spus de fiecare data e ca va veni un moment mai bun decat acesta ; acel moment in care lucrurile vor fi calculate la unghiuri exacte, iar noi doi ne vom potrivi perfect in ele in asa fel incat sa intregim puzzle-ul. Maine nu e prea tarziu, anii vor trece si la un moment dat se va infaptui ceea ce e scris. Parea rezonabil. Usor de acceptat ca toate se intampla la timpul lor si ca va veni momentul garantiilor, a reducerilor mari. Dar cat de multa satisfactie poate sa iti aduca ceva ieftin ? Pentru ca da, stiu, e comod. E usor, e lipsit de sacrificii, e cu multa mancare, fara probleme. Dar de ce mai avem produse scumpe atunci ? De ce sa mai visam cand visul nostru nu indrazneste sa sara nici macar 2 metri ? De ce sa te las pe maine si sa sper ca vei fi in contiuare acolo ?
 
Pentru ca asta e povestea. Nebuna, imprevizibila, complicata, clandestina. E lipsita de monotonie, suficient de dureroasa incat sa realizez cat o vreau. Te pierd suficient de des ca sa nu uit ce insemni. Te pierd de o mie de ori ca sa tanjesc fara sa stiu sa te am din nou. Dar apoi.. apoi ma gandesc ca asta e ceea ce suntem noi, suntem doi nebuni impartind acelasi vis, iar in momentul in care vom incerca sa il transformam in realitate toate aceste momente vor disparea. Pentru ca acesta e  farmecul povestii, pentru ca nici nu stiu cum sa iti spun, pentru ca nu stii cum sa imi spui, pentru ca ne privim ingroziti de frica, pentru ca habar nu am cand realitatea devine vis. Si totusi.. de ce ? De ce daca e doar atat.. magie, farmec, poveste, nu pot sa o las sa plece ? De ce ma intorc mereu la buzele tale, de ce ma simt intreaga si libera numai atunci ?
 
Prostii. Aberatii, stiu. Stiu ce o sa imi spui, dar nu imi pasa pentru ca nu iti scriu tie. Ii scriu sufletului meu ca sa inteleaga. Poate suntem facuti sa fim impreuna. Poate sunt doar semne peste semne si eu le ignor de fiecare data. Poate ca magia nu va disparea daca am trai-o azi, acum, in realitate.
Poate…
 
Viata e mult mai putin complicate decat atat, asa-i? O complicam noi, o intorc eu pe toate partile, o tai in bucatele si apoi ma plang ca nu mai pot sa o vad intreaga. Cum sa accept ca numai tu intelegi ? De ce numai tu intelegi ? De ce in fata ta nu mai exista nimic altceva decat eu.. in forma bruta, fara nimic de ascuns. De ce ma stii atat de bine, de ce ma intelegi ? De ce ma ascund… ?
 
Trec in fiecare zi pe la magazin. Chiar si in cele in care e inchis. Iar in fiecare zi imi spun ca poate maine va fi altfel.. dar pana unde merge amagirea?

Aproape de la zero

We have to keep reinventing ourselves, almost every minute because the world can change in an instant. And there’s no time for looking back. Sometimes the changes are forced on us. Sometimes they happen by accident and we make the most of them. We have to constantly come up with new ways to fix ourselves. So we change, we adapt. We create new versions of ourselves. We just need to be sure that this one is an improvement over the last.

Coldplay - Fix You

Asculta mai multe audio diverse

vineri, 6 ianuarie 2012

Catre un prieten vechi

6 ianuarie 2012

Draga solitar anonim,

Ma pregatesc de cateva zile sa iti scriu, constienta fiind ca nu am adresa pentru destinatar, nici macar o locatie aproximativa pe care sa o negociez cu postasul in caz ca inca mai merge pe bicicleta si ar fi atat de dragut sa te caute. Totusi, nutresc speranta ca vei gasi aceste randuri candva si ca vei avea ragazul si dorinta necesara unui raspuns, cat de scurt... Am sa astept.

Mi-ar placea si mie uneori sa ma ascund de toata agitatia de aici. Poate imi doresc atat de mult sa traiesc ca si Miruna, in alt secol, cu alti oameni si alte valori, departe de viteza imbatatoare de acum, incat aleg mereu sa fug in ascunzisuri si sa fiu clasificata ca un personaj straniu al epocii noastre, inadaptat. Am invatat sa ma obisnuiesc cu aceasta eticheta si chiar sa gust cu placere din ea, tinand cont de faptul ca tot timpul am visat, in naivitatea mea, sa intalnesc un geniu neinteles. Un personaj conturat in mijlocul uneia dintre cartile care stau, pangarite sau nu, in biblioteca, inarmat cu toate virtutile si pasiunile pe care le mai gasesc acum doar in randurile prafuite. Ah, dar nu vreau sa iti las impresia ca citesc precum o faceau ei. Pana si asta mi-a fost furat. De abia gasesc cateva minute libere in care sa deschid o carte si sa ma scufund in randurile ei. Cu greu descopar placerea cititorului impatimit care eram odinioara, acelui cititor care sfida noptile si nu lasa nici macar un rand sa se scurga fara o analiza minutioasa, fara sa se infrupte cum stia el mai bine din mancare, fie ea cina, pranz sau gustarea dintre mese. La un moment dat m-am ingrasat cam tare, iar Doctorul mi-a recomandat sa o iau mai usor cu mesele acestea bogate pe care le pretuiam atat de mult. De cand au doctorii dreptul sa iti ceara sa renunti la o parte din tine, doar pentru ca sa te potrivesti in context? m-am intrebat. El mi-a tinut o prelegere cam ieftina si plina de greseli gramaticale despre cum societatea apreciaza oamenii frumosi, care gandesc si se misca repede, iar eu risc sa raman in urma, sa devin o povara. De ce sa imi irosesc timpul rasfoind carti si alergand dupa fantasmele unor personaje care nici macar nu au avut vreodata contact cu realitatea cand pot sa aflu toate informatiile de care am nevoie prin intermediul tehnologiei. Scurt si la obiect, eficient. Vrei povesti? mi-a spus; Poti oricand sa te uiti la filme, is la fel de bune si au si imagine. Dar el nu intelegea nimic, ei nu pricepeau. Poate vroiam sa fiu in continuare un personaj ce musca din trecut (si o faceam cu toata pofta, crede-ma, in viata mea nu am mancat mai bine decat atunci) asumandu-mi riscul de a nu ma incadra in standardele lor. Poate ma mandream cu surplusul de cultura pe care il purtam cu mine. Ajungea sa ma defineasca de multe ori, sa ma ajute sa supravietuiesc si sa cred. 

...Asta incerc acum si pot sa numar pe degete de cate ori reusesc. Sa cred. Mi-e greu sa mai recunosc ceva in tot amalgamul asta de nulitati, de forme fara fond, de non-valori. Problema cea mai mare e ca ramanand aici, sunt obligata sa ma contopesc si eu in aceasta realitate goala si sa le cumpar lor povestile. Imi doresc atat de mult, draga prieten (sper ca pot sa imi permit sa te numesc asa in numele acestui sentiment puternic ce ne uneste), sa am curajul sa evadez departe de ei. Vreau sa redescopar naivitatea si pasiunea acelui cititor (a se citi om) ce am fost parca demult, dar mai presus de toate, am nevoie sa regasesc credinta.

Exista, totusi, ceva de care nu ma pot lipsi : dragostea. 


Pe curand,


Ina


PS : Nu vreau sa imi spui un nume. Nu caut identitati, doar esenta.




"Inceputul si sfarsitul nu prea se deosebeau in orasul de plastic. Mai ales acum, ca Timpul era plecat destul de departe..."
(Salex Iatma - Afara nu e nici un anotimp)




Jason Mraz - I Won't Give Up (Single 2012)

luni, 2 ianuarie 2012

Aberatie.

Probabil ca aceasta va fi una dintre cele mai aleatorii postari de pe blog. Nu numai ca nu va imbraca un subiect anume, dar nici nu va purta o masca sau machiaj. Sunt momente, rare, dar sunt, in care simti nevoia sa dai la o parte toate "surplusurile" si sa fii tu. Nu iti promit ca voi reusi, nu voi dezbate niciodata verdicitatea acestor cuvinte, dar voi lasa descoperite sentimente, ganduri, ipoteze, fara a ma mai obosi sa le iau cu mine la sfarsit sau sa le cioplesc in asa fel incat nici macar tu, cititor fidel, prieten, cunostinta, sa nu poti sa le descosi.

Este surprinzator, cel putin pentru mine, cum ma loveste uneori ideea trecerii timpului. Da, stiu ca suna banal si ca e demult uzata, dar devine din ce in ce mai evident cum lasam, de preferinta intr-un mod constient, urme pe oriunde mergem. Cum deja avem amintiri formate, unele care dor si lasa rani, cum povestea noastra incepe sa prinda contur. Cum ascultam prietenul de langa noi, neinitiatul care isi dezvaluie drama sau enigma, dam din cap si spunem ca il intelegem. Si stim exact ce sfat sa ii dam pentru ca am fost si noi acolo, pentru ca o mica bucatica din povestea noastra (ce pare acum infinita) poate fi indentificata cu a lui. Ne amintim, apoi, descoperind un zambet ironic la coltul gurii, ca odinioara faceam eforturi imense pentru a ne imagina prin ce trece si pentru a contura acel cadru necesar intelegerii. Acum, oricat de pueril ar parea, avem si noi cat de cat o poveste. Avem experiente si cuvinte de spus. Continuam sa ne laudam cu o imagine vaga a lumii si nu ne obosim sa fim modesti in legatura cu visele noastre. Pana la urma... au fost putine obstacole pana acum, am realizat putin fara sa fim tinuti de mana, acum e momentul sa indraznim sa speram cat mai mult. Sa ne facem iluzii si sa le alimentam atat de mult incat sa ne simtim obligati sa le urmarim, oricat de imposibile ar parea in realitatea de afara. Pentru ca suntem inca, de ce sa nu o recunoastem, departe de realitate, experiente, sfaturi si o eventuala implinire a povestii. Mai avem mult pana la punctul culminant sau la pana la partea cu lectii invatate. Dar crestem.

Lasam multe in urma o data cu asta. Imi amintesc acum cativa ani cat de des indrazneam sa afirm ca lucrurile nu se vor schimba. Ca stiu exact ce urmeaza sa fac, cunosc persoanele care vor fi alaturi de mine toata viata, iar realitatea va ramane exact aceeasi, poate cu mici modificari. Nu concepeam alte nuante, nu as fi fost niciodata in stare sa accept o fraza de genul : Poate la un moment esti nevoit sa lasi persoane dragi in urma... Prostii. Eu nu aveam sa las niciodata persoane dragi in urma. Cum nici ele nu aveau sa ma lase pe mine.

Ar fi frumos sa reusim sa pastram toata viata o asemenea incredere in oameni. Da, ar veni cu mult prea multe deziluzii, dar cateodata mi-e dor de acea persoana care considera oamenii frumosi, indiferent de circumstante. Cateodata imi lipseste o doza de naivitate, cateodata imi doresc sa fi descoperit mai tarziu ca lucrurile nu sunt chiar asa. Sa pot sa cred in oameni. Sa nu fiu nevoita sa ii las in urma. Dar desigur, nu traim intr-o utopie, iar lucrurile sunt departe de a se intampla asa. Cert e ca trebuie sa inveti sa parasesti si sa o faci constient fiind ca lucrurile nu vor mai fi niciodata asa cum au fost. Relatiile nu se pastreaza doar de dragul trecutului, iar oamenii se schimba. Poti sa accepti noutatea si sa o iei de la zero, sa incepi sa construiesti din nou ceea ce aveai acum 2 minute. Pentru ca sunt prea putine lucruri care raman, prea putine certitudini si prea multi factori care influenteaza realitatea de maine. Dar despre asta.. intr-o alta postare.

Poate cel mai greu e sa le dezvalui. Sa vorbesti fara sa fi judecat sau speriat de ceea ce urmeaza. Dar ce farmec ar mai avea povestea daca nu ar fi spusa mai departe?

Pacat ca nu e o poveste, nu e nici macar lectura de calitate. Sunt doar ganduri desirate, exprimate pueril, sumar, fara prea multa substanta sau analiza. Sunt prea multe idei care se rastalmacesc si se amesteca pana ce formeaza un amalgam greu de descifrat. E dor de tine, oricine ai fi... e dor de ce tot ce a(m) fost.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Despartire anonima

Mi-a luat atat de mult timp sa iau aceasta hotarare. Oamenii sunt nesiguri si stiam asta, dar cred ca la mine Dumnezeu a facut o mica greseala si a marit doza de nesiguranta. Cred, de asemenea, ca ar fi trebuit sa ma descurc cu asta si sa ajung, intr-un un anumit punct din viata, la doza oamenilor normali. Pana la urma, sunt atat de multe lucruri care te invata cum sa fii mai sigur. Cum sa nu eziti la fiecare pas si sa hartuiesti apoi timpul pentru ca te-a lasat in urma...

Spre nefericirea si surpriza mea, asta nu s-a intamplat, iar nesiguranta a ramas tot acolo in aceeasi doza giganta ca deobicei. Am avut, totusi, curajul sa te las in urma. Sau naivitatea sa cred ca asta chiar se poate intampla si ca e un eveniment care imi va oferi, in sfarsit, siguranta dupa care tanjeam de atata vreme. Si a fost chiar usor la inceput. Mi-am spus si mi-am repetat de 567 de ori (in fiecare zi) ca e o doar o faza si ca va trece. Ca pana la urma niciun om nu e indispensabil si nicio despartire usoara. Nu am facut nimic deosebit, nu m-am ingropat in munca tocmai pentru ca sa nu ii confer atat de multa importanta. Nu era, intr-adevar o etapa usoara, dar stiam ca nu e nici cel mai dificil obstacol pe care urma sa fiu nevoita sa il depasesc. Pana la urma, amintirile trec si pot fi ingropate, iar timpul... ei bine, eu stiu cel mai bine ca timpul nu iarta si nu favorizeaza pe nimeni. Am fost lasata de atat de multe ori in urma, aflata in postura de a recupera avantajul pe care toti ceilalti il aveau fata de mine, incat sa te las pe tine acolo, undeva suspendat in timp, cu un post-it pe care sa scrie cateva dintre chestiile pe care le-am facut impreuna, imi parea ceva banal.

Oamenii vin si pleaca. Ai mare noroc daca poti sa ii pastrezi pe cativa, esti un adevarat norocos daca nu esti parasit de persoana pe care o iubesti. Pentru ca oamenii pleaca. Si asta e o lege in fata careia nici tu, nici eu nu avem prea multe de contestat. Stiam, cu toate ca o recunosteam greu, in momente de disperare, ca mai devreme sau mai tarziu unul dintre noi se va indeparta si celalalt va ramane in urma. Sau ca o vom lua fiecare pe un alt drum cu speranta ca ne vom mai intalni (sau nu) vreodata. Imi amintesc, acum cu ironie, ca era o vreme in care luptam din rasputeri ca asta sa nu se intample. Da, era o vreme in care am fi avut curajul sa sfidam destinul, timpul sau pe oricine altcineva care ar fi indraznit sa ne spuna ca noi doi nu suntem facuti unul pentru celalalt. Ca noi doi nu ne iubim si ca acest sentiment nu e singurul fapt real pentru care mai merita sa respiri. Eram frumosi, pe atunci. Naivi... dar frumosi.

Dar timpul trece si probabil asta e un light motiv al postarii mele. Am uitat cum e sa fim frumosi si ne-am preocupat de alte lucruri. Eu, aveam prea multe griji si probleme. Una dintre ele fiind sa salvez omenirea si sa am grija ca niciun om sa nu ramana cu vreo zgarietura in urma trecerii mele. Iar asta mi-a consumat cam mult timp si resurse. Aceasta nevoie sau grija pe care o aveam s-a hranit de atat de multe ori din iubirea noastra, din tot frumosul pe care il construisem, incat am ramas fara voce incetul cu incetul. Fara sa imi dau seama am ramas cu ideea ca te iubesc si cu sentimentul magic ca se va implini odata. Dar am incetat sa mai strig ca te vreau acum sau sa ma lupt pentru ca asta sa se intample. Intr-un final, sentimentele mele puteau intotdeauna sa astepte in fata celorlati si ranilor lor. (si nu te-am ascultat niciodata. Da, trebuie sa recunosc. Mi-ai spus ca asa o sa se intample. Te-ai zbatut, ai incercat sa imi deschizi ochii. Dar nu ai inteles ca eu nu sunt obisnuita ca oamenii sa isi faca griji pentru mine. Nu as fi acceptat niciodata ca eu sa fiu subiectul discutiei. Of, cum ne-am irosit...)

Iar acum. Acum trebuie sa plec sa am grija de problemele altor persoane. Acum trebuie sa inchid ochii, sa trag aer in piept si sa inund in mine tot ceea ce simt. Sa zambesc si sa ma prefac ca tu nici macar nu mai existi. Pentru ca nu am timp nici sa imi iau ramas bun. Si probabil cand o sa am.. va fi prea tarziu.

[In speranta ca va urma o continuare...]

Am timp. De fapt, am tot timpul din lume sa iti spun ceea ce simt. Sa las aici toate preocuparile si suferinta. Sa sper ca macar asa am vreo sansa sa trec peste ele si sa le las in urma.

Suntem de multe ori prea ocupati sa alergam dupa un vis pentru ca sa mai miscam vreun deget pentru ca implinirea lui sa fie posibila. Am fost prea ocupata sa imi imaginez cum ar fi sa te iubesc intr-o lume ideala, undeva... pe o plaja cu multe scoici si valuri, incat am uitat cum e sa te iubesc in realitate. Si am lasat sa se risipeasca fiecare firicel de frumusete si iubire pe care il aveam in mine. Fara sa imi dau seama ca iluziile se vor termina intr-o zi si nu voi avea de unde sa cumpar altele. Nu voi mai avea cu cine sa construiesc altele pentru ca tu te-ai fi plictisit sa pictezi iluzii fara sa simti mirosul marii. Nu am stiut. Si am esuat. Am visat si te-am agatat si pe tine in visul meu. Te-am obligat sa traiesti si sa simti parfum de iluzii, iar acum imi pare rau, dar nu mai e loc de regrete. Cum nu mai e loc de amintiri.

Cert e ca te-am lasat sa pleci. Te-am impins spre asta timp de multa vreme si am ajuns chiar sa ti-o spun la un moment dat. Am recunoscut ca iubirea noastra e demult prafuita si ca nu stiu cum sa o aduc inapoi, nu mai gasesc magie, habar n-am daca o sa dau vreodata intamplator pe plaja de o vrajitoare batrana care sa-mi ghiceasca in palma si sa-mi spuna ca o sa te reintalnesc. Ca o sa ne gasim iubirea impreuna si o sa o traim ascunsi intr-un cort langa al ei. Fara nimic de mancare, fara iluzii. Acum mi-e frica sa merg pe plaja... acum ma doare sa ascult valurile si sunt ingrozita de momentul in care se izbesc de mal. Pentru ca atunci raman goala cu un milion de amintiri care imi cutreiera corpul. Cu o infinitate de cicatrici si lacrimi. Moment dramatic, lectura patetica, dar asta simt.

Cert e ca sufletul meu nu vrea sa inteleaga. Din nu stiu ce motiv, din nu stiu a cui prostie, nu vrea sa accepte ca nu iti mai asculta vocea calda. Si din cel mai irational si gresit motiv, ma intreaba in fiecare zi de tine si imi spune ca vrea (acum. pentru ca asa e sufletul meu, nerabdator si rasfatat) fiecare bucatica din tine. Chiar si pe cele pe care deobicei le izgoneste. Imi spune ca se sufoca si ma invinovateste pentru ca aerul cantareste mai mult acum. Iar eu... eu nu stiu ce sa ii raspund. Eu sap in fiecare zi ore intregi (de asta am bataturi la maini, daca te intrebai) pentru ca sa reusesc sa fac o groapa suficient de adanca incat sa ingrop toate amintirile acolo, sa treaca. Sa am voie sa te las in urma cu tot ce a fost mai frumos intre noi si un post-it. Sa nu imi permit, niciodata, sa ma mai gandesc la plaja sau la scoici.

Nesiguranta. Dar tot ce pot sa fac e sa zambesc, sa te privesc fugitiv si sa imi spun ca o sa treaca.


White Flag - Dido

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Ultimele cuvinte ale unui nebun. Iubire

Nu imi mai amintesc ultima data cand te-am vazut. Uneori mi-e greu sa iti pictez ochii si folosesc o poza veche pe care am varsat vin intr-o seara uitata. Atunci nu am bagat de seama pata rosie ce-ti colora chipul pentru ca stiam ca vor urma mult prea multe poze cu tine pentru ca sa sufar dupa una. Dar nu am mai apucat sa facem poze. Am fost prea ocupati sa traim iubirea si sa ne construim relatia pentru ca sa mai stim unul de existenta celuilalt. Am incercat de multe ori sa imi dau seama in ce zi, in care minut am incetat sa ma intreb ce faci sau unde esti. Nu am reusit. Nu mai stiu nici cand a fost ultima data cand ti-am simtit gustul pe buzele mele... dar stiu ca ultimul sarut a fost ieri.

Stiu ca am fost prea ocupat. Stiu ca am toate motivele si scuzele la indemana si ca tot ce ar trebui sa fac acum e sa iti spun, sa imi eliberez sufletul si sa iti cer sa incepem sa facem din nou poze. Cu o sticla de sampanie. As putea sa iti sugerez sa te imbraci cu rochia rosie care ma inebuneste, pantofii negrii pe care nu i-ai mai purtat demult si buzele crapate. As putea sa te implor sa-mi ghicesti dorintele si sa imi strivesti asteptarile. Ai putea sa ma faci sa uit. Sa fiu un copil abandonat in bratele tale care nu stie nici macar cum sa spuna ca ii e foame sau frig. Nici n-ar fi cazul. Pentru ca tu ai fi acolo si mi-ai redesena cutele.

Pentru ce? S-au pierdut atat de multe intre noi incat nu ar mai avea niciun sens. Nici macar nu mai am cuvinte la indemana prin care sa-ti transmit ceva. Orice. Imi pare totul atat de banal incat mi-e frica sa ridic stiloul de pe hartie in ideea ca nu voi mai fi capabil, mai apoi, sa mai fac vreun contact intre cele doua. Asa ca da, scriu fara coerenta, fara corectitudine, scriu fara sa ma gandesc la nimic din ce scriu pentru ca am fost prea ocupat in ultimul timp ca sa mai gandesc. Sau sa scriu. Pentru ca am lasat pana si cafeaua pe maine si m-am trezit fara sa mai stiu sau sa mai vreau sa aflu cand e azi. Asa ca scriu si sper ca la sfarsit sa pot citi si sa raman cu sufletul agatat undeva pe veranda, spalat, aerisit si frumos mirositor. Si sper sa pot sa il iau de acolo cu mainile goale si sa il mai aud pulsand in corpul meu, macar o data... Imi par atat de departe momentele in care imi simteam inima sufocandu-se in piele incat "o data" mi-ar fi de ajuns... Acum nu am puls, cred. Cel putin nu il aud.


Stiu ca aberez si probabil te vei enerva cand vei citi scrisoarea, daca o vei citi vreodata. Daca voi apuca, in momentul meu de nebunie si spasm sa ti-o dau sau sa o pun suficient de aproape de tine incat sa o gasesti fara sa o cauti. Pentru ca stiu ca daca apuc sa fiu din nou rational voi uita ca inima mai trebuie sa bata din cand in cand si voi alerga dupa maine. Voi uita ca existi si iti voi folosi corpul cu raceala precum prosopul de la dus, fara sa te privesc in ochi, fara sa simt ceva, fara sa pun intrebari.

Asa ca, da, citesti scrisoarea unui om nebun sau cel putin tulburat. Citesti scrisoarea unui om care simte nevoia sa se repete in mod obsesiv tocmai pentru a fi sigur ca este ascultat si ca transmite ceea ce sapa in el de multa vreme. Citesti ultimele randuri ale unui scriitor ratat care si-a uitat propriile sentimente si si-a ingropat simturile in ratiune si secunde. Ai in fata ta dovada vie a faptului ca m-am autodigerat in incercarea mea de a fi... om. Am cazut prada carnii si a slabiciunilor umane pe care le-am condamnat in fiecare gest sau litera asternuta pe hartie pentru multa vreme. Imi amintesc ca erau ani in care consideram ca singurul meu scop pe aceasta lume e sa indrept rasa umana si sa ii critic defectele. Credeam cu ardoare ca Dumnezeu m-a inzestrat cu acest har de a scrie tocmai pentru ca pot sa fiu un judecator si sa transmit omenirii tot ce ar vrea El sa spuna. Pe atunci inca mai credeam intr-o forta divina. Dar nu te amagi, credeam in ea doar pentru ca ma alesese pe mine si imi acceptase superioritatea. Apoi am realizat ca nu am nevoie de nimeni si ca ii sunt superior oricarei forme de viata de pe aceasta planeta sau de pe oricare alta. Dumnezeu era o jucarie pentru mine, iar eu eram creatia sau invatacelul care a reusit sa-si intreaca maiestrul. Am fost un nebun.

Viata mea a fost bucati aruncate de puzzle si eu in centrul tuturor. Nu am avut nicio clipa sau moment de iubire, compasiune sau afectivitate. Nu m-am injosit intr-atat incat sa convietuiesc sau sa relationez cu alte fiinte inferioare mie. Cel mai mult ma iritau toate dramele personale pe care aceste fiinte le aveau. Dependenta. De fapt, usurinta cu care isi creau legaturi, unele intre celelalte si deveneau dependente intre ele. Si toata acea suferinta exagerata, nu mi-am permis niciodata sa plang sau sa sufar. Am fost zdrobit, calcat in picoare si ranit de prea multe ori ca sa aleg cea mai semnificativa rana si sa o povestesc aici. Au fost multe, dar nu le voi recunoaste niciodata si nu iti voi povesti de ele. Nici tie, nici altcuiva.

Tot efortul si conservarea intelectuala pentru ca sa sfarsesc ca intr-un film de prost gust, indragostit de o femeie. Sa te las pe tine sa-mi inghiti literele si sa imi ascunzi ideile, sa fiu copilul tau si sa nu simt altceva decat iubire. Sa nu pot sa vorbesc despre asta, sa imi fie frica sa recunosc, sa ma simt haituit in propriul meu corp si sa ma ascund in orele de somn. Sa ajung sa ma mint ca nu mai stiu ce gust ai. Sa nu pot sa scriu adevarul stiind ca voi citi dupa aceea. Sa imi impun sa uit ca te-am iubit candva, ca tot ce simt pentru tine e real.

Sa imi fie frica sa simt...

Nu am fost niciodata un artist si asta nu a fost niciodata in planuri. Nu am avut introducere, cuprins, incheiere, nici macar ordine cronologica in ce am scris. Nu stiu inca sa scriu despre dragoste cu toate ca nu mai pot sa scriu despre altceva. Mi-am uitat ratiunea si te-am lasat sa ma ciopartesti.

Iar acum sunt puzzle-ul tau. Un scriitor ratat si o femeie pe care o iubeste. Cum poti sa scrii despre iubire?

Gilberto Santa Rosa - Mentira

miercuri, 20 iulie 2011

Pulbere de dor

Nu m-am gandit ca te voi vedea vreodata imprastiata. Ca voi avea ocazia sa iti admir fiecare colt, muchie in toata splendoarea ei (chiar si cele tocite). Nu m-am asteptat sa fiu tocmai eu cel care va asista la acest declin corporal sau ascensiune spirituala, cum vrei s-o numesti, a fiintei tale. Nu am indraznit niciodata sa sper la un asemenea festin. Departe de gandurile sau intentiile mele.

Am inceput sa te jupoi abia dupa ce am fost sigur ca gesturile mele nu vor mai avea nicio importanta in ecuatia ce-ti poarta numele. M-am asigurat ca imi voi impregna amprentele pe fiecare milimetru al corpului tau pentru ca pana si zeitatea ce te va judeca mai tarziu sa stie cine ti-a fost stapan. Sa cunoasca martorul mortii tale. Singurul. Te-am privit cu mila si am studiat atent toate foitele ce te alcatuiau. Pareai atat de fragila acum, tanjind dupa inca o respiratie sau un firicel de suflu, incat aveam impresia ca pot sa te zdrobesc pana si cu privirea. (M-am ferit sa te privesc la inceput)

M-am pierdut de multe ori la cotitura si am regasit cu greu traseul potrivit. Doamne, cat am alergat. Mi-am plimbat sufletul si irisul prin toate cotloanele trupului tau gol, am intrat unde mi-a fost permis, am invadat locurile interzise. Te-am udat cu lacrimi, iar apoi am ras de ridiculitatea mea si mi-am reluat rapid, dar cu o oarecare greutate, postura de calau. Am suferit. M-am batjocorit si mi-am sugrumat ignoranta. Am inteles tarziu ca toate acestea nu mai cantareau nici macar un gram si tu ai fi avut nevoie de mult mai mult.

Ti-am evitat ochii si ti-am cautat disperat buzele. Le-am sfasiat cum am stiut eu mai bine si ti-am pastrat gustul in toate celulele ce ma alcatuiau. M-am oprit pe fiecare cuta a pielii tale si m-am abandonat pret de cateva ore. Stateam pitit si ascultam fiecare adiere a firelor de par. Iti simteam pana si pulsul uneori (cand se auzea). Mint (dar ce mai conteaza, acum, o minciuna in plus). As fi vrut sa-ti aud pulsul. Sa am cadrul necesar pentru a-mi putea imagina ca trezesc ceva in tine. Ca oxigenul din interiorul tau va urma, fie si pentru o secunda, cursul pe care eu il aleg. Am asteptat cu nebunie acea utopie. Am desenat-o in creion, am aruncat apoi toate schitele si am colorat-o cu vopsea. Cata hartie irosita.

Mi-am inecat amarul in tine. Si m-am infruptat, drept recompasa, din fiecare bucata de carne ce-ti purta parfumul si mi-a picat in mana. Am fost o bruta, o recunosc, dar grotescul nu mai are acelasi impact acum, dupa tot ce s-a intamplat intre noi doi.

Nu imi mai amintesc sa mai fi ramas ceva din tine dupa ce am terminat. Nu mai stiu daca am lasat vreo dovada a faptului ca vreunul dintre noi a existat. Ti-am inghesuit intreaga existenta in mine si apoi m-am abandonat. Ce era sa fac? Nu stiam ca e chiar atat de greu sa faci dragoste.



Nightwish - While your lips are still red

Asculta mai multe audio rock

duminică, 19 iunie 2011

Am urmarit-o in fiecare zi timp de un an. Am asteptat-o in fiecare dimineata la 7:35 fix (plus/minus 5 minute in zilele mai proaste) si am condus-o cu privirea in fiecare noapte, fara ora fixa de data aceasta.

Am imbracat trotuarul din fata blocului cu ipostazele ei. A devenit un fel de tabel cu fazele lunii. Doar ca erau ale ei. Si, evident, se repetau si ele. Mi-am sters intreaga viata pentru ca sa o las pe ea sa incapa. Si mi-a ocupat incet, apoi abuziv, gandurile si coridoarele. Nici macar in dulap nu a mai ramas spatiu, iar jumatate din haine le-am mutat la mama. Am dormit putin si niciodata singur. Am avut grija sa desenez si in vise bucatele din ea. Am dezbracat-o si am imbracat-o de o mie de ori, ca un nebun infometat, fara pic de romantism. Am fost o bruta de fiecare data cand am muscat din carnea ei dulce si m-am infruptat din sangele caldut. Dar s-a facut repede 7:15 si am plecat spre cealalta ascunzatoare, unde ma astepta, din nou, imbracata in hainele ei rupte si murdare, ea.

Nu am aflat nimic. Nici macar nu i-am adresat vreodata un cuvant, un zambet, nimic. Am privat-o de orice drept de a-si cunoaste propria umbra. Pentru ca, e bine de lamurit de la inceput, o cunosteam mai bine. Stiam mult mai multe despre ea decat oricine altcineva. Dar, ca toate celelalte 87 de persoane de pe lista mea, ea era doar o tinta. Una in plus.

Dar despre ea... nu am aflat nimic. Nici macar care e adevaratul nume. Asta pentru ca am avut grija sa ii dau altul in fiecare fantezie. Iar la sfarsit... nu mai stiam nici macar care e culoarea ochilor ei. Doar ca avea la un moment dat pupila dilatata si buzele insangerate. Am urmarit-o un an.

Si mai am inca 136 de zile. 7:32. Perdeaua se misca putin. Pare ca va iesi. Incepe.

joi, 9 iunie 2011

De dragul progresului





Viața e din multe puncte de vedere cel puţin ciudată. Până și eu sunt acum când încerc să scriu cu diacritice în ideea că tot ceea ce transmit aici va fi într-un fel sau altul mai clar pentru voi. Prostii. Poate ar fi mai apreciat pentru că, Doamne, scriu corect, dar de când mai stăm noi să observăm astfel de detalii?! Oricum, revenind la partea cu viața e ciudată.



Ei bine, ideea e că toată mascarada asta pe care încerc să o scriu de câteva ore bune are un scop foarte clar. Să vă facă pe voi să înţelegeți şi să nu conţină niciun clişeu. De asta am ales cuvântul ciudat. Şi cum nu îmi plac şi nu apreciez deloc melodramele sau suspansul, vă spun din start, e ultima chestie pe care o voi mai scrie. Da, aţi ghicit. Mă sinucid. Toată povestea aia cu oameni traumatizaţi... bla, bla. Da, e cam aceeaşi chestie. Şi nu are niciun gram de estrogen la mijloc. Nici măcar unul.



Acum începe partea în care mulţi dintre voi mă judecaţi. Şi spun mulţi pentru că cel mai probabil scrisoarea asta sau ce ar vrea să fie va ajunge la multă lume, poate chiar şi în ziare (poate şi de asta scriu cu diacritice). Ah, omul şi slăbiciunile lui. Şi eu le am, le-am descoperit pe la vreo 5 ani când începea să îmi fie ruşine de ai mei de fiecare dată când nu mă descurcam singur cu mâncatul. Cam pe atunci am şi încetat să mai mănânc normal din cauza asta. Cam pe atunci au început şi o parte de probleme. Vă avertizez. Dacă asta vi se pare ceva normal, până la sfârşit, voi fi descoperit în faţa voastră. Un om gol care stă şi se lasă studiat. Un cobai. Oricum, de mic mi-am dorit să se facă experimente ştiinţifice pe mine. Să fiu măcar aşa de folos umanităţii. Progresului.



... Toate slăbiciunile mele de acum devin şi ale voastre. Nu vă speriaţi, unii dintre voi poate le-au descoperit până acum. Pentru ceilalţi va fi mai puţin plăcut. Dar aveţi un avantaj imens faţă de mine. Aveţi timp şi curaj să luptaţi împotriva lor. Hm...partea cu, curajul e puţin mai complicată şi mai rară, dar oricum, cu toţii aveţi timp. Mult timp. În orice caz, suficient.



Lăsând la o parte introducerile şi avertizările, după cum vă spuneam, viaţa e ciudată. Un ghemotoc de păr care nu se lasă niciodată descâlcit şi care are ceva magnet, lipici, cum vreţi să îi spuneţi. Ceva ce atrage, oricum. Şi creşte. Iar la sfârşit, fiecare cu ghemotocul lui, mai mare sau mai mic în funcţie de noroc.



Al meu nu a fost cel mai drăguţ ghemotoc. Nu s-a lipit de prea multe lucruri, nu de cele pe care le doream, oricum. Nu am reuşit să păstrez nimic în el pentru mai mult de o lună, poate două. Au rămas ai mei şi vecinii care nu s-au schimbat, dar ei nu se pun la socoteală. Pe ei nici nu i-am dorit, nici nu i-am ales. Ăştia is din oficiu. Mi-am dat seama la un moment dat ca nici nu ar fi avut vreun rost să aleg. Pentru ce? Nu am capacitate selectivă. Nu am şi nu am avut nici cea mai vagă idee de ce e mai bine pentru mine. Ăsta e avantajul Celui de Sus. El poate anticipa. Şi Doamne, cum te ajută să anticipezi.




În altă ordine de idei, am avut mereu o problemă cu celelalte ghemotoace. Am avut nenorocul să văd întotdeauna mai mult. Mult mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi am încercat pentru o vreme să fac ceva pentru ca să îi ajut. Să progresăm şi să ajungem în următorul stadiu. Împreună. (Care e următorul stadiu al ghemotoacelor? Nu ştiu. Dar trebuie să existe unul) Dar nimeni nu vrea aici progres. Am întâlnit unu, doi, poate trei pe fiecare stradă care aveau un scop, o ambiţie. Restul mergeau, se înfundau în abis şi strângeau gunoiul de pe stradă. Îl adunau pe tot şi îl împingeau în propriul ghemotoc. Şi uite aşa se curăţă străzile. Oraşele. Sistemul. Cu toţi proştii care au slujba de gunoier şi încă nu au aflat asta. Măcar dacă ar cere bani. Salarii. Dar pot să aibă ei pretenţii? Nu. Aspiraţii? Cu atât mai puţin. Ei nu văd, doar merg.


Sunt şi cei mai luminaţi, care.. ei bine, într-un fel sau altul m-au ajutat în drumul meu. Ştiţi voi, toată treaba cu credinţa. Licăreala din privirile lor. Dorinţa de dreptate şi de progres. Pentru că, trebuie să recunoaştem cu toţii, progresul e cel mai important. Dar e inutil să progreseze doar unul. Trebuie să o facă toţi, împreună. Pentru că, voi trebuie să ştiţi, societatea asta e bolnavă şi nu te va lăsa să ajungi niciodată mai departe singur. Atunci vor considera că ghemotocul tău a crescut prea mult şi te vor înmuia până îţi vei pierde lipiciul. Şi uite aşa vei ajunge un inutil, dar un pericol în minus pentru ei. Nu are sens să progreseze doar unul. Dar... nu vor progresa niciodată toţi.



Asta am înţeles în momentul în care am decid să mă opresc din mers. Să nu mai am un ghemotoc de mâine.



Suntem construiţi împreună. Şi cel mai probabil vom sfârşi la fel. Apatici şi neînţeleşi. Îmbibaţi cu alcool şi nimicuri. Singura speranţă pe care o mai am, probabil motorul care m-a împins să las ceva în urmă şi să scriu aceste rânduri e că vreunul dintre voi va înţelege nevoia progresului şi va fi suficient de curajos şi naiv încât să lupte pentru el. Poate dacă s-ar ridica 2, 3, 1000, am reuşi să mai mişcăm ceva. Să nu mai adunăm gunoiul. Să găsim o direcţie. Dar pentru asta, primul pas, este să vorbiţi. Întrebaţi. Nu lăsaţi nimic nelămurit. Nu acceptaţi nimic dacă nu sunteţi sigur că e aşa.
Nu vă lăsaţi păcăliţi. E atât de uşor să controlezi. Construiţi principii. Găsiţi valori. Sunt peste tot în faţa voastră. Doar trebuie să săpaţi mai adânc.




Nu îi spuneţi progres. Numiţi-o dreptate. Sunt alţii ca mine, cu mai puţine slăbiciuni şi cu mai mult curaj. Sunt mulţi care vă pot ajuta în asta.






Eu mă retrag. Iar dacă vreodată o să daţi peste ghemotocul meu vă rog ceva. Nu îl dispreţuiţi, nu îl judecaţi. Am făcut multe greşeli. Poate şi asta e o greşeală. Dar am încercat. Voi trebuie să reuşiţi.



Ange plein de bonté, connaissez-vous la haine,
Les poings crispés dans l'ombre et les larmes de fiel,
Quand la Vengeance bat son infernal rappel,
Et de nos facultés se fait le capitaine?
Ange plein de bonté connaissez-vous la haine?


Gary Jules - Mad world




Asculta mai multe audio diverse

joi, 19 mai 2011

Draga Miruna



Dragul meu,

Zgomotele ciocanului arunca, acum, aceste cuvinte pe hartia patata. Nu am mai indraznit sa iti scriu demult. Nici nu imi mai amintesc, in zapaceala mea, care au fost ultimele vorbe adresate pentru ca nu mai am niciun sentiment care sa ma ghideze inspre ele. Nu stiu daca e zgomotul care ma deranjeaza (a venit unchiul sa repare cuptorul...) sau un obicei vechi de care mi-e intr-un fel sau altul dor. Adevarul e ca nu pot sa iti dezvalui cu sinceritate motivul pentru care iti adresez din nou o scrisoare, dupa atat de multe clipe tacute, sterse, dintre noi doi.

Cert e ca ma gasesc din nou astazi la masa veche de scris, cu degetele umflate si penita indoita. Iti scriu. Fara nicio idee despre cursul pe care il vor urma literele, fara niciun sens sau scop anume. Presupun ca incerc sa regasesc in tine ceva familiar. Asa ca, fara nicio prelungire inutila a introducerii, inmoi penita in cerneala inca o data si dau frau liber gandurilor, asa cum am mai facut de atatea ori...

In casa e acelasi miros pe care odinioara il cunosteai bine. Bunica a facut ieri turta dulce si tarta. Ca deobicei, toti vecinii au fost invitati sa guste din bunatati, iar eu am stat timida, pitita in coltul meu ascultand zarva cu care inca nu m-am obisnuit. Oamenii se simteau, in orice caz, bine. Nu aveau de ce sa se planga, dar asta stii si tu... Cum la fel de bine stii ca de fiecare data ne retrageam pe ascuns de la aceste reuniuni familiale. Nu mai stiu daca ti-am pomenit sau nu ca au taiat castanul. Am suferit. A fost singura suferinta pe care am mai avut-o dupa plecarea ta. Iar acum imi dau seama senina ca m-a durut mai mult ca a plecat castanul. Dar cred ca stii si tu asta...

Oricum, nu ti-am scris pentru ca sa vorbim despre noi. Asta e o poveste, sau am vrea sa fie o poveste, de mult pierduta printre frunzele padurii din spatele casei. Sau pe strazile orasului tau agitat.

Chiar ma gandeam ieri, in ignoranta mea, ca vreau sa mor fara sa iti cunosc orasul. Nu vreau sa simt niciodata miros de gaz sau de benzina, nu vreau sa imi parasesc prietenii de aici. Ei bine..."prietenii", stii la ce ma refer. In niciun caz la oameni. Nu am avut niciodata prieteni oameni. Decat pe tine. Dar asta a fost doar ca sa imi confirme teoria dezvoltata inca de mica. Nu pot sub nicio forma sa am incredere in voi sau sa imi daruiesc inima voua. Nu imi este permis sa iubesc. Exceptie face bunica. Si unchiul uneori...

Pe tine nu te-am numit niciodata exceptie pentru ca am uitat de teorii in perioada in care ne ascunzeam timizi printre copaci. Poate ti-ar facea placere sa vezi cum mi se contureaza un suras la coltul gurii cand imi amintesc de prima data cand ti-ai atins buzele de ale mele. Erai atat de speriat, iar eu...atat de nepasatoare. Eram doi copii. Si ne sclipea acea naivitate in ochi. Acea licareala pe care bunica o numeste inocenta. Am pierdut-o atat de devreme incat nici macar nu am apucat sa constientizez dimineata in care m-am trezit si am uitat sa mai zambesc. Am uitat sa ma joc cu soarele sau sa ies in gradina. Mi-am aruncat visele undeva departe si nu am mai plecat niciodata in cautarea lor. La inceput, de frica, ca la un moment dat voi da de orasul tau. De tine. De alti oameni ca si tine. Mai apoi, m-am resemnat. Am inteles ca nu am dreptul sa aspir la mai mult. Ca viata mea e limitata. Am acceptat toate acestea. Oare?

Sunt sigura ca nu am apucat sa iti mentionez ca am stat inchisa o saptamana in biblioteca. Asta a fost dupa ce ti-am trimis ultima scrisoare. Cand am decis ca vreau sa ma fac filosoafa si am inceput sa citesc ca o nebuna. Am trait ca un pustnic. Fara ceas. Aproape fara mancare. Fara nicio legatura cu realitatea. A fost probabil, cea mai frumoasa perioada din viata mea scurta si gri. Dar a trecut si aia repede.

Mi-am amintit de tine si orasul tau...

Astazi ma intreb daca vei mai veni vreodata sa ne vizitezi. Daca voi aveti acolo verdeata si daca mai vorbesti cu florile din cand in cand. Daca iti amintesti de mine si daca lacrimile care imi zgarie acum ochii inseamna ceva...

Ti-am scris, din nou, niste randuri goale, lipsite de vreo insemnatate. Ti-am scris fara sa iti scriu de fapt nimic, in ignoranta si naivitatea mea. Oricum, nu am adresa sau destinatar, nu stiu daca voi mai aveti scrisori sau posta.

Se intuneca acum si se stinge lumanarea asa ca voi incheia. Nu iti urez nimic, nu stiu nimic, imi lipsesc atat de multe.

Astept sa primesc, candva, cumva, un raspuns.

Cu drag,

Miruna


Mircea Vintila - Miruna


Asculta mai multe audio diverse

luni, 25 aprilie 2011



- Alege o culoare!

- Albastru.

- Nu, albastru e culoarea mea. Alege alta.

- Nu poate fi si culoarea mea?

153 de zile de cand am citit ultima data o carte. 2 luni de cand nu am mai plans. 3 zile fara sa imi amintesc de tine. Azi ar fi fost 4, dar se pare ca nu reusesc sa ating performanta asta.

749 de zile de cand nu te-am mai vazut.

Aseara am fost plecata pentru cateva ore. M-am plimbat singura prin parc, neinspirata idee. Nu imi amintesc la ce m-am gandit, stiu doar ca am ajuns cu ochii injectati, pe punctul de ... a-mi aminti. Am luat in graba o bucata de hartie, cred ca era de la sunca pe care a terminat-o tata aseara si am inceput sa scriu. Orice. Doar sa uit. Sa fug, sa ma opresc, sa nu plang.

1. Nu am voie sa imi amintesc de tine.
2. Nu am voie sa ma gandesc la noi.
3. Nu am voie sa visez sau sa imi fac iluzii.
4. Nu am voie sa plang din cauza ta.
5. Daca oricare dintre cele mai sus se intampla, fugi! Cat mai departe!
6. Nu uita niciodata sa te intorci.

Asta a fost dupa cateva saptamani de agonie. Dupa ce am realizat ca nu o sa te mai intorci si ca viata, in mod curios, nu se opreste la tine cum afirma actorii in dramele alea ieftine pe care le-am urmarit zile in sir la televizor. Nu, viata e mult mai mult decat un amarat trecator care s-a gandit sa imi scrijeleasca inima. Asta am inteles mai tarziu. Am acceptat foarte tarziu.

Lasand melodrama la o parte, ceea ce numeam iubire s-a stins destul de repede. Imi amintesc perfect dimineata in care m-am trezit si am cautat disperata parfumul tau, dar nu am mai gasit nimic. Am inceput sa iti uit ochii, gesturile, sa arunc cadourile si sa distrug toate picturile. Ti-am aruncat, intr-un final, pana si pensula si culorile. Toate s-au intamplat intr-o graba ciudata, Dumnezeu sau cine o fi cel ce sta acolo sus, nu a avut deloc rabdare cu mine. M-a asaltat cu durere si nici macar nu mi-a dat ragazul sa o asimilez. Dupa aceea m-a cam lasat singura. Atunci am concluzionat ca nu e mare diferenta intre El si tine. Poate doar la balanta de putere.

Au mai ramas imagini, franturi din noi doi pe care nu am reusit sa le dezlipesc din minte. Nu stiu ce ai folosit. Esti artist, te pricepi la culori. Dar la femei? Nu ai habar de ele. Intr-un final, nici macar nu te intereseaza.

A, da. Nu mai port albastru. Nici macar la lenjerie sau la blugi. Iar camera mea a capatat o tenta de mov. Verighetele le-am ascuns sub pat. Nu te mai vreau. S-a terminat.

Am vrut doar sa stii. (oare doar asta am vrut?)



"Nu-mi mai amintesc nimic apoi; caci am cunoscut-o fara sa stiu, fara memorie."

(Mircea Eliade - Maitreyi)


HORIA BRENCIU - SEPTEMBRIE, LUNI!

Asculta mai multe audio diverse